Pompilian Tofilescu – De la robotică, literatură SF până la „Michigan Acasă”

Pompilian Tofilescu – De la robotică, literatură SF până la „Michigan Acasă”

Născut la 12 septembrie 1970, în orașul Balș, județul Olt.

Absolvent al Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din Craiova, specializarea Roboți Industriali și a unei școli post-universitare de management industrial la Sheridan College Institute of Technology and Advanced Learning în Canada.

Pasiunea cea mai mare este literatura, drept care ca rezultat sunt și cele trei cărți scrise, două volume de proză scurtă („Lupi și mere stricate” și „Catedrala lingurilor”) și unul de poezie („Numărul cincizeci și șapte”). A apărut de asemenea în opt volume colective.

Este extrem de interesat și de impactul tehnologiei asupra prezentului și viitorului omenirii (poate și prin virtutea meseriei pe care o are) așa că este și traducătorul în limba română a două cărți extrem de interesante a unor autori controversați: „Războiul Artilectelor” – Hugo de Garis și „Sclavia tehnologică” – Theodore Kaczynski.

Alte pasiuni sunt călătoriile, colecționarea de muzică (în special discuri de vinil) și jurnalistica (vezi „Michigan Acasă).

*

Ştefan Străjeri: Care a fost imboldul de a emigra în America de Nord? Mai întâi ai optat pentru Canada. Cum ai trecut de aşa-zisul şoc al adaptării?

Pompilian Tofilescu: Totul a început în 2002 când m-am angajat, în urma unui anunț în ziar, la o firmă pe nume Institutul pentru Analiza Sistemelor (INAS) SA Craiova. În anul următor firma m-a trimis la o specializare de 6 luni în Michigan, Statele Unite, cu University of Michigan și „Visteon Corporation”, proaspăt desprinsă la acea vreme din „Ford Motor Company”. De aici a venit imboldul de a pleca. Oportunitățile pe care le oferea America de Nord, incomparabile cu ceea ce puteam găsi în România anilor 2000, plus modul atât de eficient în care era organizată acolo societatea m-au convins să încerc să părăsesc România. Doi ani mai târziu, în 2005, cu o săptămână înaintea Paștelui mă regăseam, obosit și buimac, cu patru geamantane de haine, soția și un copil de cinci ani de mână, însă cu viza de rezident permanent în pașaport, în biroul de emigrare al aeroportului din Toronto. Pe ușa mare de sticlă a biroului scria cu litere de-o șchioapă „Welcome to Canada!”.

Paștele lui 2005 nu-l voi uita niciodată. După slujba de Înviere am dormit împreună cu familia pe o pătură întinsă direct pe podeaua mirosind puternic a lac de parchet a apartamentului cu două camere pe care îl închiriasem cu doar câteva zile înainte. Ouăle le-am ciocnit așezați turcește în jurul unui geamantan pe care improvizasem masa de Paște… Au urmat vreo câteva luni în care am schimbat vreo două-trei slujbe „de supraviețuire” până când, la începutul lui 2006, am fost acceptat la „Bombardier Aerospace” în Toronto, unde am lucrat un pic mai mult de 4 ani, majoritatea acestei perioade în departamentul de zbor de test. În 2010 m-am întors la „prima dragoste” în ceea ce privește cariera și anume electronica pentru auto, angajându-mă ca inginer la firma la care lucrez și acum – pe atunci se numea „Flextronics” – însă la centrul de proiectare din Newmarket, un oraș satelit a lui Toronto.

Ştefan Străjeri: După 13 ani te-ai stabilit la sud, în SUA. De ce în Michigan?

Pompilian Tofilescu: În Michigan am ajuns în 2018, când, la insistența unor vechi prieteni, am acceptat o poziție în cercetare și dezvoltare pentru module electronice pentru controlul direcției la „Ford”, în Dearborn, Michigan. Spre sfârșitul aceluiași an m-am întors la „Flex Automotive”, de data aceasta la sediul central în Michigan. Poziția pe care mi-o oferiseră, cea de director de proiectare/ inginer șef, a fost prea bună ca s-o pot refuza… Uitându-mă în urmă, pot să spun că, profesional, am ajuns acolo unde ca proaspăt absolvent al Automaticii din Craiova nu aș fi visat niciodată să pot ajunge – proiectând supercalculatoare pentru unul dintre cele mai avansate domenii tehnologice la ora actuală în lume, cel al autovehiculelor autonome. Plus că mi-am trecut numele pe opt brevete de invenție în SUA și Canada. Apoi am avut și oportunitatea de a călători și cunoaște lumea, China (inclusiv Hong Kong), Malaezia, Filipine, Taiwan, Cuba, Israel, Maroc, mare parte a Europei (Germania, Ungaria, Austria, Elveția, Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda…) fiind locurile pe care am avut șansa de a le cunoaște.

Ştefan Străjeri: Poate un inginer, în esenţă un om al cifrelor să fie interesat şi de litere? Când ai simţit nevoia să scrii. Ce cărţi te-au pasionat în copilărie? Care a fost activitatea ta lierară în Craiova, până ai plecat în America de Nord?

Pompilian Tofilescu: Desigur că poate. Pe mine m-au interesat literele înainte de a mă apuca de inginerie. Am început să scriu pe la începutul liceului, apoi, în treapta a doua (clasele a XI-a și a XII-a pentru cei ce nu sunt la fel de bătrâni ca noi). Am avut bucuria și privilegiul de a-l avea ca profesor de literatură română și mentor pe scriitorul craiovean Nicolae Pârvulescu. Totdeauna am fost atras de povești, de imagini, de simboluri. Visul meu în liceu a fost să devin regizor de teatru. Cum la IATC era extrem de greu de intrat și nu îmi puteam permite nici o pregătire pe măsură, nici riscul de a nu intra „din prima” (rămăsesem deja fără tata – cancer la plămâni – cu vreo patru ani înainte) și pentru că mă pricepeam suficient de bine la matematică și fizică, la nivel de olimpiadă județeană, am decis să dau la automatică. Până la urmă n-am părăsit nici simbolurile și imaginile – cu asta se ocupă matematica – și nici poveștile, ce altceva este fizica – și mai târziu ingineria – dacă nu povești însăilate din simboluri matematice? Ce m-a îndemnat spre scris a fost nevoia de a comunica. Venit la liceu într-un oraș nou, mare, după șocul morții tatălui, mi-a fost foarte greu să mă adaptez și să-mi fac prieteni. Prin scris mi-am făcut mai întâi prieteni virtuali (personajele mele) apoi reali, cei din fandom, care mi-au devenit prieteni de viață. Apropo de povești, și să răspund întrebării referitoare la cărțile citite în anii formării, în copilărie am fost fascinat de colecția Povești nemuritoare, de Basmele românilor ale lui Ispirescu, de minunatele aventuri ale lui Jules Verne, de isprăvile eroilor lui Dumas. În liceu și mai târziu în faculate am trecut pe chestii mult mai „serioase”: literatură română interbelică, apoi Marin Preda din scoarță în scoarță, clasicii literaturii universale, dar și scriitori moderni, poezie, filozofie… Și acum cititul a rămas o pasiune, uitându-mă pe notele de lectură pot spune că în ultimii ani am citit între 25 și 30 de cărți pe an, literatură, eseu, fiolosofie, dar și carți despre tehnologie…

Ştefan Străjeri: Cum ai debutat, unde ai publicat şi ce premii ai luat?

Pompilian Tofilescu: Debutul absolut s-a întâmplat, și-i prima oară când mărturisesc asta, în clasa a XI-a de liceu, sub pseudonim, cu o epigramă, în revista Urzica. În nume propriu am debutat în revista Star Traffic SF, nr. 2-3, 1990, editată de Ion Ilie Iosif și Ioan Lascu la Craiova. În anii ‘90 am publicat în Jurnalul SF, în Curierul Național (cu medalion de autor pe când acesta avea o secțiune de SF îngrijită de Mara Popa), revistele Quasar (Iași), Magazin fantastic (Craiova), Ultima oră (Bacău), dar și cu poezie și proză în Speculum, revista Facultății de Litere din Craiova condusă (revista, nu facultatea) la acea vreme de Ion Buzera. În volum am debutat în antologia Beta, Editura „Vlad & Vlad”, Craiova, 1996.

Îmi amintesc câteva premii prin taberele de creație „Atlantykron”, printre care unul foarte drag mie fiind un premiu special „Nemira” pentru povestirea Rogul, un premiu de poezie la Giurgiu, câteva alte premii și mențiuni pe la convențiile diverselor cenacluri din țară, însă cel mai important din acea vreme a fost premiul obținut la Convenția națională de SF „Romcon” Baia Mare în 1994 pentru cea mai bună povestire apărută în anul precedent, „Zbor închis într-o coajă de ou”.

Ştefan Străjeri: După o pauză de la scris, în 2019, ai revenit cu volumul de povestiri SF, „Lupi şi mere stricate”. Cum şi de ce ai revenit la prima ta dragoste? Ce conţine volumul?

Pompilian Tofilescu: Volumul a apărut printr-o conjunctură. Era începutul verii lui 2018, după ce acceptasem oferta de a mă muta în Michigan, la „Ford”, când m-am trezit dintr-o dată cu mult mai mult timp disponibil: familia era încă în Canada, iar programul de serviciu mult mai relaxat decât înainte. Păstrasem legătura și comunicam – rar, e adevărat – cu Mircea Liviu Goga și Viorel Pîrligras în Craiova, dar și cu Călin Giurgiu, fost membru al cenaclului „Antares” Brașov, actualmente în Montreal, Canada. Ei m-au încurajat să-mi strâng textele pe care le lăsasem în urmă, împrăștiate prin fanzinele și revistele amintite mai sus, într-un volum și mi-au recomandat Editura „Pavcon” ca posibilă destinație a manuscrisului. În străinătate plecasem fără absolut nimic din ceea ce scrisesem sau publicasem în anii ‘90. Părea un capitol definitiv închis pentru mine. Recuperasem însă cu vreo câțiva ani înainte, într-una din vizitele în România, un teanc subțire de pagini de manuscris, unele bătute la mașină, altele scrise de mână, amestecate de-a valma între două coperte de carton îmbrăcate în vinil subțire, negru, dintre acelea în care se legau proiectele de diplomă pe vremuri. Au urmat câteva luni nebune în care am pus ordine în hârtii, le-am transcris pe calculator, am căutat și descărcat de pe internet Jurnale SF și am înnebunit vechi prieteni și cunoștințe din fandom cu mesaje „out of the blue” conținând rugămintea de a căuta, scana și trimite texte de prin fanzine și reviste. M-au ajutat mult – și țin să le mulțumesc pe această cale – Dodo Niță și Cătălin Teniță de la București. La începutul lui decembrie 2018 am trimis volumul lui Cătălin Pavel și câteva săptămâni mai târziu am primit cadoul de Crăciun: mesajul că volumul fusese acceptat pentru publicare. Cartea conține în majoritate texte apărute – multe dintre ele premiate – în anii ’90 și câteva inedite (ca de exemplu „Primul cuvânt”, „O viață de artist”, „Dragoste și revoluție”) scrise în aceeași perioadă.

Ştefan Străjeri: Cum a fost primită cartea ta? Ai luat şi un premiu cu ea…

Pompilian Tofilescu: Pentru mine a fost o surpriză, fiind departe și nefăcând nici o promovare cărții, să văd „Lupi și mere stricate” nominalizată pentru cel mai bun volum al anului la „Romcon 2020” și câștigând Premiul „Antares” pentru cel mai bun debut în volum în 2019. Cam tomnatic pentru un volum de debut, dar deh…, a fost de luat, nu de dat. Ce mă bucură cel mai mult este că această recunoaștere a venit pentru texte publicate și/sau scrise cu 25…, chiar 30 de ani în urmă. Asta înseamnă, cum s-ar zice, că au trecut testul timpului.

Ştefan Străjeri: După doi ani, în 2021, ai scos două noi volume, unul de povestiri, „Catedrala lingurilor” şi unul de poezii, „Numărul 57”. Ce poţi să spui despre acestea?

Pompilian Tofilescu: „Catedrala”… conține 12 proze, majoritatea scrise după 2019, pornind fie de la fragmente recuperate dintre coperțile de vinil negru, cum este cazul povestirii care dă titlul volumului, fie de la idei și/ sau fragmente de texte notate pe laptop în anii de după emigrare (Invazia, Nunta, Moartea lui Jenel, Magazinul de suveniruri…), fie de la idei legate de experiențe recente, cum este cazul celui mai lung text din carte, „Sâmbătă, 12 septembrie, ora 12”. Am și câteva „reeditări” (mulțumesc de asemenea pentru ajutor lui Marian Mirescu, Dan Popescu de la Piatra Neamț și Călin Giurgiu), precum povestirea cu care am debutat în SF (în Star Traffic), Intrușii, cu subtitlul, adăugat recent, Amintiri despre viitor din Epoca de Aur, Domnul A sau textul care încheie volumul Bilă și lanț, publicat pe vremuri în Speculum. Vei constata că acest din urmă text se leagă surprinzător de unul dintre cele mai recent scrise („Sâmbătă”, „12…”) și l-am introdus intenționat ca o dovadă, dacă mai era nevoie, că SF-ul scris de mine nu este de fapt SF. Ce este… voi lăsa cititorii să descopere sau să-și imagineze.

Ştefan Străjeri: Ce ai mai făcut din 2021 până în prezent? Ce planuri de viitor ai?

Pompilian Tofilescu: Am tradus două cărți. Prima este o carte surprinzătoare, parte eseu, parte știință popularizată, parte science fiction, a profesorului de origine australiană Hugo de Garis, unul dintre pionierii cercetării în domeniul creierelor artificiale. Cartea se numește „Războiul Artilectelor” (The Artilect War, „artilect” fiind o contracție de la „artificial intellect”, în traducere intelect – sau inteligență – artificială) și prezintă un posibil viitor al omenirii în care dihotomia dintre suporterii mașinăriilor bazate pe inteligență artificială și cei care se opun lor va deveni atât de profundă încât va diviza total societatea și va conduce eventual, spre sfârșitul acelui secol, la un război global care va pune în pericol însăși supraviețuirea rasei umane. Cartea a apărut la Editura Eagle, București în decembrie 2022.

Cea de a doua este o carte a unui autor extrem de controversat, Theodore Kaczynski, cunoscut ca și Unabomber, și se intitulează „Sclavia tehnologică”. Titlul sper că spune totul, așa că mă voi abține de a da mai multe amănunte despre conținut. A apărut la începutul anului acesta la Editura CristianPlus Art din Craiova.

Apoi lucrez la un nou volum de proză scurtă alcătuit în principal din textele împrăștiate prin reviste și volume colective din 2021 încoace și unul de poezie, volume care sper să fie gata spre sfârșitul anului.

Am în lucru și un roman intitulat „Scurt tratat de angelologie”, al cărui prim capitol a apărut în 2021 în revista Autograf MJM la Craiova.

Ştefan Străjeri: Ai luat o iniţiativă lăudabilă să lansezi Asociaţia „Suflet Românesc” şi sub auspiciile acesteia să lansezi publicaţia dedicată comunităţii româneşti din Metro Detroit, „Michigan Acasă”. Printre câţiva colaboratori de suflet mă număr şi eu, deşi cu mai puţină activitate până acum. Care ar fi concluziile tale după 8 luni de la apariţie? Care crezi că ar fi pilonii care ar putea susţine această publicaţie pe termen lung?

Pompilian Tofilescu: Atunci când în editorialul din primul număr al ziarului ziceam că deși există mii de români în Michigan cu greu putem spune că suntem o comunitate și că ziarul nu va putea exista fără implicarea tuturor celor cărora li se adresează, nu îmi imaginam cât de multă dreptate am avut în ceea ce privește lipsa acestui sentiment comunitar și cât de greu va fi să obținem această implicare. Bun, ziarul a adunat în jurul lui câțiva oameni de suflet: colaboratorii (printre care, așa cum ai zis, te numeri și tu), puțini, foarte puțini sponsori și câțiva abonați, însă nu este nici pe departe de ajuns. Nu mi-am imaginat cât de greu va fi să strâng cei 700… 800 de dolari necesari pentru tipărirea și transportul ziarului, munca colaboratorilor și de editare/ tehnoredactare fiind voluntară, asta în condițiile în care există atâția români cu afaceri de succes în Michigan. Iar ceea ce mi se pare cu totul șocant este lipsa de implicare, cu câteva excepții, a liderilor comunității, în principal a comunității de afaceri și a comunităților religioase din Metro Detroit.

Este totuși o realitate că Michigan Acasă ajunge în fiecare lună în casele a 500 până la 750 de familii de români și rămân în continuare la părerea că Michigan Acasă poate fi liantul care să ne aducă împreună, în ale cărui pagini să ne regăsim, să aflăm unii despre alții, să ne împărtășim bucuriile, tristețile, realizările… Aștept în continuare de la toți cititorii ziarului să ne împărtășeașcă evenimente din viața lor, să ne semnaleze realizări deosebite ale copiilor noștri, poveștile noastre de emigrare și stabilire în această lume nouă, opinii, anunțuri, rețete, sfaturi practice…

Foto. QR pentru cei care doresc să sprijine „Michigan Acasă”

Iar liderii comunității aș dori să înțeleagă că Michigan Acasă nu este al lui Pompilian Tofilescu (am atât de multe altele de împlinit și poate că n-ar fi trebuit să mă leg la cap fără să mă doară), a lui Ștefan Străjeri, a lui Gheorghe Chindriș, Sorin Olariu, Mihai Păscuțiu, Ovidiu Katona sau cine știe al cui altuia… Ar trebui să înțeleagă că dincolo de hotarele bisericilor și bisericuțelor, grupurilor și grupulețelor în care suntem divizați există ceva mult mai presus decât noi. Și că numai înpreună, numai sprijinindu-ne reciproc vom reuși să ne păstrăm identitatea, să ne păstrăm limba, să construim o mică Românie aici, atât de departe de România originilor noastre.

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.14)