Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.