Ion D. Sîrbu – „Lupul și catedrala”. Comunismul ca spital de psihiatrie!

Ion D. Sîrbu – „Lupul și catedrala”. Comunismul ca spital de psihiatrie!

Autor: Ionuţ Ţene (Cluj-Napoca)

În ultima perioadă pur și simplu devorez romanele lui Ion D. Sîrbu, pe care îl consider unul dintre cei mai mari prozatori români din a doua jumătate a secolului XX. Este un scriitor prolific cu experiență de viață, care a trecut prin gulagul comunist și prin neajunsurile unui fost deținut politic aflat sub permanentă urmărire de către agenții poliției politice și a devenit un marginal social datorită verticalității morale. Ar fi putut primi oricând premiul Nobel, dar a trăit în comunism… la marginea lumii civilizate. Ion D. Sîrbu, care, în tinerețe, a fost un adept fervent al comunismului, a trecut printr-o transformare ulterioară radicală, realizând natura distopică a unui sistem care reducea intelectualii la simple piese în mașinăria de propagandă sau pur și simplu arme ideologice, folosite de un regim totalitar pervertit de ateism. Fiind unul dintre cei mai importanți scriitori și intelectuali români ai secolului al XX-lea, Sîrbu, care a murit înainte de căderea comunismului, a trăit o viață literară și civică profund marcată de opresiune politică, cenzură și supraveghere sub regimul dictatorial. A îndurat închisoare politică și a fost constant monitorizat de Securitate, poliția secretă comunistă, chiar și după eliberare. Datorită acestei tare la dosar Ion D. Sîrbu a fost cenzurat și marginalizat în societatea literară din perioada comunistă, deși a avut și perioadă de o anumită „glorie literară” provincială.

Foto. Ion D. Sîrbu (Ion Dezideriu Sîrbu)

Opera sa este fundamentală, oferă o critică subtilă, complexă și profundă a societății în care a trăit, precum și o formă de rezistență intelectuală împotriva dictaturii în general. A utilizat simboluri și teme care puteau fi interpretate atât ca protest, dar și ca o căutare de autodefinire în contextele extreme ale intelectualului. În acea perioadă, romanul său, „Lupul și catedrala”, a devenit un autentic fenomen literar, o manifestare esențială a revoltei subliminale, mărturisind traume, opoziție și gândire critică într-un mediu opresiv și totalitar. Chiar și în forma sa de manuscris, romanul a fost perceput ca un simbol al luptei pentru libertatea de exprimare și pentru claritatea morală, într-o eră a minciunii și a trădării impuse și asumate prin pervertirea sufletului. Ion D. Sârbu a trăit perioada brutală a comunismului în România, confruntându-se personal cu cenzura, supravegherea și încercările persistente de a-l reduce la o stare de înfrângere morală, controlat de regim fie ca agent, fie ca oponent forțat la tăcere. Experiențele sale personale, documentate în scrisori, jurnale și discursuri, developează un proces continuu de rezistență subtilă, de auto-exprimare și de păstrare a integrității morale și intelectuale în condiții dificile și restrictive. Sârbu a ajuns să deteste profund comunismul, o experiență care i-a inspirat fulminant creația, conducând la o operă care portretizează un autor integru și un critic social conștient, chiar și sub presiunile represive ale regimului. Ca fost student și asistent al lui Lucian Blaga, scriitorul considera că intelectualul este „vocea cetății”. Personajul Mefisto din romanul „Lupul și Catedrala” poate fi interpretat ca un alter ego alterat al marelui profesor și poet Lucian Blaga. Astfel, romanul, a cărui acțiune se petrece în deceniul sumbru al anilor ’50, devine un „bestiar” al obsesiilor, temerilor și dorinței de libertate a autorului, precum și o reflecție profundă asupra eșecurilor politice și morale ale societății românești sub influența nivelatoare a comunismului. Orașul desfășurării acțiunii poate fi un Cluj supus unui experiment de tip „golem-ic”. Stilul literar este abscons, cu multe semne și simboluri doar pentru inițiați.

„Lupul și catedrala”, scris în 1986, a fost conceput ca o expresie a criticii sociale și politice a vremii, precum și ca o reflecție personală asupra propriilor suferințe și experiențe din timpul dictaturii staliniste și, mai târziu, în „deceniul obsesiv” al epocii Ceaușescu. Deși a fost respins de cenzură și autoritățile culturale, lucrarea a circulat clandestin în cercuri restrânse și a devenit un simbol al opoziției și rezistenței intelectuale. Ion D. Sîrbu a intrat astfel în rândul scriitorilor de samizdat de la noi din țară. Cornel Regman, criticul care a redactat cronica favorabilă pentru romanul respins, a notat: „Lupul și catedrala nu este doar un poem al rezistenței, ci o analiză lucidă a deformării morale a unei societăți în criză totală. În el, autorul surprinde cu acuitate gesturile, cuvintele și sprijinul pasiv al unei lumi în derivă, transformată de opresiune în simboluri de disperare și speranță furată. Subiectul romanului se concentrează pe imaginea unui „lup” simbolic, reprezentând „alter ego”-ul autorului și lupta sa interioară împotriva unui regim opresiv, precum și mizeria și alienarea socială într-o societate fără Dumnezeu, unde catedrala este doar un „semn” turistic, lipsit de semnificație religioasă sau de salvgardare. „Lupul” este natura nepervertită care simbolizează o originalitate totemică a națiunii noastre. Dacă simbolismul catedralei indică eternitatea, valori superioare și construcția unei societăți idealizate, care devine o iluzie sau un idol în contextul opresiunii, lupul este originalitatea unui popor care se poate mântui prin apelul la arhetip. Brutalitatea și intensitatea fragmentelor filozofice, monologurile personajelor, suferința și izolarea sunt caracteristici ale stilului lui Sârbu, stil adesea greoi și dificil de abordat pentru un cititor neavizat. Romanul creează o atmosferă de tensiune extremă, frică, suspiciune și alienare, reflectând rata fatală a afectării valorilor umane și intelectuale în societatea totalitară. Personajul principal, simbol al luptei și al dragostei pentru libertate, este portretizat ca un funcționar aflat în angoasă perpetuă, reflectând atât suferința personală, cât și împletirea cu un discurs al criticii sociale. Societatea comunistă este un mediu care deformează relațiile umane, iar intelectualul sincer, constrâns de opresiune, riscă să se degradeze și să devină doar un instrument al sistemului, în loc să fie un agent al adevărului și al implicării civice libere și consimțite. Lupul venit din pădure întoarce de fapt planurile realității. Natura nealterată este parte a adevărului, iar orașul prin mecanismele totalitarismului devine natura sălbatică. Este o inversare simbolică a valorilor și o critică acerbă a comunismului. Omul nu-și poate găsi mântuirea morală decât în catedrala clarității morale, conform viziunii lui Ion D. Sîrbu.

Aspectul central al romanului este portretizarea atmosferei existenței sub teroare: frică, trădare, suspiciune, unde personajul principal ajunge să creadă că singura sa alternativă sigură este o clinică psihiatrică, simbol al izolării și al alienării totale. Omul din comunism trăiește și respiră o dedublare a personalității. Deși nu a fost publicat oficial românul lui Sîrbu, acesta a fost apreciat de critici și a circulat clandestin, devenind o lucrare de referință pentru critica socială și literară din acea perioadă. Comunismul este transliterat de autor ca un spital de psihiatrie. În acest sens, „Lupul și catedrala” reprezintă o metaforă a luptei pentru libertate și identitate într-un mediu ostil și dedublat, o formă de rezistență civilă și intelectuală care, deși subtilă, era răspândită în acea epocă în care înflorea literatura de sertar. Romanul devine astfel un samizdat. În ciuda acestei supravegheri, Sârbu și-a menținut autonomia de exprimare. Documentele Securității devin instrumente de discreditare și de manipulare a imaginii publice a lui Sîrbu, folosite pentru a-i submina credibilitatea și a-l reduce la statutul de oponent periculos. Aceste acte devin o sursă și de memorie alternativă, dezvăluind modul în care regimul a încercat să controleze nu doar activitatea politică, ci și creativitatea și conștiința intelectualilor. Dezvăluirile și declasificarea și alte documente relevă, dincolo de aspectele oficiale, o personalitate complexă, curajoasă, care a luptat nu doar cu cenzura, ci și cu propriile temeri și momente de disperare, conform criticii literare. (1. Vezi Daniel Cristea-Enache – https://www.observatorcultural.ro/…/in-serviciul…/). Sârbu, într-un mod extrem de subtil și poetic, și-a expus propriile traume, temeri și speranțe, simbolizate în personajul lupului, care reprezintă fie expresia spiritului de rezistență și de libertate al autorului. Personajele din roman, în special protagonistul simbolic, reflectă lupta interioară împotriva opresiunii totale și eroismul tăcerii, al compromisului sau al revoltei subtile. „Catedrala” devine un simbol atât al idealurilor înalte, cât și al iluziilor, deformată de brutalitatea și cenzura regimului (2. Ibidem). Autorul însuși povestește, mai târziu, în interviuri și memorii, că romanul a fost respins categoric de autoritățile culturale, fiind considerat periculos pentru imaginea regimului și incompatibil cu linia artistică impusă. În ciuda acestei interdicții, manuscrisul a circulat clandestin și apoi a fost readus în atenție abia post-mortem. Sârbu afirmă cu regret că, deși a primit elogii din partea unor prieteni și critici greu de ignorat, publicul larg și „posteritatea” nu-i pot face dreptate în condițiile acelei epoci, fiind constrâns de cenzură să păstreze o tăcere opacă.

Opera și destinul lui Sîrbu sunt un simbol național al libertății culturale, un punct de reper pentru generațiile viitoare, istoricii și criticii luând în considerare funcția sa, precum și valoarea memorială a rezistenței culturale. Acest personaj simbolizează spiritul rebel, sceptic, dar și implicat în lupta pentru adevăr și libertate, fiind de fapt oglinda lucidă a propriilor experiențe și convingeri ale autorului. Ion D. Sîrbu a reușit să transforme propria experiență de opresiune și cenzură într-o creație literară durabilă. Numeroși critici literari consideră această operă ca fiind o contribuție esențială la patrimoniul literaturii române postbelice, reprezentând o estetică subtilă, dar și o înfățișare adevărată și profundă a societății sub dictatură. (3. Mihai Barbu – https://doctorat.ubbcluj.ro/…/filologie/barbu_mihai_ro.pdf) Ion D. Sîrbu a scris așa cum și-a obișnuit cititorii cu obiectivitate despre opera sa: „Acest roman a fost o încercare de a surprinde nu doar epoca, ci și sufletul uman în fața devastării. Am vrut să spun, într-un mod subtil, că lupta nu se dă doar cu pumnii și armele, ci mai ales în tăcere, în retragere și în suflet. Povestea lupului este povestea mea și a multora dintre noi care am înțeles ororile și iluziile.” Reputația romanului se bazează pe complexitatea narativă, stilul poetic și filozofic al autorului, precum și pe puterea simbolurilor folosite. „Lupul și catedrala” nu doar reflectă condiția umană în regim totalitar, ci și stimulează reflecția asupra naturii umane, a interdependenței dintre libertate și constrângere, a paralelismului dintre lupul interior și cel exterior. Romanul evidențiază o tematică complexă, încărcată simbolic și filozofic, în care invazia ploșnițelor servește ca o metaforă dublă: pe de o parte, ca un semn al chemării și inițierii tragice a protagonistului, iar, pe de altă parte, ca o alegorie politică ce critică influența politicii asupra naturii. Invazia paraziților este comparată cu intruziunea unor paraziți în corpul social sănătos, folosind o metaforă corporală care inițial pare inofensivă, dar devine un simbolism profund al tiraniei sociale și istorice. Comunismul este perceput ca o boală de către autor, iar regimul ca un spital de psihiatrie, în care personajele nu sunt ele însele, ci dublura lor schimonosită de frică și auto-cenzură.

Stilistic, textul îmbină discursul filozofic cu unul critic și ironic, exemplificat prin dialogul cu administratorul blocului în care locuiește, un fost general, care relatează răul istoric în termeni codificați și aparent conspirativi, reflectând o „para-istorie”. Elemente stilistice vizuale, precum metaforele corporale și discursul codificat, contribuie la crearea unei atmosfere întunecate și problematice, facilitate de o construcție narativă care oscilează între dialog, reflecție și simbol, în opinia criticului Andrei Simuț. Autorul folosește și un ton parodic la adresa regimului, pentru a identifica comunismul cu pamfletul. Această abordare stilistică și estetică accentuează tensiunea dintre realitate și simbol, între conștiința istorică și povara istoriei secrete, marchează un discurs critic și profund despre răul în societate și originea sa. (4. Andrei Simuț – https://revistatransilvania.ro/…/12/04_Andrei_Simutz.pdf).

După Revoluția din 1989, opera lui Sârbu a fost reevaluată și valorizată, fiind redescoperită ca parte a patrimoniului literar național, cu multiple ediții, studii și comentarii critice. Ion D. Sîrbu este deja considerat o figură emblematică a literaturii române de după 1944, a cărui operă și destin anticipează și sensibilizează generații întregi cu privire la pericolele dictaturii, cenzurii și manipulării. „Lupul și catedrala” reprezintă o capodoperă a literaturii de rezistență, un testament al curajului intelectual și al auto-definirii îndrăznețe în condiții extreme. Ion D. Sîrbu reușește să fie un adevărat portretist al grotescului marxist și al paradoxului istoriei românești din deceniul întunecat al anilor ‘50. Mihai Barbu, criticul care a elogiat romanul postum după 1990, afirma într-o recenzie: „«Lupul și catedrala» face parte din acea literatură de rezistență care, în clandestinitate, păstrează demnitatea și adevărul. Într-o societate care a tăcut, Sîrbu a vorbit în tăcere, iar această carte devine simbolul acelor cuvinte nerostite, dar profund simțite.” Opera sa ne invită și astăzi să reflectăm asupra valorilor umane, asupra rolului scriitorului în societate și asupra necesității de a păstra mereu vie conștiința libertății în fața oricăror forme de absolutism social-politic și ideologic. (5. http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=1474&editie=57&autor=de%20Nicolae%20)

Bogata operă postumă a autorului îl include în rândul celor mai mari prozatori europeni ai secolului XX. Intelectualul este condamnat să fie expresia libertății de exprimare, pentru că doar cuvântul este de la începutul creației – ab initio. Libertatea este un dar divin oferit omului și mai ales scriitorului care creează și recreează prin cuvinte lumea noastră. Lupul într-o cetate pervertită este natura curăției și curajului moral. Ion D. Sîrbu este lupul născut și crescut într-un Cluj blagian, un autentic totem al literaturii române contemporane, iar comunismul este prezentat simbolic și pamfletar ca o casă de nebuni. Și azi aștept lupul să coboare din pădurea Făget la catedrală. Poate se schimbă ceva în sufletul oamenilor și a societății noastre tot mai futile. Personajul principal realizează că lumea exterioară a devenit cea nebună, iar internarea într-un spital de psihiatrie este o formă de eliberare intelectuală și de însănătoșire morală. Acesta este paradoxul propus de Ion D. Sârbu pentru o societate ideologizată și tezistă, căzută în totalitarism. Normele normalității scriitorului nu depind de „normalitatea” regimului totalitar. E o lecție de demnitate. Mesajul lui Ion D. Sîrbu este o reîntoarcere sau, mai bine zis, o chemare la originile noastre limpezi și clare, la ancestral, în care pădurea devine morala și orașul, adică societatea ca și un spital de psihiatrie. Lupul este Ion D. Sîrbu.

(Articol apărut şi în https://www.napocanews.ro/…/ion-d-sirbu-lupul-si…)

*

Foto. Ionuţ Ţene