Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.

Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.

(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul…”)

Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.

Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.

Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:

1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.

Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii…

Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte…

Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.

Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări…

N.B.Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.

Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?

Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător…

2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?…

Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.

3) „Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor…

Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.

Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.

Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:

a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;

b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.

4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui…Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)

Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.

Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!

Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.

(25 ian. 2015)