TEODOR PÂCĂ, BOEMUL SINGAPOREAN

Costin TUCHILĂ

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare. Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic.

Din grupul larg de boemi „singaporeni” făceau parte Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Leonid Dimov, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine.

La Singapore reuniunile bahice se prelungeau până târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Pâcă şi Pucă, un poet mai mult decât notabil şi un grafician excepţional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate şi statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuţi împreună.

Teodor Pâcă era ploieştean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist, originar din Oltenia. Fusese un elev foarte serios, cu multă aplicaţie în studiul disciplinelor umaniste şi al limbilor clasice şi moderne; învăţase bine franceza şi italiana, apoi limba rusă la Institutul „Maxim Gorki”, unde se transferase, prin 1949, după vreo doi ani de Drept. Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspiraţia” de a formula câteva păreri critice şi de a face observaţii „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact la adresa a ceea ce se înţelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid şi exmatriculat înaintea susţinerii examenului de stat.

De atunci, nimic nu mai putuse fi reparat în ordinea vieţii materiale, pentru care Pâcă nu avea, de altfel, nici o chemare. Încercase fără noroc să-şi facă un rost, intrase la CFR ca impiegat, suplinise catedre de rusă şi română, lucrase ca sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician. Ajunsese şi pe la Medgidia, ca antrenor de box. Era un bărbat voinic, nu prea înalt, cu înfăţişare pitorească, rezistent şi, zice el într-un poem, plin de farmec: „Păi când intram eu la restaurant/ Muierile veneau ca la stupină/ La orice târfă se făcea lumină// Eram voinic deşi nu prea înalt/ Nici astăzi nu mă dau pe-o crâşmă-ntreagă/ Ca mine, când prin şnapsuri dau asalt/ Nu era altul la măsea să tragă…”

Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel paşnic, care ochea cu îndemânare poanta şi găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată, nu se cunoaşte să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăşi caz fericit, prin vreun colţ de cârciumă. Când îşi procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puţin şi bea mult, îşi recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenţei care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiţia goliarzilor, poeţi medievali, rătăcitori, care scriau în latină.

Pâcă era mereu în căutare de mărunţiş, fără umilinţă ipocrită. Un confrate îmi povestea că, prin anii ’70, la casieria Uniunii Scriitorilor, care era într-un palat de pe Şoseaua Kiseleff, apărea ca din senin Pâcă. Saluta respectuos, îşi plimba în tăcere privirea, nu dădea semne de precipitare. Trecea pe la câte unul şi-i spunea la ureche, invariabil: „Dă-mi cinci lei”. Era dispus să aştepte şi nu reacţiona violent la refuz. Dacă observa o mică reacţie de contrarietate, cum că „Nu se cade, domnu’ Pâcă”, nu ceda uşor. Se apropia şi mai mult de urechea respectivului şi-i şoptea: „Sss… Il y a des mitocains qui comprennent…” Şi puteai să nu-i dai? Cu cinci lei îşi asigura şnapsul, era o nouă lovitură dată „mitocanilor” şi regimului, la care Pâcă nu medita defel.

Reuşise să tipărească un singur volum, Poezii (1970), cu desene ale „jumătăţii” sale, Florin Pucă. Scurtă despărţire, volumul îngrijit şi publicat de George Astaloş în anul 2000, care conţine integrala liricii lui Teodor Pâcă (mort la 16 iunie 1978, la Bucureşti), arată un poet profund, în gust clasicizant, un răzvrătit cu gesturi uneori manieriste, uşor preţios dar fermecător prin atitudinea fals „plebee”, altfel orgolioasă, şi prin iscusinţa prozodică: „Vă las în valea acestei scurte plângeri, –/ Orice sfârşit vesteşte-un început, –/ Mă duc eu primul – sunt mai priceput,/ Să pun din vreme şeile pe îngeri.// Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse,/ V-aştept la grajdurile de smarald, –/ Nu vă grăbiţi, d-abia-i amiază şi cald/ Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse.// Când veţi veni-n amurg sub înserare/ Vom călări frumoşi prin elizeu,/ În cavalcadă, pân-la Dumnezeu,/ Descălecând la tronu-i, la picioare.”

Şi poate chiar aşa, cum rosteşte cu şoaptă şi zâmbet în aceste strofe din Scurtă despărţire, Teodor Pâcă a plecat el, primul, să zvânte aripile plânse.

Costin TUCHILĂ

Bucureşti

2008-2013