De ce acordul privind Gaza are o semnificație globală

De ce acordul privind Gaza are o semnificație globală

Autor: Alexandru Lăzescu

Demersul Administrației Trump are în vedere nu doar reconfigurarea geopolitică a Orientului Mijlociu, ci și dorința de a puncta în competiția cu China și Rusia.

„În ultimii ani s-au întâmplat multe lucruri în lume: catastrofe naturale, crize financiare, cutremure politice, o pandemie globală și războaie de cucerire și răzbunare. Cu toate acestea, niciun dezastru nu se compară cu cel din Gaza – nimic nu ne-a lăsat o povară atât de insuportabilă de durere, perplexitate și conștiință încărcată. Nimic nu a scos la iveală atât de rușinos lipsa noastră de pasiune și indignare, îngustimea viziunii și slăbiciunea gândirii.” Este un pasaj extras din ultima carte a lui Pankaj Mishra, „Lumea după Gaza”, în care referirile la motivul care a provocat intervenția militară israeliană în Gaza, masacrul din 7 octombrie, sunt expediate sumar într-o frază. Cât despre masacru, se spune doar că este regretabil, atât.

Acuzele lui Mishra, un indian de religie hindu care locuiește la Londra și publică frecvent în The Guardian, New Yorker, New York Review of Books, privind indiferența Vestului față de conflictul din Gaza, sunt în total dezacord cu realitatea. Din contră, propaganda pro-palestiniană și anti-Israel este comparabilă doar cu cea legată de „combaterea schimbărilor climatice”. Premierul socialist spaniol, Pedro Sanchez, chiar a deplâns faptul că țara sa nu are capacitatea de a folosi arme nucleare împotriva statului evreu, pentru a opri războiul din Gaza împotriva Hamas. Și, desigur, o bună întrebare este și de ce Mishra, care trăiește confortabil în Occident, despre care spune că e un fel de izvor al răului pe planetă, nu se arată îngrijorat și de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno-Karabah, de cea a kurzilor sau de războiul civil din Sudan, unde se practică curent sclavia, a uighurilor din China sau față de sutele de mii de victime ale războiului civil din Yemen.

Motivul este destul de simplu și nu ține în principal de preocuparea pentru soarta palestinienilor. Ni-l spune chiar Mishra, într-un alt pasaj din carte: existența în sine a statului evreu, văzut ca un implant occidental. Un stat, născut ca rezultat, în opinia sa, al „rasismului albilor”. Chiar dacă statul evreu modern a fost creat pe 14 mai 1948 (la doar o zi distanță cinci state arabe, Egipt, Iordania, Siria, Liban și Irak, au atacat Israelul, declanșând primul război arabo-israelian!) într-un areal care cuprindea teritoriul fostului regat al Iudeei de acum trei mii de ani, cu capitala la Ierusalim.

„În 1967, gânditorul iranian Ali Shariati a exprimat un argument al populațiilor mai întunecate care nu s-a schimbat de zeci de ani: de ce ar trebui Occidentul și creștinismul să renunțe la Palestina islamică, drept răsplată? De ce nu ar trebui să renunțe la o parte din Polonia, unde i-au supus pe evrei la cele mai teribile torturi? De ce nu cedează un stat al Republicii Federale Germania, ca despăgubire pentru Holocaust? De ce ar trebui creștinismul să compenseze torturile la care i-a supus pe evrei în ultimii două mii de ani din buzunarul islamului? De ce ar trebui Occidentul să plătească pentru crimele sale din buzunarele goale ale națiunilor din Orientul Mijlociu?”

Cartea lui Pankaj Mishra a apărut evident înainte de semnarea acordului privind Gaza, mediat de Administrația Trump. Însă asta nu-l va determina, cu siguranță, să-și schimbe atitudinea. Lucru important, pentru că exprimă o viziune destul de larg răspândită în ceea ce numim Sudul Global și, din acest punct de vedere, ilustrează semnificația globală a conflictului din Gaza. Atât Gaza, cât și estul Ucrainei nu sunt niște zone de conflict regionale, ci sunt puncte critice care trebuie văzute în corelație pe harta competiției geopolitice globale de redesenare a sferelor de influență și a „regulilor de joc” pe acest eșichier. Și nu e vorba doar de China, Rusia, Iran sau Coreea de Sud, ci și de țări ca India, Brazilia, Africa de Sud, Indonezia sau Filipine. În aceste vremuri tulburi, se fac și se desfac alianțe, evoluții sau evenimente aparent izolate pot avea un impact global. Așa cum retragerea americană dezastruoasă din Afganistan se poate să fi încurajat Rusia să invadeze Ucraina, acordul privind Gaza, care a reunit state-cheie, și nu doar din Orientul Mijlociu, consfințind o reafirmare a influenței Statelor Unite în întreaga regiune, i-a deranjat pe mulți. În principal, pe Rusia și pe China.

„China nu își poate permite ca Rusia să piardă războiul din Ucraina”, sprijinul Chinei pentru Moscova derivă dintr-o „necesitate strategică” de a menține stabilitatea Rusiei ca contrapondere la puterile occidentale, pentru că o înfrângere a Rusiei ar permite Statelor Unite să-și reorienteze întreaga atenție strategică către China, în special în ceea ce privește tensiunile din Indo-Pacific și Taiwan, declara, în iulie 2025, Wang Yi, ministrul chinez de Externe, în timpul vizitei sale la Bruxelles, în cadrul Dialogului strategic UE-China. Iar în cursul unei întâlniri recente de la Bruxelles între membri ai Parlamentului European și o delegație compusă din membri ai Adunării Naționale a Poporului din China, aceștia din urmă, după ce au spus că din perspectiva chineză nu mai există niciun motiv pentru care NATO să existe după sfârșitul URSS, au acuzat UE că s-ar fi aliniat poziției americane în privința războiului Israelului împotriva Hamas în Gaza. Beijingul este deranjat evident de stabilizarea relativă a situației din Orientul Mijlociu. Chinezii își doresc o prelungire pe termen nedefinit a oricărei crize în care este implicată America, într-o formă sau alta.

Eliberarea tuturor ostaticilor în viață este deocamdată primul succes important al planului american, pe de o parte din cauza impactului politic și emoțional din Israel, dar și datorită faptului că în acest fel Hamas rămâne, cel puțin deocamdată, fără un levier esențial, sprijinul țărilor arabe și al Turciei. Sunt destule necunoscute mai ales în legătură cu ce va face Hamas, se va dezarma sau nu, va accepta să renunțe la controlul politic, dar și în legătură cu formula de administrare a Fâșiei sau cu planul de reconstrucție. Deja execuțiile sumare efectuate de Hamas și mai ales reluarea ostilităților din Gaza între armata israeliană și gruparea teroristă transmit un semnal destul de limpede: Hamas nu este deloc dispusă să se dezarmeze și nici să cedeze controlul politic asupra Fâșiei.

De partea cealaltă, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a avertizat că războiul din Gaza nu se va încheia până când Hamas nu va fi dezarmată și Fâșia Gaza nu va fi demilitarizată. În ciuda acestui lucru, Planul de pace în 20 de puncte reprezintă un important succes simbolic și pentru Israel, și pentru Statele Unite. Deși este amintită posibilitatea existenței în viitor a unui stat palestinian, este vorba în realitate de ceva extrem de îndepărtat, dependent de condiții greu de îndeplinit, precum aceea de a „deradicaliza” populația palestiniană educată încă din primii ani de viață în școli administrate de UNRWA (eșecul ONU, care a lipsit complet din peisaj, este un detaliu semnificativ!), în care copiii învață aritmetică numărând evreii care trebuie omorâți.

În esență, obiectivul strategic al planului american este acela de a perfecta un aranjament larg, care să răspundă atât unor interese economice, politice sau de altă natură ale statelor din regiune, cât și anxietății provocate de proximitatea unui Iran agresiv. Decapitarea conducerii Hezbollah, operațiunile de mare efect ale Israelului în interiorul Iranului, răsturnarea regimului Assad din Siria, sprijinit de Rusia și Iran, bombardarea de către americani a instalațiilor nucleare ale Teheranului, toate acestea la un loc au creat un cadru favorabil pentru demersul Washingtonului.

Planul american pleacă de la ideea centrală de a răspunde unor interese concrete ale principalilor actori nu doar din regiune, ci și din zone mai îndepărtate, precum Indonezia și Malaezia, chiar dacă asta înseamnă să lase în planul al doilea valori și principii, precum promovarea democrației, generoase în teorie, dar complet în dezacord cu realitatea de pe teren. Este o formulă de abordare foarte diferită de diplomația de tip Oslo, care a eșuat lamentabil. Nu-și propune să încurajeze mișcări pro-democrație precum Primăvara arabă, al cărei rezultat a fost să provoace haos și instabilitate în zonă și să faciliteze migrația masivă către Europa. Un analist din Israel descria diplomația lui Trump drept una bazată pe  „build on deals, not on dreams”.

Faptul că Donald Trump a reușit să reunească la Sharm El-Sheikh, în Egipt, alături de principalii lideri musulmani, mulți alți șefi de stat și de guvern, într-un format în care a jucat rolul central, a iritat, cu siguranță, în chip major Beijingul. În plus, a pus sub semnul întrebării maniera în care criza din Gaza era văzută drept un semnal al declinului ineluctabil al Vestului, plecând de la cvasiunanimitatea de la ONU în condamnarea Israelului, în combinație cu alinierea majorității țărilor europene la formula unui utopic „stat palestinian”, în ciuda ororilor masacrului din 7 octombrie.

Criticile virulente împotriva Occidentului, adesea simpliste, ale lui Mishra prilejuite de conflictul din Gaza, care exprimă explicit resentimentele „Sudului Global”, care își pune toate eșecurile și neîmplinirile aproape exclusiv pe seama colonialismului și dominației Vestului și salută declinul acestuia, pe care îl văd de neoprit, ilustrează imprevizibilitatea și periculozitatea momentului geopolitic pe care îl parcurgem în prezent.

Va fi capabil Occidentul să răspundă acestei provocări existențiale, pe care mulți par să nu o înțeleagă sau să o subestimeze?  E greu de spus. Prin demersul din Orientul Mijlociu, Administrația Trump încearcă nu doar să iasă din capcana geopolitică din Orientul Mijlociu, care părea de nezdruncinat exploatând contextul favorabil creat de neutralizarea temporară a ambițiilor agresive ale Teheranului, ca urmare a eliminării unui aliat esențial, Siria sub regimul Assad, alături de degradarea semnificativă a capabilităților Hezbollah, a diminuării masive a influenței rusești în regiune și a evoluțiilor din Liban defavorabile Hezbollah, ci și să-și amplifice influența politică și militară în regiune în dauna Chinei, a Rusiei și a Iranului.

Pe de altă parte, spațiul occidental rămâne minat de mari provocări interne. Curentul radical de stânga, tot mai influent în Partidul Democrat și în alte formațiuni similare din Europa, promovează o agendă agresiv anticapitalistă și antioccidentală, alianță cu grupările radicale islamiste agresive, bine organizate, din Europa.

Foto. Alexandru Lăzescu