„România este privită din Liban cu respect și cu o curiozitate sinceră” -interviu cu prof. Anca Cheaito de la „Orient românesc”

„România este privită din Liban cu respect și cu o curiozitate sinceră” -interviu cu prof. Anca Cheaito de la „Orient românesc”

Autor: Ion Nălbitoru (Vâlcea)

Cu doamna profesoră de limba română și franceză, Anca Cheaito din Liban și redactor-șef la revista Orient românesc, am o colaborare culturală de câțiva ani. Domnia sa mi-a publicat articole și interviuri în revista dânsei. La fel eu i-am publicat articole despre Beirut și Liban în revista Memoria slovelor a LSR, Filiala Gib Mihăescu, Vâlcea.

Doamna Anca Cheaito a creat o punte culturală între două culturi, română și libaneză. Astfel, am decis să avem o discuție pe această temă.

*

Ion Nălbitoru: Distinsă doamna Anca Cheaito, sunteți la origini dintr-un oraș multicultural, Iași. Unde v-ați petrecut copilăria și studiile?

Prof. Anca Cheaito: Sunt din Iași, orașul copilăriei mele, locul unde am făcut primii pași la școală și unde am început să descopăr bucuriile simple ale vieții. Aici m-am format, atât ca student, cât și ca om, iar amintirile mele cele mai dragi sunt legate de primele prietenii, primele emoții și primele reușite. Iașiul înseamnă pentru mine mult mai mult decât un oraș: este spațiul în care am învățat să privesc lumea cu curiozitate, să iubesc cunoașterea și să apreciez diversitatea culturală care îl face atât de special. Fiecare colț al orașului poartă o poveste, iar experiențele mele aici au avut un rol esențial în formarea mea personală și profesională. Chiar și departe de Iași, îl iubesc profund și îl consider un oraș deosebit, încărcat de poezie la fiecare pas. Poate că pasiunea mea pentru literatură mă face să-l percep astfel: văd Iașiul plin de metaforele lui Teodoreanu, de versurile lui Eminescu, Alecsandri sau Topârceanu, ca și cum fiecare colț păstrează ecoul marilor personalități culturale românești care i-au modelat spiritul. Este un oraș al culturii și al artei, dar pentru mine este mai mult decât atât: este acasă. Nu îmi pot închipui că aș putea trăi în alt oraș din România cu aceeași intensitate; legătura mea cu Iașiul este unică și profundă, iar iubirea pentru el face parte din cine sunt.

Ion Nălbitoru: În copilărie și adolescență ați trăit numai în Metropola sau ați avut bunici și la țară. Ce evenimente deosebite din acele vremuri v-au rămas întipărite în minte, și care, probabil, nu se vor șterge niciodată.

Anca Cheaito: Mi-am dorit să am bunici la ţară, dar din păcate lumea satului românesc nu o cunosc prin bunicii mei. Am copilărit în Iași, am avut norocul să cresc într-o familie cu bunici extraordinari care au locuit tot în Iasi, la casă. Am avut parte de o copilărie frumoasă, plină de grija și afecțiunea lor, momente care mi-au rămas adânc întipărite în suflet. Îmi amintesc cu drag jocurile, poveștile și sfaturile lor, dar și serile liniștite petrecute împreună, când simțeam că lumea întreagă este sigură și caldă. Le port în suflet și le sunt recunoscătoare pentru acea perioadă minunată a copilăriei, care m-a format și care va rămâne mereu o parte esențială a mea.

Ion Nălbitoru: Ați prins și vechiul regim, considerați că este o diferență între dascălii și elevii de atunci, aș zice al bunului simț, cu bune și rele, și așa-zisa școală a democrației?

Anca Cheaito: Bineînţeles, eu sunt rodul vechiului sistem inclusiv. Învățământul universitar și, privind retrospectiv, pot spune că exista o anumită disciplină și un bun simț în relația dintre dascăli și elevi, chiar dacă aceasta venea și cu bune și cu rele. Profesorii impuneau respectul prin autoritate și principii clare, iar elevii învățau să asculte și să răspundă responsabil, într-un cadru bine definit. Comparativ cu școala contemporană, „așa-zisa școală a democrației”, relațiile sunt mai relaxate și mai apropiate, ceea ce are avantaje evidente, dar uneori se pierde acel echilibru între libertate și responsabilitate. Cred că diferența principală nu este neapărat între bune și rele, ci în modul în care se cultivă respectul, responsabilitatea și dorința de a învăța, valori care rămân esențiale indiferent de regim sau epocă.

Ion Nălbitoru: Când v-ați decis să plecați din România și care a fost motivul primordial?

Anca Cheaito: Decizia de a părăsi România nu a fost una legată de regim sau de dorința de a „fugi” de ceva, așa cum m-au întrebat adesea mulți. Motivul primordial a fost că m-am căsătorit, iar soțul meu, care și-a făcut studiile în România, avea oportunități care ne-au determinat să ne urmăm împreună drumul. Pe vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că ar putea exista o altă ordine mondială sau un alt mod de viață; nu am fugit de regim, ci mi-am urmat soțul și viața noastră împreună. A fost o decizie de cuplu, bazată pe dragoste și planuri comune, nu pe dorința de a părăsi țara sau realitatea în care trăiam.

Ion Nălbitoru: Cum v-ați adaptat printre  libanezi? Vedeți o diferență între stilul arab și cel românesc, în gândire, comportament, atitudinea unora față de ceilalți. Ați simțit vreo discriminare din partea lor când au aflat că sunteți româncă?

Anca Cheaito: Adaptarea mea printre libanezi a fost surprinzător de ușoară și plăcută. Înainte de a ajunge în Liban, aveam unele rezerve, mai ales legate de posibila barieră lingvistică și de diferențele culturale. Mă gândeam că limba arabă va fi un obstacol important, însă realitatea a fost cu totul alta. Majoritatea libanezilor vorbesc fluent engleza și franceza, iar comunicarea nu a reprezentat niciodată o problemă. Din acest punct de vedere, Libanul este mai apropiat de Europa decât de lumea arabă clasică, atât prin educație, cât și prin deschiderea oamenilor.

Există, desigur, diferențe între stilul arab și cel românesc de gândire și comportament, însă acestea nu sunt neapărat negative. Libanezii pun foarte mult accent pe relațiile umane, pe familie și pe ospitalitate. Sunt mai expresivi, mai direcți în manifestarea emoțiilor și mult mai deschiși față de străini. În același timp, am observat un respect profund între comunități: în Liban conviețuiesc creștini și musulmani, iar obiceiurile lor se întrepătrund într-un mod natural. Această diversitate creează un echilibru special și o atmosferă de toleranță pe care o simți în viața de zi cu zi.

Foto. Fotografii din Liban

În ceea ce privește atitudinea față de mine ca româncă, nu am simțit nicio formă de discriminare. Din contră, am fost primită cu multă căldură și curiozitate. Libanezii sunt prietenoși, respectuoși și sincer interesați de cultura celuilalt. Faptul că sunt străină a fost mai degrabă un motiv de apropiere decât de distanțare. Experiența mea în Liban m-a ajutat să înțeleg că, dincolo de diferențele culturale, valorile umane – respectul, ospitalitatea și dorința de a comunica – sunt universale.

Ion Nălbitoru: Din articolele pe care mi le-ați trimis  spre publicare în „Memoria slovelor”, ați prezentat într-un mod surprinzător aspecte esențiale din Beirut și Liban. Mulți români nu cunosc obiceiurile și tradițiile din Orientul Mijlociu. Acomodarea dv. a fost dificilă?

Anca Cheaito: Acomodarea mea în Liban nu a fost dificilă, dimpotrivă, a fost facilitată de deschiderea extraordinară a acestei țări. Libanul este un spațiu al contrastelor armonizate, unde Orientul și Occidentul se întâlnesc firesc. Beirutul, în special, m-a surprins prin vitalitatea sa culturală, prin libertatea de expresie și prin modul în care tradiția coexistă cu modernitatea. Această deschidere a făcut ca adaptarea să fie nu doar ușoară, ci și profund stimulatoare din punct de vedere uman și intelectual. Pentru mulți români, Orientul Mijlociu rămâne un teritoriu puțin cunoscut, adesea perceput prin stereotipuri. Realitatea libaneză este însă mult mai nuanțată. Obiceiurile și tradițiile sunt respectate, dar nu impuse; ele se împletesc cu un spirit cosmopolit, cu o educație solidă și cu o dorință sinceră de dialog. Conviețuirea dintre creștini și musulmani este una firească, bazată pe respect reciproc, iar această diversitate conferă societății libaneze o profunzime aparte.

Deschiderea oamenilor este, poate, elementul care m-a marcat cel mai mult. Libanezii sunt ospitalieri, calzi și curioși față de celălalt. Străinul nu este privit cu suspiciune, ci cu interes și bunăvoință. Comunicarea este facilă, limbile engleză și franceză fiind vorbite curent, ceea ce creează o punte culturală solidă și elimină sentimentul de izolare. În acest context, acomodarea devine un proces natural, aproape organic.

Experiența mea în Liban mi-a confirmat faptul că deschiderea către celălalt și respectul față de diversitate sunt valori vii, nu simple concepte teoretice. Prin articolele publicate, am încercat să surprind tocmai această realitate profund umană a Beirutului și a Libanului – un spațiu în care diferențele nu separă, ci îmbogățesc.

Ion Nălbitoru: Ca profesoară de limba română și franceză în Liban, cum vă percep elevii și părinții lor?  Cum sunteți privită la liceul la care predați? Este o deosebire esențială între libanezi și români? Cum conviețuiește comunitatea românilor de acolo cu băștinașii libanezi?

Anca Cheaito: Experiența mea ca profesoară de limba română și de limba franceză în Liban a fost una profund valorizantă, atât din punct de vedere profesional, cât și uman. Am avut onoarea de a preda limba franceză la Liceul Amliyeh din Beirut, o instituție emblematică, cu peste o sută de ani de istorie, una dintre primele școli moderne din Liban. Acest liceu nu este doar un spațiu al educației, ci un adevărat reper cultural, în care tradiția, excelența și deschiderea către lume se împletesc armonios.

Elevii m-au perceput cu respect, curiozitate și o reală dorință de a învăța. Sunt tineri inteligenți, disciplinați, cu o cultură generală solidă și cu un apetit remarcabil pentru limbile străine. Relația profesor – elev se bazează pe încredere și dialog, iar interesul lor constant pentru limba și cultura europeană a facilitat o comunicare autentică și eficientă. Părinții, la rândul lor, manifestă o apreciere deosebită față de rolul profesorului, investind multă încredere în actul educațional și respectând profund munca didactică.

În cadrul liceului, am fost primită cu o deschidere exemplară. Mediul profesoral este unul extraordinar, marcat de profesionalism, colegialitate și spirit de colaborare. Am simțit încă din primele zile că fac parte dintr-o comunitate academică unită, în care competența este recunoscută, iar diversitatea culturală este considerată o bogăție. A fi profesoară străină nu a fost niciodată un handicap, ci, dimpotrivă, un plus care a contribuit la schimbul de idei și perspective.

În ceea ce privește diferențele dintre libanezi și români, acestea există mai degrabă la nivel de expresivitate și ritm al vieții, nu la nivel de valori fundamentale. Ambele popoare prețuiesc familia, educația și respectul față de celălalt. Libanezii sunt poate mai expansivi și mai ancorați în comunitate, în timp ce românii păstrează o anumită rezervă inițială, însă, odată depășită, apropierea este profundă și sinceră.

Comunitatea românilor din Liban conviețuiește armonios cu libanezii, într-un climat de respect reciproc și integrare firească. Nu există bariere rigide, ci punți culturale construite prin educație, muncă și relații umane autentice. În acest context, experiența mea didactică în Liban rămâne una de excepție, un parcurs profesional trăit la superlativ, într-un spațiu care respectă și celebrează valoarea educației.

Ion Nălbitoru: Bănuiesc că libanezii, ca orice popor, își venerează tradițiile și obiceiurile. Acolo a pătruns așa zisa  „era a globalismului” sau încă își păstrează identitatea ca popor?

Anca Cheaito: Libanezii, asemenea oricărui popor cu o istorie profundă, își venerează tradițiile și obiceiurile, însă ceea ce îi face cu adevărat remarcabili este capacitatea lor de a le integra firesc în prezent, fără a le transforma în relicve. Libanul nu respinge „era globalismului”, dar nici nu se lasă dizolvat de aceasta. Dimpotrivă, globalismul a pătruns aici ca un strat suplimentar, nu ca un factor de anulare a identității.

Identitatea libaneză este una puternică, vie, asumată. Ea se regăsește în limbaj, în gastronomie, în ritualurile familiale, în sărbători, în respectul față de comunitate și în atașamentul față de pământul natal. Chiar și în Beirut, oraș cosmopolit prin excelență, unde cafenelele moderne coexistă cu vechile cartiere și unde tinerii sunt conectați la lumea întreagă, tradiția nu este abandonată, ci purtată cu demnitate. Costumele pot fi occidentale, tehnologia omniprezentă, dar valorile rămân adânc înrădăcinate. Globalismul, în Liban, nu uniformizează, ci coexistă. Libanezii vorbesc mai multe limbi, studiază în universități occidentale, sunt prezenți în diaspora globală, însă revin mereu la reperele lor identitare. Familia rămâne nucleul societății, masa este un act de comuniune, iar ospitalitatea este aproape sacră. Tradițiile religioase, fie creștine, fie musulmane, sunt respectate și celebrate, iar conviețuirea lor conferă un echilibru rar întâlnit.

Ceea ce impresionează este această eleganță a continuității: capacitatea unui popor de a se adapta lumii contemporane fără a se pierde pe sine. Libanul demonstrează că modernitatea nu presupune renunțarea la rădăcini, ci consolidarea lor. Identitatea libaneză nu este un muzeu, ci un organism viu, care respiră odată cu timpul său, dar își păstrează sufletul intact.

În acest sens, Libanul devine un exemplu de reziliență culturală și de echilibru între tradiție și globalizare – un spațiu în care trecutul este onorat, prezentul este trăit intens, iar viitorul este construit fără a uita cine ești ca popor.

Ion Nălbitoru: Cum este văzută România din Liban? Dar românii?

Anca Cheaito: România este privită din Liban cu respect și cu o curiozitate sinceră, ca o țară europeană cu o identitate culturală distinctă și cu o istorie bogată. Pentru mulți libanezi, România reprezintă un spațiu al culturii, al educației solide și al valorilor umane autentice. Există o apreciere reală pentru tradițiile românești, pentru literatură, muzică și pentru spiritul creativ al poporului român.

Românii, ca oameni, sunt percepuți ca fiind serioși, bine pregătiți profesional, demni și discreți, dar profund atașați de valorile lor. Odată cunoscuți mai îndeaproape, sunt apreciați pentru loialitate, profunzime și capacitatea de a construi relații durabile. În mediul libanez, românii se integrează firesc, fără a-și pierde identitatea, contribuind activ la viața culturală și socială.

Un rol esențial în această percepție pozitivă îl are Asociația România–Levant, care funcționează ca o veritabilă punte culturală între cele două spații. Prin intermediul ei, suntem invitați constant la manifestări culturale, evenimente artistice și întâlniri academice, unde cultura română este prezentată cu eleganță și autenticitate. Aceste contexte creează un dialog viu și fertil, în care libanezii se arată deschiși și dornici să descopere o cultură nouă, diferită, dar surprinzător de apropiată în sensibilitate. Interesul libanezilor pentru România nu este unul superficial, ci se transformă adesea într-o reală dorință de cunoaștere: de la literatură și istorie, până la tradiții și mentalități. Această receptivitate confirmă faptul că România este percepută nu doar ca o țară de origine, ci ca un partener cultural respectat. În acest cadru, relația dintre români și libanezi se construiește pe respect reciproc, dialog și admirație. Cultura devine limbaj comun, iar România, prin oamenii săi și prin valorile pe care le reprezintă, este prezentă în Liban ca o voce distinctă, apreciată și bine primită.

Ion Nălbitoru: Comunitatea românilor din Liban cu siguranță vă venerează! Ați scos revista „Orient românesc”, ați fondat și o asociație, bănuiesc că promovați etnografia românească etc. Spuneți-ne câte ceva despre aceste realizări.

Anca Cheaito: Este, într-adevăr, mult prea mult spus că aș fi „venerată” de comunitatea românilor din Liban. Tot ceea ce s-a realizat s-a făcut împreună, printr-un efort colectiv, animat de dragostea comună pentru România, pentru limbă și pentru cultură. Revista „Orient românesc” și înființarea asociației le consider expresia unei comunități unite, frumoase și profund motivate.

Revista Orient românesc a apărut din nevoia de a crea un spațiu de întâlnire spirituală și culturală pentru românii din Liban, dar și o punte de dialog cu lumea libaneză. Ea reflectă identitatea noastră, valorile, tradițiile și preocupările culturale, aducând în prim-plan limba română, literatura, istoria și etnografia, alături de deschiderea către Orient. Fiecare număr este rezultatul colaborării dintre oameni pasionați, dornici să contribuie cu idei, texte și inițiative care să reprezinte România cu demnitate. Asociația a fost fondată cu același scop: acela de a coagula comunitatea românească și de a promova cultura română într-un spațiu multicultural. Activitățile noastre – participarea la manifestări culturale, organizarea de evenimente, promovarea tradițiilor și a limbii române – se desfășoară întotdeauna în spirit de echipă. Membrii comunității sunt oameni frumoși, implicați, generoși, care își asumă cu mândrie identitatea românească și o valorifică prin fapte, nu prin discursuri grandioase.

Promovarea etnografiei românești, a obiceiurilor și a tradițiilor nu este un gest nostalgic, ci unul de continuitate culturală. Este modul nostru de a rămâne ancorați în rădăcini, chiar departe de țară, și de a le oferi celor din jur șansa de a descoperi frumusețea unei culturi autentice. În acest demers, comunitatea românilor din Liban nu este doar un public, ci un partener activ, fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Aceste realizări sunt, în esență, rezultatul unei solidarități discrete, dar puternice, și al credinței că identitatea se păstrează și se transmite prin implicare, dialog și respect față de valorile comune.

Ion Nălbitoru: Enumerați câteva din activitățile dedicate literaturii, scrisului în volume, reviste la care ați colaborat, lansări de carte etc.

Anca Cheaito: Activitățile mele dedicate literaturii, scrisului și promovării culturii românești au fost numeroase și s-au desfășurat pe mai multe planuri, întotdeauna din dorința de a construi punți culturale durabile între România și spațiul levantin. Am participat, noi ca asociatia Romania Levant si revista Orient Romanesc, constant la târguri de carte, lansări de volume și festivaluri culturale, unde literatura a devenit un limbaj comun, capabil să aducă laolaltă oameni, idei și sensibilități diferite. De asemenea, am susținut prezentări și întâlniri literare în școli și universități, contribuind la promovarea scrisului românesc și la dialogul intercultural.

Un loc special în acest parcurs îl ocupă colaborările cu reviste literare și culturale, atât din România, cât și din diaspora, unde am publicat texte, eseuri și articole menite să reflecte identitatea românească în context oriental. Scrisul în volume și participarea la lansări de carte au fost nu doar momente de afirmare literară, ci și ocazii de a crea spații de întâlnire între culturi, de a face cunoscută literatura română unui public nou.

O realizare de suflet, cu adevărat excepțională, a fost proiectul cultural-pedagogic Le Monde, desfășurat în cadrul liceului, proiect susținut de Ambasada României în Liban și de Institutul Cultural Român din București. Prin acest demers, am avut privilegiul de a preda limba română copiilor libanezi, integrând-o în programa școlară. Timp de șapte ani consecutivi, câte patru clase au avut inclusă limba română o dată pe săptămână, fapt fără precedent în această regiune. Liceul a devenit astfel prima și singura școală din Orient care a realizat un asemenea proiect educațional, oferind elevilor libanezi acces direct la limba și cultura română.

Acest proiect nu a fost doar unul didactic, ci profund formativ, demonstrând că limba română poate deveni un instrument de dialog intercultural și de apropiere între popoare. Prin toate aceste activități – literare, educaționale și culturale – am urmărit nu acumularea de realizări personale, ci construirea unei prezențe românești vii, coerente și respectate, capabile să inspire, să educe și să creeze punți autentice între lumi diferite.

Ion Nălbitoru: Ce planuri de viitor aveți din punct de vedere literar?

Anca Cheaito: Privind spre viitor, demersul meu literar nu se reduce la un simplu exercițiu de creație individuală, ci se configurează ca o responsabilitate culturală asumată. Aspirația fundamentală este aceea de a dezvolta, îmbogăți și înălța revista Orient Românesc la un nivel cultural superior, demn de tradiția spiritului românesc și de exigențele contemporane ale dialogului intelectual. Revista nu este doar un spațiu editorial, ci un reper de conștiință culturală, un loc al întâlnirii dintre identitate, reflecție și deschidere universală.

În acest sens, viitorul literar pe care îl proiectez presupune cultivarea valorii autentice, promovarea vocilor distincte și încurajarea eseului, poeziei și criticii literare ca forme vii ale gândirii. Orient Românesc trebuie să devină un laborator de idei, un forum al excelenței, unde tradiția nu este muzeificată, ci reînnoită prin dialog, rigoare și creativitate. Ridicarea nivelului cultural al revistei înseamnă, deopotrivă, exigență editorială, rafinament stilistic și deschidere către orizonturi culturale diverse, fără a pierde centrul identitar românesc.

Astfel, planurile mele de viitor se circumscriu unei misiuni mai ample: aceea de a transforma actul literar într-un act de edificare spirituală. Prin Orient Românesc, literatura devine punte între generații, între Orient și Occident, între memorie și devenire. A ridica revista înseamnă, în ultimă instanță, a sluji cultura română cu demnitate, pasiune și credință în forța cuvântului scris.

Ion Nălbitoru: Ce părere aveți despre degradarea limbii române prin invadarea englezismelor? Dacă pe timpul lui Alecsandri aveam o „Coana Chirița franțuzista” acum riscăm s-o avem pe „Coana Chirița englezista”! Alte state au interzis acest lucru, dar noi, snobi, acceptăm orice din occident. Introducerea englezismelor fără oprire în limba română nu este un risc în degradarea acesteia?

Anca Cheaito: Limba este, poate mai mult decât orice altă formă de expresie, depozitara identității unui popor. În ea se sedimentează istoria, mentalitatea, valorile și sensibilitatea colectivă. De aceea, degradarea limbii nu este un fenomen strict lingvistic, ci unul profund cultural. Astăzi, da, limba română se confruntă cu o provocare serioasă: invazia necontrolată a englezismelor, acceptate adesea nu din necesitate, ci dintr-un reflex de snobism și imitație.

Dacă în secolul al XIX-lea Alecsandri ironiza „Coana Chirița franțuzista”, simbol al unei elite superficiale, fascinată de formele fără fond ale Occidentului, prezentul riscă să producă o variantă contemporană: „Coana Chirița englezista”. Aceasta nu mai stâlcește româna cu franțuzisme mondene, ci o sufocă sub avalanșa termenilor englezești folosiți ostentativ, adesea fără înțelegere reală și, mai grav, fără necesitate. Nu mai „lucrăm”, ci „aplicăm”; nu mai „facem o ședință”, ci „facem meeting-uri”; nu mai „analizăm”, ci „facem feedback”.

Desigur, nicio limbă vie nu este imună la împrumuturi. Evoluția limbii române s-a realizat prin contacte culturale succesive, iar împrumutul lexical este un fenomen firesc atunci când denumește realități noi. Problema apare însă atunci când împrumutul devine substituire, când cuvintele românești existente sunt abandonate în favoarea unor englezisme care nu aduc claritate, ci confuzie și uniformizare. În acest punct, nu mai vorbim despre îmbogățire, ci despre erodare.

Exemplul altor state este grăitor. Franța, prin instituții precum Académie française, sau alte țări europene au impus politici ferme de protejare a limbii naționale, tocmai pentru a preveni dizolvarea identității lingvistice. În contrast, spațiul românesc pare să accepte pasiv orice influx occidental, confundând modernitatea cu renunțarea la propriile resurse expresive. Snobismul lingvistic devine astfel o formă de alienare culturală.

Riscul major al acestei tendințe nu constă doar în modificarea vocabularului, ci în alterarea gândirii. Limba structurează modul în care percepem lumea; sărăcirea ei conduce inevitabil la sărăcirea expresiei și a reflecției. O limbă invadată de formule standardizate, importate mecanic, își pierde nuanțele, muzicalitatea și forța creatoare. În cele din urmă, nu mai gândim românește, ci doar traducem stângaci clișee globale. A apăra limba română nu înseamnă izolare sau respingerea dialogului cultural, ci discernământ și respect față de propria tradiție. Limba nu trebuie conservată în formol, dar nici abandonată pe altarul unei modernități prost înțelese. Avem datoria de a cultiva româna vie, expresivă și demnă, capabilă să asimileze fără a se dizolva.

Altfel, riscăm ca peste decenii să nu mai recunoaștem vocea autentică a culturii române, pierdută într-un zgomot de termeni străini, iar „Coana Chirița englezista” să nu mai fie o caricatură, ci un portret fidel al unei epoci care și-a neglijat propria limbă.

Ion Nălbitoru: De curând ați fost în Franța. Cum este să treceți de la o civilizație la alta, de la o cultură la alta (Liban, România, Franța)?

Anca Cheaito: A trece de la o civilizație la alta înseamnă mai mult decât a schimba geografia; este un exercițiu al sensibilității, al memoriei culturale și al adaptabilității. Experiența mea, trăită între Liban, România și Franța, a fost o demonstrație vie a legăturilor subtile care unesc limbile, tradițiile și valorile unei lumi complexe.

Libanul, de exemplu, este o țară francofonă prin excelență. Am predat limba franceză, copiii mei au frecventat o școală franceză, iar profesia mea m-a apropiat de Institutul Francez din Beirut, creând legături foarte strânse cu lumea francofonă. Îmi pot spune, fără exagerare, că am trăit într-o lume francofonă; biblioteca noastră de acasă era compusă trei sferturi din volume scrise în franceză, iar cunoașterea și afecțiunea pentru cultura franceză au fost, în Liban, aproape omniprezente. Am întâlnit foarte mulți francezi în Liban, iar numeroși libanezi au studiat în Franța și s-au întors în țara natală, aducând cu ei experiența și sensibilitatea occidentale. Mulți libanezi numesc Franța „mama noastră” și păstrează legături puternice, atât culturale, cât și politice, cu această țară.

Astfel, când am ajuns în Franța, nu am fost surprinsă de stilul, de ritmul sau de valorile sale. Studii, profesie și familie m-au pregătit pentru o întâlnire naturală cu acest mediu. Copiii mei au continuat studiile în Franța, iar băiatul meu locuiește acum acolo, ceea ce a consolidat o legătură personală și profundă cu această civilizație.

Această experiență m-a făcut să înțeleg că, deși fiecare țară își păstrează specificul și identitatea, există punți subtile între culturi. În Liban, am învățat să trăiesc francofon; în România, am redescoperit rădăcinile, limba și tradițiile; în Franța, am găsit un mediu familiar, dar totodată stimulativ, în care valorile și educația dobândite acasă se întâlnesc cu altele, creând o simbioză culturală.

A trece de la o civilizație la alta înseamnă, în final, a învăța să recunoști ceea ce ne apropie mai mult decât ceea ce ne desparte. Este o lecție de toleranță, respect și admirație pentru diversitatea lumii, dar și o reafirmare a propriei identități, purtate cu demnitate și curiozitate. Experiența mea între Liban, România și Franța a fost, în esență, o călătorie a spiritului și a inimii, în care fiecare cultură adaugă o nuanță prețioasă în tabloul vieții mele.

Ion Nălbitoru: Vedeți o deosebire majoră între orient și occident din punct de vedere cultural, politic, al bunului simț (comportament, temperament, caracter etc)?

Anca Cheaito: Privind lumea prin lentila experienței personale, diferențele între Orient și Occident nu sunt doar evidente, ci și fascinante. Ele nu se reduc la geografie, ci se află în structurile culturale, politice și în felul în care oamenii se raportează la societate, la ceilalți și la sine.

Din punct de vedere cultural, Orientul și Occidentul par să se definească prin ritmuri și valori distincte. Orientul, în special Orientul Apropiat, pune accent pe tradiție, familie și continuitate; respectul pentru ierarhii, pentru experiența înaintașilor și pentru ritualuri sociale este adesea profund înscris în comportament. Occidentul, în schimb, este marcat de individualism, pragmatism și orientare către inovație. În Occident, regulile sociale sunt mai flexibile, iar accentul pe autonomia personală și pe meritul individual se resimte în educație, muncă și viața cotidiană.

Diferențele politice sunt, de asemenea, semnificative. Orientul, cu istorii complexe de imperii, colonizări și tradiții tribale sau confesionale, este adesea caracterizat prin structuri de putere centralizate, dar și prin rețele informale de relații și influență personală. Occidentul, cu democrațiile sale consolidate și instituțiile transparente, pune accent pe reguli clare și pe drepturi egale, chiar dacă sistemele nu sunt perfecte.

În ceea ce privește bunul simț și comportamentul, diferențele sunt subtile, dar perceptibile. Orientul tinde să fie mai cald, mai ospitalier și mai emotiv în manifestări, iar relațiile interpersonale sunt adesea marcate de politețe ritualizată și de atenție față de statutul interlocutorului. Occidentul promovează, în general, un comportament mai direct, mai rezervat, dar și predictibil și respectuos față de reguli, timp și spațiu personal. Temperamentul oriental poate fi mai pasional, impulsiv sau ceremonios, în timp ce cel occidental se bazează pe autocontrol și pragmatism.

Cu toate acestea, diferențele nu trebuie exagerate. În realitate, ele se întâlnesc și se completează: ospitalitatea orientală poate învăța Occidentul delicatețea relațiilor umane; pragmatismul occidental poate inspira Orientul în plan politic și administrativ. În fond, diferențele între Orient și Occident sunt mai degrabă variații de accent decât contraste absolute.

Așadar, deosebirea majoră între Orient și Occident nu constă într-o superioritate a unei lumi față de alta, ci în felul în care cultura, politica și caracterul oamenilor modelează societatea. Orientul oferă profunzime, tradiție și căldură umană; Occidentul, structură, eficiență și libertate individuală. În dialogul dintre ele se află cheia unei înțelegeri mai bogate a umanității.

Ion Nălbitoru: Vă este dor de România, de plaiuri și prietenii români? Ce părere aveți despre situația actuală din România, intrată aproape în colaps?

Anca Cheaito: Dorul de România este un sentiment profund, care nu ține doar de geografie, ci de identitate, amintiri și rădăcini. Plaiurile natale, aerul familiar, sunetele și mirosurile copilăriei, oamenii dragi și prietenii care au împărțit cu mine bucurii și greutăți – toate acestea rămân vii în inimă, indiferent de distanță. România pentru mine nu este doar o țară; este un univers de valori, de tradiții și de legături sincere, care nu pot fi înlocuite nici de cele mai moderne orașe sau de cele mai sofisticate societăți occidentale.

Privind însă realitatea contemporană, nu pot să nu fiu afectată de situația dificilă prin care trece țara. România pare, uneori, într-un punct de răscruce: instituțiile sunt slăbite, corupția și ineficiența politică frânează progresul, iar decalajele sociale cresc. Această stare de precaritate administrativă și morală transmite un sentiment de frustrare pentru cei care iubesc cu adevărat țara, dar și o responsabilitate: de a păstra legătura, de a transmite valori și de a contribui, fie și din depărtare, la consolidarea identității culturale și civice. Nostalgia mea pentru România nu este doar un sentiment melancolic, ci și un îndemn la reflecție: cât de mult contează implicarea fiecăruia dintre noi pentru a schimba ceea ce nu funcționează? Situația aproape de colaps a României nu trebuie privită pasiv; este un semnal că societatea are nevoie de responsabilitate, educație și solidaritate. Dorul de prietenii români, de discuțiile lungi și sincere, de ospitalitatea caldă a oamenilor simpli, toate acestea devin, în același timp, o forță care ne poate motiva să ne implicăm și să susținem valorile care fac România cu adevărat România.

Dorul de România și tristețea pentru starea ei actuală coexistă cu speranța că, dincolo de dificultăți și de slăbiciunile momentului, spiritul românesc va găsi întotdeauna resursele de a renaște. România rămâne locul unde rădăcinile și amintirile se întâlnesc cu viitorul, iar iubirea față de țară este cel mai autentic act de patriotism și responsabilitate culturală.

Ion Nălbitoru: Vă gândiți ca să reveniți pentru totdeauna în România sau deja v-ați stabilit cu familia în Liban?

Anca Cheaito: Întrebarea dacă intenționez să revin pentru totdeauna în România sau dacă m-am stabilit definitiv în Liban presupune, în fond, o alegere exclusivă. Or, viața mea nu s-a construit niciodată pe excluderi, ci pe legături. Sunt profund legată de ambele țări, iar această dublă apartenență nu este o indecizie, ci o formă de echilibru interior.

România rămâne patria originilor mele, spațiul limbii materne, al formării mele intelectuale și afective. Este locul unde s-au născut primele mele repere culturale, unde prieteniile s-au legat prin afinități profunde și unde memoria personală se confundă cu memoria colectivă. Dorul de România este constant și real, iar gândul întoarcerii nu m-a părăsit niciodată.

Libanul, în schimb, este patria vieții mele mature, a familiei și a experienței trăite zi de zi. Aici mi-am construit existența profesională, aici mi-am crescut copiii, aici am învățat să trăiesc într-o lume a diversității, a dialogului dintre culturi și religii. Libanul nu este pentru mine un simplu loc de adopție, ci un spațiu al apartenenței asumate, al rădăcinilor cultivate în timp.

De aceea, răspunsul meu nu poate fi unul definitiv, închis. A reveni „pentru totdeauna” într-un singur loc ar însemna să renunț la o parte esențială din mine. Sunt legată de România prin identitate, limbă și memorie; sunt legată de Liban prin familie, viață și experiență. Între aceste două lumi nu există o ruptură, ci o continuitate afectivă și culturală.

Poate că destinul meu este acela de a rămâne un om al punților, nu al granițelor. Să aparțin ambelor țări, să duc România în mine atunci când sunt în Liban și să port spiritul Libanului atunci când revin în România. Într-o lume în care mobilitatea și identitățile multiple devin tot mai frecvente, această dublă legătură nu este o slăbiciune, ci o bogăție. Așadar, de ce nu? De ce nu aș putea aparține ambelor lumi, fără a le trăda pe niciuna? Între România și Liban nu aleg, ci trăiesc – cu loialitate, recunoștință și fidelitate față de ambele mele patrii.

Ion Nălbitoru: Transmiteți un gând pentru români!

Anca Cheaito: Dragii mei, oriunde v-ați afla și indiferent de vremurile pe care le trăim, să nu uitați niciodată cine sunteți și de unde veniți. România nu este doar un teritoriu, ci un tezaur de limbă, tradiții, povești și valori care v-au format și care vă definesc ca popor. În tumultul zilelor, în grija problemelor cotidiene sau în încercările mari ale istoriei, păstrați-vă demnitatea, curajul și speranța.

Nu lăsați ca dezamăgirile sau obstacolele să vă umbrească inima. Fiecare român poartă în sine puterea de a clădi, de a iubi și de a crea. În aceste daruri stă adevărata bogăție a țării noastre: oamenii săi, sufletele lor, spiritul lor neînfricat. Să nu uitați să vă susțineți unii pe alții, să prețuiți prietenia, familia și valorile care ne unesc. Iar când vă simțiți departe de casă sau pierduți în lume, să știți că România vă așteaptă cu brațele deschise. Vă transmit, așadar, un gând simplu, dar sincer: fiți mândri, rămâneți uniți și păstrați vie flacăra românismului în tot ceea ce faceți. Pentru că, în ciuda tuturor provocărilor, România trăiește în fiecare dintre voi!

Ion Nălbitoru: Doamna Anca Cheaito, vă mulțumesc pentru timpul acordat pentru realizarea acestui interviu și sper ca „puntea culturală” creată de dumneavoastră între România și Liban se să bucure în continuare de succes!

(Fotografiile aparțin doamnei Anca Cheaito)

(Ion Nălbitoru – membru UZPR)

Foto. Ion Nălbitoru