ALEGERI ELECTORALE CU IZ DE GONADE PRĂJITE CÂINEŞTI

Magdalena ALBU

„Să se arunce totul câinilor! Totuşi… suntem prea săraci. Astolf, ca ultima noastră bucată s-o aruncăm câinilor;noi înşine suntem nişte câini flămânzi.” (LEONID ANDREEV)

Specia umană nu a învăţat să trăiască în armonie nici cu ea însăşi, darămite cu natura din jurul său pentru a cărei diversitate se pare că divinitatea ar trebui să îşi ceară scuze în mod repetat. Indiferent însă de echilibrul precar în care se află umanitatea, iată că se apropie cu repeziciune anul 2014 şi pretutindeni începe să miroasă deja a campanie electorală şi minciuni. Aleşii neamului îşi agită din ce în ce mai furioşi cozile aranjate la dungă în saloanele de lux, de regulă, ale străinătăţii, încercând să stoarcă fonduri băneşti din aproape orice. Şi nu ai cum să nu constaţi în penibilul spectacol mundan petrecut zilnic în faţa ochilor tăi faptul că tragedia umană în sine, dar şi aparatul reproducător canin au ajuns să reprezinte acum, la fatidic început de secol XXI, cele mai eficiente metode de a prosti a nu ştiu câta oară masele prin distragerea acestora de la subiectele importante ale momentului şi aruncarea lor într-un derizoriu total. Legea urii (de rasă, de animale etc.) îşi exercită, din păcate, la rândul său, nestingherită efectele asupra Fiinţei umane – pe care îmi e din ce în ce mai greu să o scriu cu majusculă, aşa cum ar trebui să merite, de fapt -, la îndemnul unor politicieni anoşti, în genere lipsiţi de creier şi discurs. O ură ce poate fi aşezată fără urmă dubitativă în categoria mijloacelor de manipulare abjectă a colectivităţii. Întocmai ca la comanda precisă a unui dresor de circ, Homo sapiens sapiens dezvoltă o serie de mişcări bruşte şi iraţionale taman în direcţia pe care i-o indică mioriticul Zoon politikon de tinichea (care merită eutanasiat din plin, desigur, la vot şi, mai apoi, prin orice formă de protest paşnic). Urmările, desigur, sunt grave şi cu un rezultat, după cum se observă, imediat. Exemplul cel mai bun de studiat în acest sens este reacţia psihologică a individului biped de diferite sorginţi (politicianiste etc.) în raport cu sfârşitul cumplit al copilului muşcat de câini. Păreri peste păreri – unele juste, altele complet neîntemeiate -, „judecăţi” de valoare peste „judecăţi” de valoare emise în vâltoarea pârjolului emoţional, atitudini contrariante ale politicarzilor de serviciu ai naţiei, în câteva cuvinte un tablou umplut până la refuz cu enorm de multă sporovăială, dar foarte puţin spirit practic şi obiectiv.

Problema câinilor fără aşa-zis stăpân este dezbătută actualmente şi pe faţă, şi pe dos, în absolut toate felurile posibile, gonadele patrupedelor de maidan fiind, se pare, la mare preţ în postmodernitate. Milioane de euro obţinute de unii pe două bucăţi de ovare şi pe două testicule de tip canin reprezintă, într-adevăr, ceva ce merită discutat extrem de detaliat atât în sferele publică şi mediatică, cât, mai ales, în cea a afacerilor murdare ale contemporaneităţii. Căci, ne întrebăm, de unde să mai scoată azi parale politicianul (abonat la nu ştiu câte mandate de stat degeaba în jilţul parlamentar) pentru campanii electorale pline de minciuni şi ieftină teatralitate, dacă nu din cele mai simple zone de interes „economic” ale momentului: fundul câinilor şi cel al oamenilor, evident. În cazul morţii copilului de patru ani sfâşiat de câini într-unul dintre parcurile Bucureştiului, se caută cu o forţă de laser complet inactiv vina în toate părţile, numai acolo unde trebuie nu, şi anume, în curtea proprietarului de câini. Problema abandonului canin, indiferent de vârsta şi de rasa patrupedului respectiv, a devenit în timp una reală şi repetitivă, din nefericire, în perimetrul oricărei localităţi a României. Sancţiunile legislative nu ar trebui concepute cu superficialitate de către jurişti în acest sens, fapt ce ar genera cu asupra de măsură nu numai respectarea drepturilor fireşti ale animalelor la hrană, adăpost şi tratament uman corespunzător, fiind prevenită, astfel, înmulţirea lor nerostuită pe străzi, dar şi starea de siguranţă a fiecărei persoane, care se deplasează actualmente pe domeniul public cu teama că poate fi agresată oricând în fel şi chip de câini. Ca să nu mai spunem că sancţiunile respective înseamnă o foarte bună metodă de disciplinare şi o variantă sigură, totdeodată, de amendare a obtuzităţii individuale şi lipsei de responsabilitate a aşa-zişilor „stăpâni” de câini faţă de propriul lor animal, precum şi a dispreţului acestora faţă de întreaga comunitate umană privită în genere. Şi câţi dintre noi nu s-a izbit de aşa ceva de-a lungul timpului?!… Pentru că a alunga complet voliţional, din varii motive, un anumit patruped de pe bătătura personală reprezintă un act profund imoral şi, desigur, perfect încadrabil în Codul penal autohton.

După părerea mea, eutanasierea în masă a câinilor semnifică cea mai nedemnă de o raţiune umană soluţie ce poate fi adoptată în acest moment în patria arghezianului Zdreanţă. Pot fi adoptate soluţii mult mai simple şi mai eficiente la nivel naţional, care să se constituie în adevărate modele de protecţie a animalelor pentru orice ţară din lume, incluzându-le aici şi pe cele dezvoltate din Occident. Crearea urgentă în parteneriat public-privat (fiindcă responsabilitatea nu îi poate reveni numai factorului administraiv local, atâta vreme cât punctul iniţial al problemei pleacă de la însuşi cetăţeanul acestei ţări) nu de adevărate lagăre împrejmuite cu sârmă, unde măcelul canin se află la el acasă din plin, ci de perimetre care să cuprindă adăposturi individuale pentru fiecare căţel în parte (având în vedere faptul că un căţel nu are nevoie decât de un teritoriu destul de redus de mişcare) supus, ulterior, sterilizării. Padocurile astfel construite ar servi nu numai drept adăpost pe viaţă al câinilor stradali sau abandonaţi, ci şi stăpânilor de patrupede care, din anumite considerente individuale, se văd nevoiţi să îşi aducă animalele definitv în aceste incinte.

Resursele băneşti necesare pentru hrana zilnică a câinilor din adăposturi nu sunt nici ele atât de greu de găsit. La fel şi perimetrele destinate construirii padocurilor. Cu bani puţini, se pot face minuni cu animalele părăsite, mai ales că unele dintre ele au capacităţi deosebite şi pot fi folosite în diverse domenii de activitate umană printr-un dresaj adecvat (iar medicii veterinari pot depista cu uşurinţă exemplarele canine inteligente prin testele specifice meseriei lor). Dacă fiecare primărie de sector a capitalei şi cea a fiecărei localităţi din România, care prezintă probleme cu numărul exagerat de mare al câinilor stradali, ar aloca o parte infimă din suma obţinută din taxele şi impozitele încasate pe parcursul unui an fiscal, atunci cu siguranţă că necesarul nutritiv zilnic al patrupedelor din adăposturi ar fi mai mult decât suficient. Bineînţeles, că luăm în calcul aici şi eventualele donaţiile în bani sau alimente ce se pot face de către terţe persoane sau firme administraţiilor locale cu pricina. În privinţa personalului angajat la adăposturi, evident că el ar trebui selectat musai din categoria celor care într-adevăr respectă şi preţuiesc animalele şi nu din categoria neagră a indivizilor care de-abia aşteaptă să treacă imediat la operaţiunea de bişniţăreală ordinară cu hrana respectivă, aşa cum se poartă aproape peste tot în spaţiul nostru românesc.

În ultimele zile, s-a tot pus problema numărului foarte mic de angajaţi şi de maşini pe care Serviciul de ecarisaj al Bucureştiului îl posedă. Dacă ar fi să extindem situaţia, oriunde în ţară starea de lucruri putem spune că se prezintă la fel. Mă tot gândesc însă la faptul că dacă s-ar avea în atenţie multitudinea posibilităţilor de rezolvare a strângerii tuturor câinilor maidanezi sau abandonaţi de stăpânii lor (chipurile, cu raţiune şi afect), indivizii îndrituiţi cu funcţii bănoase din cadrul administraţiilor locale nu s-ar mai tângui mediatic atât de mult. O soluţie simplă ar fi aceea ca personalului puţin numeros din cadrul acestei direcţii de utilitate publică să i se alăture pentru prestarea orelor de muncă în folosul comunităţii o bună parte dintre cei care primesc ajutor social lunar din partea statului, precum şi o serie de persoane plătite cu ziua, care au dorinţa de a participa la un asemenea tip de activitate remunerată corespunzător. S-ar elimina, astfel, cumplita bătaie de joc dezvoltată la nivel naţional de nenumăratele fundaţii, asociaţii, comitete şi comiţii, vorba lui Caragiale, existente doar cu titlu fantomatic în domeniul protecţiei canine, nişte organizaţii-paravan, de fapt, ce înghit fonduri pecuniare consistente exclusiv în beneficiul propriu (neavând ca obiect de activitate unul nedeclarat la nivel oficial), rezolvarea problemei anterior expuse aici neînsemnând pentru ele decât un simplu pretext de a fi înregistrate scriptic şi nimic altceva.

Lucrurile în ansamblul lor nu sunt simple, dar nici atât de complicate pe cât s-ar putea crede în primă instanţă. Totul ţine doar de bunăvoinţa speciei umane – care se crede superioară în mod nejustificat, de foarte multe ori, tuturor fiinţelor lăsate pe pământ de către divinitate – de a uita definitiv că trebuie să calce pe oricine şi orice în picioare, dar şi de a respecta cu adevărat natura din propria sa proximitate. Altfel, conform principiului creştin „După faptă şi răsplată.”, natura însăşi îi va plesni lui Homo sapiens sapiens direct în moalele capului şi aroganţa, şi prostia, şi dispreţul nemărginit faţă de tot ceea ce îl înconjoară ca într-un tăcut dans canin, articulat sonor de Creatorul celest din nemărturisita Lui dorinţă de a ucide ridicolul din om (scris de data aceasta cu literă mică, nu cu majusculă). Vorba lui Leonid Andreev: „Rog publicul să asculte cu atenţie: vă voi cânta „Valsul câinilor”.”, care nu trebuie sigur eutanasiaţi. Şi când te gândeşti că Dumnezeu a limitat libertatea de împuiţare a patrupezilor la numai două momente pe an, iar fiinţei humanoide bipede i-a dăruit toate cele 365 de zile spre desfrâu walpurgic fără discernământ, te-apucă brusc o infinită greaţă în raport cu atitudinea ucigaşă a omului faţă de câine!… Invers, e firesc, pentru că nu toţi câinii sunt făcuţi ca să te pupe în bot şi să îţi lingă tălpile. Mai sunt şi dintr-aceia născuţi pentru atac. Depinde cum sunt lăsaţi de om să evolueze. Însă, până una, alta, vin alegerile!… Cu iz de gonade prăjite pe foarte mulţi bani, evident. Propun ca siglă viitoare a partidelor politice un desen care se încadrează perfect în filozofia actualei arte postmoderne: un testicul şi un ovar atârnate într-o simetrie desăvârşită de cârligul ruginit al oricărui hingher politic al naţiei române.

Magdalena ALBU

4 septembrie 2013  

Bucureşti