Evocându-l pe Domnul Unirii, nu uităm că suntem „ca doi brazi într-o tulpină”

Evocându-l pe Domnul Unirii, nu uităm că suntem „ca doi brazi într-o tulpină”

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Există date de care nu uităm în orice împrejurări – pentru că suntem români şi avem cuvântul UNIRE, sacralitatea căruia ne vine încă de la Mihai Viteazul. Dar și pentru că avem încorporat în regiunea Cernăuţi un mult nedreptăţit pământ – Ţinutul Herţa, încins în Hora Unirii la acel epocal ianuarie 1859.

Dincolo de argumentul istoric rămâne firea noastră romantică de a vorbi şi visa la Unirea spirituală şi culturală între fraţi, de a fi aşa cum ne dorim dar nu reuşim – „Uniţi în cuget şi simţiri”.

Trăim despărţiţi de fraţi, dar nu uităm că suntem „ca doi brazi într-o tulpină”, aşa cum ne-a lăsat prin vers şi cântec Vasile Alecsandri, poetul apropiat Domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Mica Unire înfăptuită de Domnul de la Iaşi în 1859 ne este la fel de sfântă ca şi Marea Unire de la 1 decembrie 1918, mai ales că făuritorii ei, în momentele de cumpănă şi-au găsit refugiul la Cernăuţi, prin oraşul nostru trecând şi Cuza Vodă pe ultimul său drum în veşnicie. Înainte de a i se ridica mărețul monument în Piața Unirii de la Iași, înainte de a apărea lucrarea istoriografică a lui Xenopol, Alexandru Ioan Cuza a avut parte de un monument în sufletul poporului. Și mare bucurie a fost la Iași și București, prilejuită de dubla alegere a lui Cuza, drept domn al Principatelor Române unite. „Sunt bucurii care nu stau în puterea omenească a le exprima”, „De 200 de ani poporul român n-a fost așa de fericit” – scria presa vremii, în dangătele clopotelor a 130 de biserici, ce băteau a venerație pentru alesul tuturor românilor.

Pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza această Unire era un pas înainte spre idealul măreţ al unităţii întregului neam românesc. Înainte de a deschide cărţi de istorie, cel mai bun ajutor pentru a ne împrospăta memoria ne este mucalitul moş Ion Roată! Doar când invocăm evenimentul epocal din 1859, mai întâi de toate ne reînvie chipul pitoresc al acestui ţăran creat de grotescul incomparabil al peniţei lui Ion Creangă. De fapt, moş Ion Roată a fost un personaj real, acum câţiva ani nimerindu-mi în mână un ziar din România, unde o pagină întreagă era consacrată urmaşilor săi dintr-o comună din judeţul Iaşi.

Desigur, s-au perindat câteva generaţii de la acel Divan ad-hoc al Moldovei (1857), când la Iaşi se fierbea Unirea, iar boierii liberali au insistat să cheme la Adunare din fiecare judeţ şi câţiva ţărani fruntaşi. Or, bătuse ora când toţi, de la vlădică până la opincă, luau parte la nevoile şi fericirea ţării. De la moş Ion Roată, ţăranul sărutat pe obraji de Cuza-vodă, pentru ca să-i şteargă ruşinea suferită din cauză că l-a scuipat boierul, urmaşii săi au moştenit spiritul neînfrânt şi umorul salvator în situaţii critice.

Încercaţi de nenumărate ori de istorie, românii au fost artizanii propriei lor organizări statale, alegând, contrar Convenţiei de la Paris, care prevedea formarea Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti cu menţinerea a doi domnitori şi două guverne, un domnitor unic într-o Românie unică. Astfel, dorinţa unanimă a poporului a pus statele Europei în faţa unui fapt împlinit. Alexandru Ioan Cuza, numit de Kogălniceanu „un om nou la legi noi”, a fost recunoscut ca domn al ambelor Principate, el rămânând în istorie ca Domnitor care nu a cerşit de la marile puteri, ci le-a impus Unirea Ţării sale.

Din paginile de istorie, dar şi din poveştile transmise de ţărani din gură în gură, se evidenţiază principalele virtuţi pentru care primul domn român al Principatelor Româneşti, Alexandru Ioan Cuza, „om nou la legi noi”, cum l-a numit Kogălniceanu, ar fi dorit de popor în toate timpurile şi (de ce nu?) pretutindeni în lume. Era nelacom de bani; nu iubea luxul; era milostiv; era un înfocat patriot, luptător pentru dreptate, un domn drept, care propovăduia egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor. Că era nelacom de bani o dovedeşte ieşirea lui din domnie fără sporirea averilor deţinute până a fi ales în fruntea ţării. Și se mai spune că după înlăturarea de la tron a restituit toți banii cu care a fost remunerat în timpul domniei. Unde s-a mai pomenit astăzi un astfel de domn?!

Din descrierile contemporanilor se conturează portretul unui bărbat adorat de femei, „cu înfăţişare plăcută şi atrăgătoare”, cu maniere aristocratice, însă care ducea un mod simplu de viaţă, nu se ţinea de tron şi chiar părea indiferent faţă de soarta sa. Stătea de vorbă cu oamenii simpli şi obişnuia să umble în haine ţărăneşti ca să poată surprinde mai uşor abuzurile şi nedreptăţile. În privinţa milosteniei domnitorului circulă legende, dar sunt şi multe întâmplări adevărate, care arată că A.I. Cuza nu trâmbiţa despre binefacerile sale, aşa cum o fac guvernanţii de astăzi cu suita cameramanilor după ei. Pe lângă binecunoscuta descriere a lui Ion Creangă cu sărutarea obrazului ţăranului scuipat de boier, semnificativ este un caz povestit de istoricul Xenopol. Un prieten, fostul ministru Bolintineanu, grav bolnav, se afla şi într-o situaţie materială precară. Ştiindu-l mândru, ca să nu-l umilească, Cuza i-a dat bani unui negustor şi l-a rugat să-i spună lui Bolintineanu că l-a înşelat odată, iar acum are mustrări de conştiinţă şi vrea să-i restituie suma.

Despre patriotismul sincer şi dragostea de Ţară vorbeşte faptul că Domnul Micii Uniri n-a ascultat de marii boieri, nici de partidele politice, sfătuindu-se direct cu poporul atunci când trebuia să ia decizii cardinale, cum a fost, bunăoară, reforma agrară. În pofida împotrivirii vehemente a marilor moşieri, a împroprietărit 40 de mii de ţărani, numele lui rămânând până azi învăluit în aureola de eliberator al ţărănimii. A realizat reforme care au înscris România în rândul statelor moderne, de importanţă majoră fiind readucerea limbii române la veşmântului ei firesc – alfabetul latin. De dragul intereselor României a renunţat la tron, acceptând destinul cu resemnarea: „Să dee Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România”.

În scurta-i domnie a îndeplinit neabătut dezideratele formulate de Kogălniceanu în discursul la inaugurarea de la 5 ianuarie 1859, mai întâi ca Domn al Moldovei: „Alegându-te pre tine Domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi nouă – om nou. ….ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători și răi…”. Prigonit de pe pământul țării, Alexandru Ioan Cuza nu și-a încălcat jurământul depus la investirea ca Domn al Moldovei. Așa cum a jurat, a iubit deopotrivă pe cel ce l-a iubit și pe cel ce l-a urât, neavând dinaintea ochilor decât binele și fericirea poporului român.

Foto. Maria Toacă