Chemarea străbunilor

Chemarea străbunilor

Autor: pr.dr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal, Canada)

De fiecare dată când ajung în țară, mă grăbesc cu sufletul la gură să merg în vizită la părinții mei care acum locuiesc în țintirim. O micuță mahala de pe coasta satului, în fond, este locul cel mai viu, căci numai acolo locuiesc cei mai loiali și sinceri oameni. M-am oprit în fața micii bisericuțe din mijlocul mahalalei, care în copilărie mi se părea mare ca o catedrală. Mai târziu, aveam să aflu că în acel lăcaș, am devenit cetățean creștin, la doar cinci săptămâni de la nașterea mea, într-o zi de sâmbătă, pe 5 decembrie 1970, de ziua Sf. Sava. Ca de obicei, când ajung, mă opresc în fața bisericii. După ce fac cruce, rostesc în gând o scurtă rugăciune, apoi arunc o privire în jur, spre a contempla moartea și viața. Aceste două surori, viața și moartea, demult și-au schimbat rolurile. Lumea omului care pare frumoasă și plăcută la vedere e plină de putregai și se clatină în forță. Pătrunsă de elixirul morții, devine din ce în ce mai suspectă. Datorită lipsei de comunicare și a singurătății omului în aglomerația urbană, viața și lumea au ocupat polul repulsiei. Moartea pare că se pitește în faldurile și umbrele ei, asemănându-se cu un liman fericit, așezat în afara apelor agitate. Nouă, oamenilor, ne este frică de moarte, pentru că nu-i cunoaștem urmările. În lumea satului, morții, cândva, nu plecau niciodată. Drumul lor la cimitir nu închipuie o despărțire definitivă, este, mai degrabă, o retragere la loc de tihnă. O călătorie de unde sunt așteptați să se întoarcă în zilele de pomenire hărăzite de peste an. Toți cei de aici s-au transfigurat, și-au împărtășit destinul cu cel al cerului și al pământului. Frumos spunea Petre Țuțea: „viața este un vis, iar moartea trezirea din acest vis”.

Ei bine, am făcut câțiva pași pe aleea ce duce către mormintele bunilor mei: bunici, soră, frate și părinți. În timp ce mă așezam pe piatra de la picioarele lor, privesc puțin ceasul de la mână, timpul încremenise în micul meu orologiu, iar eu mă aflam în veșnicie cu ei, cu răposații mei. Am început să le vorbesc, să le povestesc și lor să știe și ei, viii, câte ceva despre mine, mortul. În timp ce le vorbeam, cu voce destul de auzită, apare ca din văzduh un cetățean.

– Saru’mâna, părinte Cătălin, daaa, cu cine vorbiți?

Între timp, îmi ștergeam ochii umeziți pentru a-l vedea mai bine, era un necunoscut.

– Doamne ajută, domnule dragă! Cum cu cine vorbesc? Vorbesc cu ei, cu părinții mei. Dumneata nu vezi că și ei vorbesc cu mine?

Omul făcuse ochii mari, se scărpină la ceafă, lăsându-și pălăria să-i ascundă ochii holbați. Fără să mai zică nimic, își îndreptă pașii către poartă.

– Stați, domnule, nu vă speriați, că sunt bine, v-am auzit că mi-ați pronunțat numele, pesemne că dvs. mă cunoașteți, eu, însă, nu vă cunosc. Cine sunteți?

– Apăi, cum să vă spun, părinte, eu sunt măritat aici în sat și acum la pensie ne-am retras la țară. Soacra mea e verișoară cu tanti Petrina, mama dvs. Eu vă știu puțin de când erați mic și din auzite de la nevastă-mea. Și-apăi dă, satul e mic, se află repede când veniți acasă. V-am văzut când ați intrat pe poarta cimitirului și mi-am dat seama că sunteți dvs.

– Dacă mă cunoașteți pe mine înseamnă că pe mulți care se odihnesc aici îi cunoașteți și știți bine unde le este mormântul. Fii bun și mi-i prezintă dumneata, să-mi aduc aminte de ei. Mai întâi, aș vrea să-mi spuneți unde sunt îngropați preotul Gheorghiu și familia preotului Victor Băluță.

Omul a fost amabil și mi-a prezentat pe mulți dintre cei plecați. La fiecare mormânt, poposeam nițel și rosteam în șoaptă rugăciunea: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”, apoi citeam numele răposaților de pe cruce și continuam scurta litanie. După ce mi-a prezentat universul fabulos cu partea integrantă a copilăriei mele, l-am rugat să-mi facă și câteva fotografii, apoi să mă lase singur. La plecare, omul a mormăit câteva cuvinte de rămas bun și a dispărut pe neobservate. Eu am rămas în compania părinților mei. Asupra mea năvăleau amintirile frumoase păstrate cu onestitate în chivotul minții mele încâlcite. De data aceasta, zâmbetul a luat locul plânsului. M-am teleportat în urmă cu trei decenii, când tata fusese chemat la școală să afle mai multe despre vlăstarul lui. Părintele diriginte îi spusese tatălui meu că eu, odrasla lui, sunt cam neastâmpărat, răspund obraznic și, împreună cu alți colegi mai mari, întârzii la cămin.

Tata ținea mortiș că băiatul lui e cuminte ca o fată mare, da’ se ia cu alți hăndrălăi și-i strică bunătatea de băiat!

După ce au terminat toată vorbăraia, am ieșit cu tata din cancelarie, iar în timp ce mergeam spre căminul internat, mi-a făcut un pic de morală, zicându-mi să nu-l fac de rușine. Încheind cu înjurătura lui, „tu-ț buneoaica șî bostăneii mă-tii, sî nu ti prindî pacatu sî mă faci di râs, cî, așa cum i-am spus șî la părintili diriginti, eu n-am sî bag brânzî bunî în burduf di câni.”

Înjurătura cea mai deasă care ieșea din gura tatălui meu era: „tu-ț buneii, bostăneii și buneoaica mă-tii”. Uneori, înjura și cu păcat. Însă când i-am spus că vreau să devin preot, l-am rugat stăruitor să nu mai înjure de lucruri sfinte. Ce-i drept, aflasem că mai scăpa câte o înjurătură, dar, vizavi de mine, nu-și călcase niciodată promisiunea. Ajunși în dormitor, colegii mei stăteau cu capu-n jos și se așteptau să le zică și lor ceva. Tata se uită la ei și scapă o înjurătură:

– Băă, tu-vă-n bostăneii șî mitropolia mamei vostră, hal de viitori popi sunteți voi?

Eu mă întorc spre tata și-i amintesc:

– Tată, cum vorbești așa? Mi-ai promis că nu mai înjuri cu păcat.

Mă privește compătimitor, și-mi spune:

– Taci, băi, din gurî, cî n-am înjurat di catedrală, am înjurat di mitropolie, șî mitropolia nu-i sfântî, îi un palat undi mitropolitul își odihnești hoitul lui.

Mult mai târziu aveam să intru în palate mitropolitane și să văd candelabre, tablouri și scări aurite. Atunci mi-am dat seama că tata, în simplitatea lui de om de la țară, avea dreptate. În palatul mitropolitan, nu văzusem nici pic de smerenie, iar unde nu e smerenie, nu e nici sfințenie.

Și, stând pe piatra de mormânt, i-am spus tatălui meu:

– Hai, tată, ridică-te și mai înjură o dată!

Băă, tu-vă-n bostăneii șî mitropolia mamei vostră!

*

Foto.pr.dr. Cătălin Constantin Lungu