Luna plină

Luna plină

Autor: dr. Delia Naranda Terţan (Oradea)

„Nu-i lumină nicări/or murit tăți oamenii”. Ce acorduri muzicale divine, parcă vin dinspre acea entitate nepământean de frumoasă în sânul căreia am trăit în altă viață, aceea în care luminam poveștile cu tinerețea mea și ele pe mine cu lampa lor magică! E ca o priceasnă  care răsună deasupra Văii Izei, compusă de luna plină de pe bolta pictată de Dumnezeu. „Crai nou” al lui Ciprian Porumbescu a ieșit la pețite stele din Carul Mare și Mic ori din constelația Casiopeea…

-Arată-i banii lunii și ai să aduni bogăție tot anul! Apoi, ia ulcica și umple-o cu apă de izvor din găleată, să facem apă lunară, gâză mică! Erau vorbele energice de seară ale bunicii care aprindea opaițul și se pregătea de o poveste nemaiauzită pe nici o uliță a copilăriei.

-Bunico, dacă bem apă lunară devenim lunatici? Sau ne apără de vârcolaci? Bunica râdea cu glas scăzut și mă mângâia pe creștet în semn de scut față de lighioanele sanguinofage care ajung în pădurea de la marginea satului tocmai din tărâmul întunecat al lui Dracula Nemuritorul.

-Apa lunară stă o noapte pe pervaz la lumina lunii pline și îi absoarbe o parte din putere. Mâine dimineața te speli cu ea pe față și ai să fii cea mai frumoasă prințesă. Ia-ți cristalul de ametist de la gât și pune-l lângă apă să poată absorbi energia cosmică, să se curețe și să își recapete puterea sporită.

-Buni, tu știi că ametistul meu e o punte între pământ și universul lui Dumnezeu? I se mai spune și al treilea ochi. Dar legenda lui o știu de la mama. Că nu am mai apucat să termin niciodată Legedele Olimpului. Ametist era numele unei fecioare care a căzut pradă zeilor beți. A cerut ajutorul zeiței Diana care a transformat-o într-un cristal strălucitor transparent. Când Dionisos s-a trezit din beție, a spart de pereți paharul cu vin și piatra a absorbit nuanța licorii lui Bachus.

-Dar tu povestești mai frumos decât bunica, pui mic. Mai că îmi vine să iau la citit la cei 75 de anișori, legendele cu zeii olimpieni.

Cum mi-au purtat anii poveștile rescrise despre luna plină…cu peniță de copil, apoi stilou de adolescent visător prin Calea Lactee și mai pe urmă cu înțelepciunea și neliniștile maturului izbit, îngenuncheat, aruncat și regăsit de mareele mării zbuciumate în care învățasem să înot.

Mă trezeam dis- de-dimineață ca să văd Luceafărul și să îi povestesc bunicii ce am aflat astă-noapte din micul meu tratat de astronomie.

-Știi, buni, eu cred că e atât de luminată pădurea în nopțile cu lună plină încât găsesc și scorburile firoscoasei veverițe care se preface că vrea prietenie cu mine când ciocnesc nucile ca s-o ademenesc pe băncuță. Luna e luminată de Soare când o vedem noi așa frumoasă și rotundă ca viețile ciclice ale pământenilor. Aste pentru că e în opoziție cu Soarele, adică Pământul se află pe linia care unește Luna cu Soarele.

Buni mă asculta cu un zâmbet cald, semănând a satisfacție pentru narațiunea dea dreptul pasională a nepoțicii. Se oprise din tricotat vestuța turcoaz a micii naratoare și zise șoptit:

– Eu am auzit odată că acum apare o ceartă între Soare și Crăiasa nopții și aceasta din urmă iese învingătoare. Ea luminează și dezvăluie adevărul suprem pe care oameni răi l-au ținut ascuns. Așa dă semnalul de schimbare al lumii. De aceea e așa fascinantă Luna plină.

Nepoțica era răpusă de Moș Ene pe la gene, dar își aduse aminte de vârcolaci și după ce își savură ceaiul de cimbrișor și tei cu miere, se strecură din nou în poveste…

– Buni, Mihnea a văzut la munte un vârcolac, jumate om, jumate lup. Sufletul lui a urcat la cer după ce a mâncat Soarele și Luna și apoi s-a pus doar pe rele. La origine, ciobanul din sat i-a spus lui Mihnea că vârcolacul a fost un copilaș nevinovat, nebotezat și abandonat în pădure. Acolo, l-a mușcat un lup negru și…vai, ce somn îmi e, buni…mă duc să beau apă lunară și să spun Îngerașul. Mâine am să mă bucur de toată energia pe care mi-o dau razele Reginei în noaptea asta. Așa că am să îi compun un cântecel de toată isprava.

Bunica mă sărută pe obrăjorii pal-trandafirii și îmi cântă în drum spre pătuțul de lemn de brad încrustat cu flori – „Lună plină și albastră/doarme-n crucea cerului./Dorm și stelele-n fereastră/Doarmă și măicuța voastră/pui, pui”. Draga de ea îl iubea necondiționat pe maestrul „Cuvintelor potrivite” de la Mărțișor. Ea mi-a recitat înaintea învățătoarei, Zdreanță și Tâlharul pedepsit și m-a dus de mânuță la Mărțișor de 1 Martie să-mi prezinte mărturia că Zdreanță chiar a existat. Iar șnururile delicate alb-roșii, aninate de crengile pomilor din livadă îi dau onorul celui mai iubit cățeluș din istoria copilăriilor noastre…Așa adormea fetița de mine, cu versurile lui Arghezi care mi-l aduceau mai repede pe Oneiros să îmi descânte de poveste și magie în lumea cu copii – clopoței ai primăverii eterne.

Câte luni pline vor fi trecut de când bunica e o stea dintre cele mai luminoase din Calea lactee, veghindu-mi devenirea de adult mereu întors la copilărie cu mintea și sufletul… Se legăna în fotoliul din verandă cu cana de ceai în mână privind spre luna plină care vestea ieșirea din lumea profană. Urma inițierea într-o hipnoză regresivă până la acel timp t zero în care Yin și Yang nu s-au mai războit și nu s-au mai jucat dea animus și anima… în copilul cu ochi de soare și emoții de micul prinț exuperian. Tânăra cu chemări proustiene și doruri mistuitoare de apa lunatică a bunicii, meditează la timpul acela sustras duratei, cel hierofanic în care se amestecă timpul mitic cu cel religios, revelator al omului arhaic. Acesta din urmă m-a fascinat în toți anii devenirii mele ca om și slujitor al lui Aesculap.

Nimeni nu era pe pământ mai bun cunoscător al timpului mitic decât ea, fetița de odinioară. Ea era ființa specială care auzea razele lunii cum bat în geam. La Blaga se izbesc dea dreptul de geamuri, atâta liniște e în jur…poate le-am auzit și eu odată cu pădurea, cu licuricii care zburau îmbrăcați de Crăiasă în cea mai splendidă lumină. Și m-am strecurat mereu în poveste ca un spiriduș bătrân alungat de la capăt de curcubeu fiindcă era prea bătrân.

Zâmbesc de câte ori mi-aduc aminte când am întrebat-o pe bunica despre tanti Anuța:

– Mama a zis că vecina ta are față de lună plină și ar trebui să meargă la doctor. Dar eu cred că a băut prea multă apă lunatică și s-a transformat în lună de casă. Știi ce? Cred că mama era nervoasă după gardă că am auzit-o când i-a spus că are ceafă de bizon și să meargă la doctor. Foarte urât i-a zis. Bunica se prăpădea de râs anticipând că într-o zi, voi trage la examenul de endocrinologie exact boala Cushing cu facies edemațiat de lună plină și cu  grăsime în jurul gâtului și umerilor precum ceafa de bizon…

Timpul profan dăruit de Dumnezeu, supus duratei ceasornicului care măsoară risipirea omului, îl simțeam din nou sacru. Luna plină se tot repeta și ritualul apariției ei grandioase mă emoționează azi  tot mai mult. Mitul eternei reîntoarceri e magic și mă copleșește. E lacrimă și binecuvântare, e dor și vindecare, e iubire și taină, e revelația lucrului pe care, dacă nu îl ai, îl transformi în poveste. Povestea în care ghetuța scâlciată și prăfuită din pod, mă poartă la izvorul cu apă lunatică, pe poteca luminată de licuricii trimiși de bunica din rai.

Ce a rămas din luna plină de odinioară pe care nu mi-o pot aminti decât contopită cu ochii sereni ai bunicii, cu jocul ielelor desculțe la mijloc de pădure, cu licuricii, niște spiriduși zglobii născuți din praf de stele? Mă ascund în fotoliul de sub filodendron și o privesc de acolo, cum îmi trimite reflexii nefiresc de pal-arămii, învăluind clepsidra de pe radio. Se joacă cu ea, se joacă cu mine și se ascunde reverențios pe după un nor. Nu e chip să se întoarcă…Doar eu m-am întors… să-mi binecuvânteze apa de pe pervaz.

Mitul eternei reîntoarceri e despre cei crescuți cu povești și plecați în lumea mare ca să le împlinească. Unii au reușit și s-au întors. Eu… nu cred că am plecat niciodată.

Se întorc berzele

Ghioceii zăpezilor de altădată răsar în fiece primăvară, emoționând precum fiorul iubirii, fiecare receptor și semnal de umanitate din noi. La fel ca frățiorii lor, brebeneii din dumbrava minunată, răspândesc candoare, smerenie și puritate. E atâta nevoie de ei ca să supraviețuim în lumea sălbatică în care am ajuns prin uitare, lăcomie, indolență și trufie. Ce de tulpinițe firave sau mai bățoase își joacă arhetipul eternei înmuguriri și regenerări întru nemurirea ciclică a vieții! Versuri copilărești risipite în zumzet de albine mă reîntorc cu minte și suflet la primăvara care n-a mai plecat…Am închis primăvara  în sufletul însetat de soare pentru când vor veni zile întunecoase și reci, cu oameni tomnatici care se nasc acum  și mor când pleacă cocorii.

Dar ce se aude în eter, aproape de casa părintească? Clămpăne de zor din cioc bărzuța revenită de la zeci de mii de kilometri distanță, ca să-mi readucă adierea  vântul pribeag al copilărie. Stă tot pe hornul căsuței bătrânești cu șindrilă și ferestre ovale cu rame de lemn verzi ca iarba verde de acasă. Voci de copii îmi răsfață sufletul chinuit de dor și mă trezesc întrebându-i:

-Știți de ce stă barza într-un picior?

-Ca să-l ridice pe celălalt. Îmi răspund în cor râzând de atâta naivitate din partea ditamai adultului.

Apoi îi aud rostind cu vervă incantația către pasărea măiastră a maternității:

– Barză, barză-ntr-un picior/Adă-mi mie frățior!

Urmează clocitul ouălor, paza protectoare a tatălui-barză, puiuții cu ciocurile veșnic căscate de foame, raziile mamei la baltă și zborul fericit spre cuib cu broscuțe în cioc pentru prânz… Mi se alătură mama pe banca unde îmi savuram cafeaua de dimineață.

-Uite, berzele s-au întors, dar stăpânii casei nu mai sunt de aproape un an. Tanti Nora a murit anul trecut după o luptă grea cu cancerul de sân, iar nenea Gyusi, la două luni după draga lui mami, a făcut stop cardiac în somn…

Simțeam că se năruia ceva din căsuța de turtă dulce a copilăriei …Bbătrâneii își construiseră alt horn, funcțional,  de dragul berzelor. ..Berzele primăverilor  mele dintâi și până am plecat de acasă…

-Știi, mama, în primii ani de studenție veneam acasă la sfârșit de martie ca să pot admira zborul berzelor spre cuib și clămpănitul lor cu ecou…Era o parte din timpul sacru pe care îl trăiam repetând un ritual provenit din matca mea existențială. Înainte de el, nu a existat timp, adică, înainte de venirea berzelor…eu sunt omul arhaic din univers care se regenerează cu fiecare eveniment sacru ca și acesta.

-Vezi, omul se străduiește să ajungă periodic la timpul originar, primordial, al cosmogoniei, în care a apărut realitatea cea mai cuprinzătoare. Venirea berzelor are ceva din mitul care exprimă solidaritatea misterioasă dintre naștere, fertilitate, moarte, iubire, înviere, temporalitate… ca și plecarea cocorilor toamna.

– Fără toamnă, te rog. Acum sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, vorba lui Grigore Vieru. Cine spunea cuvinte glorioase ca acestea:”Trăiește-ți viața în așa fel încât să-ți poți dori ca aceasta să se repete la infinit”?  De câte ori revin berzele, îți dai seama că universul nu a îmbătrânit, că germenele vieții viitoare, șansa unui nou început e darul Marelui Timp originar după al cărui mister tânjim.

– Adevăr grăiești, carcasă de matur pe suflet de copilandru. Citeam undeva că în mitologia egipteană, sufletul unei persoane-BA-, e reprezentat de o barză. Reîntoarcerea berzei la cuib înseamnă reîntoarcerea sufletului, punct în care omul acela poate fi readus la viață din moartea clinică sau sufletul celui decedat se reîncarnează într-un nou-născut.. Știai că ele se întorc la noi de la obârșia Nilului până în sudul Africii, exact după 9 luni?

– De aceea aduc copiii pe lume, nu? Am citit o poveste fascinantă despre aceste ființe iubite la alsacieni. Se spune că părinții pun pe pervazul casei câteva bucățele de zahăr pentru a convinge barza că trebuie să primească un bebeluș. Dacă barza survolează casa, semnul e bun, a acceptat provocarea. Ea va fi nevoită să găsească un spiriduș prin zone mlăștinoase care să extragă din adâncul pământului, un suflet de om căzut din ceruri odată cu ploaia. Acesta se va reîncarna în altă ființă, mică și nevinovată. Apoi, înfășează copilașul într-o bocceluță curată și îl predă poștașului, adică berzei. Pentru că ei sunt mult prea sfioși ca să o facă.

– Doamne, ce mit frumos! Tu ai citit legendele Olimpului, nu?  Zeița Hera era geloasă pe regina Gerena cea frumoasă, de care se îndrăgostise Zeus, soțul Herei. Aceasta din urmă s-a răzbunat transformând regina într-o barză care să zboare cât mai departe. Doar că iubita lui Zeus a zburat peste mări și țări, purtând în cioc fructul iubirii cu Zeus, stăpânul Olimpului.

– Oh, săraca mămucă! În Grecia antică exista o lege prin care copiii erau obligați să își îngrijească părinții bătrâni, legea Pelargonia, pelargos însemnând barză. Și asta pentru că berzele sunt hiperprotective cu puiuții lor și după ce învață să zboare. Evreii denumesc barza în ebraică drept mamă bună, devenind simbolul ocrotirii părintești.

-Nouă ne spunea doamna învățătoare că berzele din Africa au ceasul lor biologic, adică pot stabili cu exactitate ce anotimp e acasă, adică vremea în Europa. La început de primăvară, ele devin neliniștite, nu mai au poftă de mâncare, se adună în stoluri și plănuiesc plecarea, mânate de un dor grozav de casă. La nivel de cod genetic, ele au informația care le conferă direcția de zbor și azimutul cuibului vechi la care se reîntorc într-o viață de 30 de ani…

-E un proverb- bibelou din cuvinte care sună așa: „Fiecărui om îi sunt hărăzite o barză și o stea”. Barza este simbolul libertății, al cerului ca limită minimă și maximă a viselor noastre. Steaua e universul misterios, fără hotare, spre a cărui cunoaștere năzuim până când ajungem să locuim într-una din stelele cele mai luminoase ale nopții.

Cicona cicona, bărzuța de aur a copilăriei mele, pe ale cărei aripi mi-am lăsat atâtea speranțe și doruri, dorințe și chemări ale sufletului, nu mai pleca de data asta! Te iau cu mine în casă până la primăvara izbăvirii noastre. Aceea în care se făcea că Clopoțica a adus pe pământ primăvara veșnică.

Foto. Delia Naranda Terţan