Criza Uniunii Europene

Criza Uniunii Europene

Autor: prof.univ.dr. Paul Dragoş Aligică (Bucureşti)

Ridicolul perceput al discursului şi măsurilor ce plutesc în aerul „proeuropean” emanat de la Centru (vezi cazul „gemului” ca simbol şi simptom) nu trebuie să ne distragă atenţia.

E bine să menținem o linie echilibrată, amintind, ori de câte ori este posibil, că Proiectul European traversează o criză structurală profundă, una care depășește conjuncturile politice sau economice de moment. În prezent, cel mai serios și autentic act pro-european pe care îl putem face este recunoașterea lucidă a realității acestei crize.

Trebuie spus însă răspicat: adevărata sursă a pericolului pentru Europa nu este criza în sine, ci incapacitatea clasei dirigente de a o înțelege și de a-i răspunde adecvat. Tocmai această clasă conducătoare – cea care a conceput și gestionat proiectul european în ultimele decenii – este cea care, prin dogmatism birocratic, autoreferențialitate și autocomplezență ideologică, a împins construcția europeană în impasul actual.

Respingerea modului propagandistic, triumfalist și diversionist în care elita europeană formulează problema nu este, desigur, o soluție în sine, dar reprezintă premisa indispensabilă a oricărei soluții reale. Cât despre nivelul la care aceste chestiuni sunt discutate în România – fie în mass-media, fie în rândul intelectualilor publici – e mai bine să nu insistăm: constatarea este, din păcate, deprimantă. Trogloditismul intelectual şi retardul „lumii bune”, „pro-europene” se constată şi atât.

Revenind la Europa, cartea lui Barry Eichengreen, „The European Economy since 1945: Coordinated Capitalism and Beyond”, a diagnosticat de mult ceea ce trăim astăzi: criza actuală este una structurală, derivând din trecerea dificilă de la un model de creștere economică extensivă la unul intensiv, adaptat noilor realități tehnologice și informaționale.

1. Creșterea extensivă – perioada postbelică a fost marcată de o expansiune economică bazată pe investiții industriale și infrastructurale masive, susținute de instituțiile de coordonare specifice Europei Occidentale.
2. Tranziția spre creșterea intensivă – în epoca globalizării și a economiei cunoașterii, Europa a fost constrânsă să se orienteze spre inovație, educație și cercetare.
3. Blocajul instituțional – însă exact instituțiile care au susținut succesul economic al Europei în faza anterioară au devenit acum rigide, neadaptate și chiar obstacole în calea transformării.

Astfel, Europa se confruntă nu doar cu o problemă economică, ci cu o problemă de guvernanță: instituțiile sale, gândite pentru o epocă de reconstrucție și creștere extensivă, nu mai corespund cerințelor unei economii globale bazate pe cunoaștere, inovație și flexibilitate.

Peste asta s-a adăugat un edificiu de politici şi măsuri economice absolut aberante, suprarealiste. Imaginaţia e depăşită de retorică şi ce propun şi fac aceşti guvernanţi de penumbră, nealeşi şi nemandataţi de nimeni…

Paradoxul este că aceleași elite politice și administrative care au creat acest blocaj continuă să-l gestioneze, ascunzând realitatea sub un discurs autojustificator și ideologic. Criza proiectului european nu este, deci, rezultatul unei fatalități economice, ci efectul direct al unei clase dirigente care și-a pierdut capacitatea de înțelegere, de curaj intelectual și de leadership.

Reformarea instituțiilor europene și adaptarea lor la noua paradigmă tehnologică și antreprenorială globală rămâne o necesitate vitală. Dar niciun proces autentic de reformă nu poate începe cât timp diagnosticul oficial rămâne fals, formulat într-un registru propagandistic și manipulator, menit să protejeze statu-quo-ul și să evite asumarea răspunderii.

Aici ne aflăm astăzi: într-o Europă în criză structurală, condusă de o clasă politică și birocratică inadecvată momentului istoric, dar convinsă că poate salva un proiect pe care chiar ea l-a dus în impas.

Foto. Paul Dragoş Aligică