„Însemnări de pe front”

„Însemnări de pe front”

Autor: Nicolae Dabija (1948-2021)

Între 19 şi 24 octombrie 1999 la Bucureşti şi Sinaia a avut loc Primul Forum al Presei Române de Pretutindeni, desfăşurat sub înaltul patronaj al Preşedintelui României, Emil Constantinescu.

Au fost invitaţi peste 100 de ziarişti care scriu în limba română din peste 30 de ţări ale lumii, de la Australia, SUA, Canada, Germania, Franţa, până la Republica Moldova, care a avut grupul cel mai numeros de delegaţi – peste 30 – de la diverse publicaţii, posturi de radio şi televiziune.

La lucrările acestui forum au participat Emil Constantinescu, preşedintele României, Radu Vasile, primul ministru al Guvernului, Petre Roman, preşedintele Senatului, preşedinţi de partide, miniştri, senatori, deputaţi, oameni de cultură, directori de publicaţii etc.

(Alocuţiune la Primul Forum al Presei Române de Pretutindeni)

*

Aş vrea mai întâi de toate să mulţumesc organizatorilor acestui Prim Forum al Presei Româneşti de Pretutindeni, pentru că am putut şi noi, ziariştii de la Chişinău, să ne întâlnim şi să discutăm unul cu celălalt.

Argumentul acestui forum ar fi şi pentru ca să ne cunoaştem mai bine.

Mie unuia mi se creează impresia că Basarabia mai este în România o mare necunoscută.

Şi invers.

Să nu ne facem iluzii.

Aş îndrăzni chiar să afirm că nu ne cunoaştem deloc.

Suntem un popor care locuim deocamdată în două ţări. (Zic „deocamdată”, fiindcă de noi depinde cât.)

În Basarabia încă puţină lume cunoaşte acest lucru.

Dar am impresia că şi în Ţară…

Un demnitar român ajuns nu prea demult la Chişinău saluta, citez, „pe sora României, Republica Moldova”.

Şi atunci l-am întrebat, cu mirare: „Cum poate fi cineva soră cu mama ei?!”

Noi nici fraţi măcar nu suntem!

Suntem aceeaşi.

Dar ce se întâmplă cu cealaltă Românie din afara României, am impresia că la Bucureşti nu se ştiu prea multe.

Ziaristul Cătălin Bădulescu de la publicaţia „Curentul”, care ne citeşte, spre exemplu, numea recent efortul intelectualilor basarabeni de a reveni la valorile româneşti şi a restabilirii adevărului istoric drept „propagandă naţionalistă”.

În concepţia colegului nostru bucureştean presa de expresie românească de la Chişinău, 24 de ore din 24 nu face decât să propage „idei naţionaliste”.

Iar revista „22” ne spune: „Scriitorii basarabeni sunt cu toţii antiruşi, dar Rusia a dat lumii pe Tolstoi, Dostoevski, Turghenev”.

Ca şi cum noi n-am crede acelaşi lucru.

E uşor să fii patriot la Bucureşti, unde nu înfrunţi nimic; e mult mai greu să fii patriot la Tiraspol, unde poţi fi închis într-o cuşcă ca Ilie Ilaşcu, sau la Cernăuţi, unde poţi fi înecat în Prut ca poetul Ilie Motrescu sau chiar la Chişinău, unde poţi fi bătut numai din motivul că răspunzi româneşte unor rusofoni la o oră târzie.

La Tighina peste 3.000 de copii români (precizez că 42 la sută din populaţia acestui oraş e românească), învaţă româneşte ascunşi într-o pădure de la marginea urbei – şcoala naţională nr. 19 fiind situată în clădirea unui ocol silvic.

Eleonora Jmakov şi alţi pedagogi de la şcoala românească din Grigoriopol au fost arestaţi şi ţinuţi mai multe zile în beciurile securităţii de la Tiraspol numai pentru că le-au predat copiilor în cadrul câtorva lecţii grafia latină. Şcoala nr. 20 din Tiraspol e şi ea devastată aproape săptămânal. Dar pedagogii cu părinţii şi copiii pe perioada a şapte ani de calvar mai rezistă.

În concepţia colegului nostru ziarist de la „Curentul” şi aceştia ar fi naţionalişti, pentru că-şi fac datoria lor omenească.

Ceea ce nu se ştie sau nu se vede de la Bucureşti e că la ora actuală Basarabia mai e o neocolonie a fostului imperiu de la Răsărit. Economiceşte Republica Moldova e subordonată Rusiei: cel de-Al Doilea Război Mondial s-a încheiat de 55 de ani, pe când noi, basarabenii, unicii din lume, mai plătim în continuare, sub diverse forme, contribuţii de război ruşilor. Iar integrarea spirituală despre care guvernanţii de pe un mal şi de pe celălalt al Prutului vorbesc ca despre un fapt împlinit, aşa şi nu s-a întâmplat: oraşele Basarabiei vorbesc ruseşte, în orice maxi-taxi vei auzi doar muzică rusească, piaţa e invadată de marfă, de carte şi de presă rusească, iar, lucrul cel mai trist, basarabeanul gândeşte ruseşte.

La noi, dar iată că şi la Bucureşti, se crede că rusul care-şi iubeşte coloniile e internaţionalist, iar cel din colonie, care-şi vrea libertatea, e considerat naţionalist.

Azi domnul Doru Ionescu, director la Radio România Internaţional, ne îndemna de la acest microfon cu un ton categoric: „Gata! S-o încheiem cu podurile de flori!”

Suntem de acord. Dar în acelaşi timp zicem: „Decât nimic şi podul de flori tot e ceva”.

O concluzie pe care am tras-o de câţiva ani de zile ar fi că putem conta sau nu vom putea conta decât pe noi.

Prea scump ne costă sărăcia noastră!

Dacă am fi fost şi noi bogaţi ca nemţii – care în 1989 au cumpărat teritoriul fostei R.D. Germane de la URSS în schimbul a 4 miliarde de mărci, oferit sub formă de diverse credite care nu vor fi restituite vreodată – am fi cumpărat şi noi România.

Înainte ştiam că putem s-o cumpărăm de la ruşi. Acum nici nu mai ştim – mă refer la eventualii oameni bogaţi cu sentiment patriotic care ar putea să apară – de la cine s-o negociem.

Basarabia e şi mai ieftină.

Afară de ruşi, care vor să li se plătească lor ca ei s-o achiziţioneze, n-are cine s-o cumpere. Că de vândut are şi răs-are cine.

E bine că România e preocupată să-şi creeze un Lobby în lume. Şi aici întreb: presa e chemată să creeze o altă Românie, să facă Lobby pentru o altă imagine a Ţării decât cea care este ea cu adevărat?! Sau să facă Lobby veritabilelor valori româneşti, intereselor naţionale ale Ţării, adevăratei imagini, care ar deveni mai cunoscute în lume, unde „lobby”-şti suntem datori a fi cu toţii, or, cum poţi fi împotriva ţării şi poporului căruia îi aparţii?!

Înainte, însă, de a schimba imaginea României în lume – de multe ori compromisă tot de ziarişti – să schimbăm mai întâi imaginea României în Basarabia, să facem tot posibilul întru a-1 convinge pe basarabean – căruia i s-a spus mereu timp de peste 50 de ani că românii sunt duşmanii lui – că el este român, iar el nu poate fi duşmanul lui.

Nu decalajul economic dintre România şi Basarabia sperie. Sperie decalajul de mentalităţi. Vorbesc aici de omul mediu. Iar presa ar putea face enorm în acest sens.

„Cea de-a patra putere în stat” face mult ca să ne apropie. Dar tot ea face mult ca să ne fie „ruşine că suntem români”, sintagmă care a fost folosită des în cadrul discuţiilor din cadrul acestui forum.

Cei care se consideră frustraţi sau nedreptăţiţi prin faptul că s-au născut români – ca să scape de această umilinţă cultivată şi de presă – devin cu timpul altceva.

În Basarabia, conform datelor recensământului din 1989, 260.000 de moldoveni nu cunoşteau limba română, aceştia considerând că limba lor maternă e limba rusă. Anume din rândurile lor au fost recrutaţi cei mai înverşunaţi duşmani ai naţiunii şi limbii române, sau – mari apărători ai „limbii moldoveneşti”, pe care, de asemenea, dânşii n-o cunosc.

Noi le zicem „mancurţi”, adică oameni care şi-au pierdut memoria, iar ei îşi spun „internaţionalişti”. Probabil că anume „români” de aceştia îi sunt cei mai dragi ziaristului nominalizat de la „Curentul”.

Toate drumurile duc la Bucureşti, ziceam noi, basarabenii, după decembrie 1989.

Acum mă pornesc la Bucureşti şi ajung la Bucharest, cum scrie în chiar inima capitalei pe hotelul Intercontinental.

În restaurante nu mai auzi muzică românească, de care ni-i dor, ci doar ritmuri arabe.

Pe eroii lui Caragiale îi întâlneşti la fiecare pas.

Aici e-n toi demitizarea.

Se spune că istoria şi literatura română sunt prea mitizate.

Nu mi se par – nici istoria, nici literatura – prea mitizate, mie acestea mi se par „miticizate” (de la Mitică, eroul lui conu’ Caragiale).

În Ţară se poate vorbi despre orice. I-am ascultat de mai multe ori pe unii intelectuali români care se arătau plictisiţi de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de Eminescu, de eroii Unirii de la 1918, de limba română, de „Trei culori cunosc pe lume” etc.

Şi poate au dreptate. Cu acestea sau fără acestea, poporul român şi-a rezolvat toate problemele, legate de economie, istorie, teritorii şi celelalte.

Pe când noi cei din Basarabia şi Nordul Bucovinei – care am obţinut cu mari jertfe dreptul la toate acestea abia de un deceniu – mai avem, după umila mea părere, nevoie de mituri, de eroi, de simboluri. Pentru a supravieţui. Memoria colectivă, cum mai e numită istoria, urmează să-i redea basarabeanului conştiinţa că el aparţine unei istorii care e a tuturor românilor, de la Tisa până dincolo de Nistru, că el aparţine aceleiaşi colectivităţi.

Când la Bucureşti se spune cu nuanţă de superioritate că „basarabenii au rămas la Eminescu”, eu zic cu mândrie: „Basarabenii au ajuns la Eminescu”.

Bibliotecile localităţilor noastre mai sunt pline cu întuneric: din ele încă n-au fost scoase cărţile care ne-au sovietizat. Şi atunci cum le scoatem şi pe cele româneşti, cu mult mai înainte ca acestea să ajungă la biblioteci?!

La 1812, apoi şi la 1940 Basarabia nu a fost ocupată de Imperiul Rus atât cu forţa, cât cu minciuna şi cu „miturile” sale. Imperiul a plecat (se pare), dar minciuna a rămas. Cum o contracarăm? Scuipând tot în icoanele noastre?

Au răsărit şi la noi o mulţime de „ciorănei”, şi nici un Cioran. Ca să-ţi insulţi ţara, trebuie mai întâi, asta e credinţa mea, să ai acest drept moral. Să mai şi fi făcut ceva pentru ea.

Câţi îl au?! Din cei care o înjură…

Moda „demitizării” a trecut apa Prutului.

Articole cu injurii la adresa lui Eminescu sau care îl pun la zid pe Ştefan cel Mare au apărut şi-n publicaţiile româneşti de la Chişinău, unele scrise de „buni” români.

Desigur e necesară o mai atentă citire a istoriei propriu-zise, ca şi a celei literare, dar înainte de „demitizarea” acestora presa basarabeană e datoare a se preocupa de alte fenomene, de care în „hora” entuziastă a coborârii „icoanelor” din cui se uită, ca desovietizarea, de-„c.s.i”-zarea, demancurtizarea Basarabiei.

Dincolo de Prut lucrurile nu sunt ireversibile.

Acum o săptămână în Palatul Naţional din Chişinău a avut loc Conferinţa republicană a Partidului Comuniştilor, cu genericul „Ţara e în pericol!”

Iată îndemnurile comuniştilor basarabeni alarmaţi de „primejdia” în care se află „ţara”: ,„Afară cu limba română din Moldova!”, „Cei care vor să vorbească româneşte – să plece în România!”, „Să ne scuturăm de jugul spiritual al românismului!” Etc.

Menţionez că în cadrul acestei „conferinţe” doar câţiva vorbitori s-au adresat asistenţei în „moldoveneşte” (cum au precizat ei), ceilalţi vorbind în limba minorităţii ruse, care constituie (fără Transnistria) doar opt la sută din populaţia Basarabiei.

Comuniştii deţin la ora actuală în Parlamentul de la Chişinău 40 de mandate din 101.

Lumea sărăcită tot de comunişti (capitaliştii prosperi ai Basarabiei sunt persoane din fosta nomenclatură sau cetăţeni ruşi) şi înrăită de sărăcie e gata să-l mai voteze o dată pe Belzebut.

Cu atât mai mult că, în preajma anului 2000, comuniştii din Republica Moldova le vorbesc alegătorilor lor de a doua venire a lui Marx pe pământ ca de cea de a doua venire a lui Hristos.

Dacă nu ne vom ocupa noi, cei din presă, de comunism – în sensul condamnării lui – se va ocupa el de noi.

În câteva apeluri către colegii mei ziarişti am atenţionat asupra pericolului revenirii comuniştilor la putere, subliniind că „nevinovata” cochetărie cu ei poate avea pe viitor repercusiuni grave.

Şi atunci „securizarea frontierelor României”, de necesitatea cărora le vorbise participanţilor la acest forum Alexandru Atanasiu, preşedintele Partidului Social-Democrat din România, prin care noi înţelegem doar fortificarea frontierei de la Prut dintre români şi români, se va face de partea cealaltă. România având toate şansele să fie – ca şi Turcia – o ţara situată pe două continente: Europa şi Asia, care va începe de la râul Prut.

Domniile voastre, cetăţenii României, în timpul revoluţiei din decembrie 1989, aţi avut de partea Dumneavoastră televiziunea.

În Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia – rolul televiziunii 1-au jucat câteva ziare. În cotidianul „Le Figaro” ziaristul francez Victor Lupan scria la începutul lui 1990: „Săptămânalul „Literatura şi arta” de la Chişinău a jucat în procesul Luptei de Eliberare din Basarabia rolul pe care l-a jucat televiziunea română în Revoluţia din decembrie 1989 din România”.

Acum publicaţiile naţionale din Basarabia, cele mai multe apărute după 1989 – „Literatura şi arta”, „Flux”, „Basarabia”, „Glasul Naţiunii”, „Limba Română”, „Făclia”, „Contrafort” – abia de-şi mai trag sufletul. Şi asta în timp ce cele peste 30 de publicaţii ruseşti, care apar la Chişinău, susţinute financiar de Federaţia Rusă sau de aşa-zisa republică moldovenească transnistreană – prosperă.

O publicaţie românească din Basarabia şi Nordul Bucovinei e mai mult decât o publicaţie. E o redută contra deznaţionalizării, mancurtizării, sovietizării, alienării sociale.

Un titlu general pentru toate publicaţiile de dincolo de Prut sau de vama Siretului ar fi: ,,Însemnări de pe front”. De pe frontul luptei cu sărăcia, cu minciuna, cu amnezia, cu comunizarea.

O dată dispărută o publicaţie – ia naştere o fisură, un gol prin care nu mai poate pătrunde către noi decât neantul.

Basarabenii primii pe glob au descoperit că sarea din lacrimi e bună şi pentru bucate.

La noi toţi plopii, sunt fără soţ. Iar de la o vreme calendarele noastre – dintr-o eroare a Tipografului ceresc, ni se zice – la zilele de duminică au foile lipsă.

De multe ori ne simţim părăsiţi. Şi de Dumnezeu. Dar şi de propria Ţară.

Ştim că Ţara e săracă. Şi ar avea mai degrabă nevoie ea să fie ajutată. Dar măcar să ne asculte din când în când păsurile ştiu că poate.

Noi, cum zice cântecul popular:

… Nu suntem săraci de-avere,

Ci săraci de mângâiere.

Eu mai cred că unele teritorii pierdute de oamenii politici pot fi recuperate prin cultură.

Tema Unirii s-a cam tocit şi ea prin publicaţiile noastre. Iar aici ar trebui să luăm exemplu de la unguri. Primul ministru al Ungariei Orbán a spus relativ nu demult: „Să nu mai vorbim vreodată de Tratatul de la Trianon (prin care s-a recunoscut pe plan internaţional că Transilvania aparţine României n.a.), dar să ne gândim mereu la el”.

Să procedăm la fel şi noi: să vorbim cât mai puţin, dar să facem cât mai mult pentru apropierea noastră.

(Nicolae Dabija, 28 octombrie 1999)

*

N.n. Nicolae Dabija a fost colaboratorul Curentului Internaţional în perioada 2006-2021.

Foto. Nicolae Dabija