Donald Trump revine la Casa Albă

Donald Trump revine la Casa Albă

Autor: Alexandru Lăzescu

„Victoria dlui Trump echivalează cu un vot public de neîncredere în liderii și instituțiile care au modelat viața americană de la sfârșitul Războiului Rece.”

Peste doi ani, în 2026, Statele Unite vor sărbători 250 de ani de existență cu Donald Trump revenit la Casa Albă după o pauză de patru ani. Și încă cum, cu o majoritate clară la nivel național, nu doar în Colegiul Electoral, ci și la votul popular, și foarte probabil cu un Congres în întregime republican. Nu la asta se așteptau democrații, care în mare măsură controlau copios la nivel federal mai toate instituțiile, inclusiv cele de forță precum FBI sau CIA, cele culturale și academice (în universități peste 85% dintre profesori sunt de stânga, mulți chiar cu simpatii comuniste sau marxiste), principalele canale media tradiționale, cu excepția Fox News și Wall Street Journal.

Oricum, sigur nu se așteptau la o înfrângere atât de categorică mai ales că sondajele păreau să indice o cursă foarte strânsă. E drept, au fost avertismente că acestea tind să-l subestimeze pe Trump, așa cum s-a întâmplat în trecut. În afară de asta, Kamala Harris a cheltuit în campanie $1 miliard (de trei ori cât Trump) fără a reuși să explice cât de cât inteligibil ce politici va promova în domenii esențiale pe plan intern și pe plan extern. Nu a ținut nici măcar o singură conferință de presă și, cu o singură excepție, a dat interviuri doar unor canale media prietenoase. De fapt, majoritatea voturile primite de ea au fost în principal voturi anti-Trump. Iar fără contribuția frontului mediatic compact și activ anti-Trump, înfrângerea ei ar fi fost probabil de-a dreptul catastrofală.

Aceste lucruri nu s-au văzut însă. Inclusiv în România, unde a fost livrată o imagine edulcorată a Kamalei Harris și una diabolizantă a lui Trump cu concursul CNN, BBC, The New York Times, The Guardian sau Washington Post, care au devenit mai ales din 2016 încoace un fel de organe de presă ale Partidului Democrat. Peste 90% dintre jurnaliștii americani sunt înregistrați drept votanți democrați, iar în redacția de la Washington Post a fost o adevărată revoltă după ce, în urma intervenției lui Jeff Bezos, proprietarul cotidianului, ziarul a refuzat să-și exprime sprijinul pentru Kamala Harris.

Ar fi arătat altfel lucrurile cu un alt candidat democrat? Nu e deloc sigur. Votul a însemnat o respingere clară a politicilor administrației Biden din ultimii patru ani. Radicale în plan cultural, cu o agendă woke promovată agresiv, și cu un impact profund negativ în plan economic și în ceea ce privește imigrația ilegală prin granița de sud. În afară de asta alegerile au reliefat o adevărată prăbușire a încrederii în instituții, de la justiție la instituțiile de forță și mass-media. Donald Trump a câștigat în ciuda zecilor de procese care i-au fost intentate (pe care mulți juriști proeminenți, nu doar susținătorii săi, le-au considerat motivate politic), două încercări de asasinat și o campanie mediatică de o agresivitate fără precedent cu acuzații inventate de autoritarism, fascism, nazism. Trump a fost comparat cu Hitler și a fost acuzat că ar pune în pericol democrația, deși democrații, chiar Kamala Harris, au spus că vor să elimine filibusterul, să crească numărul de judecători de la Curtea Supremă sau să elimine Colegiul Electoral. Toate, decizii radicale menite să-i avantajeze, în cazul în care ar fi obținut puterea.

Foto. Donald Trump & J.D. Vance

Încă de la intrarea lui Donald Trump pe scena politică, elitele au explicat că mișcarea MAGA pe care a inițiat-o ar fi o expresie a frustrărilor și a temerilor unei majorități albe speriate de perspectiva pierderii influenței sale în urma mutațiilor demografice și culturale din societate. O aserțiune șubredă din start, dar care a devenit cu atât mai greu de susținut acum, după ultimele alegeri, în care Donald Trump a obținut cel mai mare număr de voturi pentru un președinte republican din partea comunităților hispanică (aproape jumătate), afro-americană sau asiatică (39%). Într-un cadru și mai larg a obținut un număr record de voturi de la femei (46%) și tineri (46%).

Partidul Democrat, așa cum arată astăzi, dominat de o facțiune stângistă radicală, ca și cea mai mare parte a mass-media, nu vede alegătorii ca indivizi, ci doar ca membri ai unor grupuri identitare. Din această perspectivă este de neconceput ca cineva din aceste segmente electorale să se abată prin vot de la loialitatea obligatorie față de grup. Meritul individual, calitățile personale, politicile promovate, fiind complet irelevante. Așa se face că o moderatoare de la o cunoscută emisiune de la televiziunea ABC News s-a declarat extrem de dezamăgită de rezultat pentru că „o femeie de rasă mixtă căsătorită cu un evreu trebuia să fie aleasă președinte al acestei țări”. „Și cred că nu a avut nimic de-a face cu politica. Cred că a fost un referendum al resentimentelor culturale din această țară.”

Canalele TV de știri și publicațiile liberale, adică de stânga în Statele Unite, au ales să dea vina pe alegători. Firul roșu al tuturor acestor comentarii din mass-media a fost acela că alegătorii sunt de vină. Precum misoginismul bărbaților albi, al celor de culoare sau hispanici, care nu au vrut să fie conduși de o femeie, sau rasismul. Ideea că eventual s-ar putea să fi fost probleme în sine cu candidata sau cu politicile democrate fiind de neimaginat. Însă, după cum scrie și The Free Press, „nu reușești în alegeri numindu-i pe oamenii de rând rasiști, sexiști sau proști. Câștigi ascultându-i”.

Sigur, au existat și analize realiste, dar acestea au fost puține. „Văd rezultatele în seara asta ca pe o răzbunare a unui american obișnuit din clasa muncitoare, americanul anonim care a fost zdrobit, insultat, pus la colț. Nu sunt gunoaie, nu sunt naziști, sunt doar oameni obișnuiți care se trezesc și merg la muncă în fiecare zi și încearcă să aibă o viață mai bună pentru copiii lor și simt că li s-a spus să tacă când s-au plâns că sunt lucruri care le fac viața amară”, remarca Scott Jennings la CNN, singurul invitat conservator într-un panel cu simpatii politice opuse.

În 2016, după prima victorie a lui Donald Trump, Mark Lilla, profesor la Universitatea Columbia, scria în The New York Times că elitele politice au ignorat complet problemele reale ale Americii, s-au arătat mai preocupate, spunea el, de soarta minorităților sexuale din Egipt decât de starea precară a existenței a milioane de americani. Bineînțeles, avertismentul său a fost ignorat.

Și acum cotidianul găzduiește un articol de opinie oarecum similar, diferit față de linia generală a ziarului adoptată pe tot parcursul campaniei, care își propune să explice al doilea succes al lui Trump. Probabil însă că și acesta va fi ignorat. Pentru autorul acestuia, „victoria dlui Trump echivalează cu un vot public de neîncredere în liderii și instituțiile care au modelat viața americană de la sfârșitul Războiului Rece, acum 35 de ani”. „Provocarea pe care o reprezintă nu constă atât de mult în ceea ce face, ci în faptul că pune sub semnul întrebării convingerile pe care se bazează autoritatea. Dl Trump a arătat că ortodoxiile politice ale națiunii sunt falimentare, iar liderii din toate instituțiile noastre – atât private, cât și publice – care își bazează autoritatea pe fidelitatea lor față de astfel de ortodoxii sunt acum vulnerabili.”

Analiza explică semnificația succesului electoral masiv și motivele pentru care acesta este privit cu atâta ostilitate și îngrijorare de către establishment-ul politic, academic, mediatic, corporatist (pe Wall Street s-a votat în proporție de 75% pentru Kamala Harris, deși republicanii sunt acuzați că ei sprijină „oligarhia financiară”) nu numai din America, ci și din Europa, pe celălalt mal al Atlanticului.

„Adevărata alegere în fața alegătorilor a fost între dl Trump și toți ceilalți – nu numai candidatul democrat, Kamala Harris, și partidul său, ci și republicani precum Liz Cheney, ofițeri militari de top precum generalul Mark Milley și generalul John Kelly (de asemenea, fost șef de stat major), membri ai comunității de informații și economiști laureați ai Premiului Nobel. În acest mod, competiția prezidențială a devenit un exemplu a ceea ce în economie se numește «distrugere creativă». Oponenții săi se tem cu siguranță că dl Trump va distruge însăși democrația americană. Pentru susținătorii săi, însă, un vot pentru dl Trump a însemnat un vot pentru alungarea de la putere a unei clase conducătoare eșuate și recrearea instituțiilor națiunii în conformitate cu un nou set de standarde care ar servi mai bine cetățenii americani.”

Lamentările din spațiul european sunt asemănătoare cu cele din America. Pentru că în fond există același gen de probleme, cele care stau la baza ascensiunii partidelor populiste de pe continent, și aceeași ruptură între elite și restul populației. „«Lumea liberă» va fi condusă de un penal și un demagog care nu împărtășește valorile noastre și vrea să le distrugă. Democrația liberală este în pericol”, se plânge Guy Verhofstadt. O retorică tipică care în lipsă de argumente serioase aplică etichete și vorbește despre încălcarea „valorilor noastre”. Și în Germania, Deutsche Welle ține să se întrebe „cât de departe poate merge Trump și cine va fi acolo pentru a-l opri?” reluând aceleași aserțiuni vehiculate de mass-media americane despre pericolul în care s-ar afla democrația americană. Fiind dată de exemplu „politizarea sistemului judiciar”. Adică exact ceea ce au făcut democrații în campania lansată împotriva lui Donald Trump.

După eșecul lui Trump din 2020, realizat în condiții speciale, în timpul pandemiei, și cu multe semne de întrebare privind, dacă nu rezultatul în sine, cel puțin a manierei în care s-a desfășurat procesul electoral, elitele din Statele Unite au plecat de la premisa că au mână liberă să transforme radical America, așa după cum enunțase Barack Obama încă în urmă cu 10-12 ani, promovând agresiv politici de stânga radicale, din categoria woke, pompând trilioane de dolari în politici climatice problematice, lipsite de pragmatism, emițând pe bandă rulantă reglementări birocratice sufocante pentru mediul de afaceri.

Aceste elite politice, culturale, academice, corporatiste au dat dovadă de o aroganță incredibilă instalând în 2021 un candidat, Joe Biden, care s-a dovedit a avea mari probleme cognitive, după care, de nevoie, l-au înlocuit cu un personaj mediocru, Kamala Harris, care nu a făcut nimic altceva decât să repete public mecanic pilule de comunicare pregătite de echipa de campanie. Iar atunci când i s-a blocat teleprompterul s-a dovedit incapabilă să gestioneze situația. Și în cazul ei, ca și în cazul lui Joe Biden, mulți se întreabă, un exemplu este istoricul Niall Ferguson, cine ia de fapt, chiar acum, deciziile la Casa Albă. Wall Street Journal încerca să dea un răspuns într-un editorial apărut chiar în ajunul alegerilor în care se spunea că un eventual mandat al Kamalei Harris ar fi în realitate un mandat Obama patru pentru că personajele cheie din momentul actual de la Casa Albă și din anturajul ei provin din fosta echipă Obama, președintele care mai ales în al doilea mandat a amplificat programatic faliile identitare din societatea americană.

Acum am asistat, între altele, la o reacție atât împotriva agendei woke, dar și, în plan economic, împotriva unui globalism împins la limită, care a provocat suferință în părți importante ale Statelor Unite și a dus la dezindustrializarea țării. Asemănător, am asistat la o respingere covârșitoare a politicii de încurajate a imigrației în masă practic prin desființarea graniței de sud cu Mexicul, cu un impact major atât în plan economic pentru largi categorii de populație, cât și în planul securității.

În ce măsură va reuși Donald Trump să răspundă așteptărilor alegătorilor în condițiile în care se va confrunta cu un „stat administrativ” extrem de ostil, cu o opoziție amplă pe diferite paliere, nu doar în Statele Unite, ci și în interiorul unor organizații internaționale, precum ONU sau OMS? E adevărat, spre deosebire de situația din primul mandat când a fost luat chiar el prin surprindere de victoria împotriva lui Hillary Clinton, Donald Trump a coagulat în jurul său o mișcare coerentă, mult mai bine organizată. Cu personaje carismatice, redutabile, de la JD Vance și Vivek Ramaswamy la Tulsi Gabbard, Bobby Kennedy Jr, Elon Musk, plus o agendă de acțiune clară.

În plus, și acesta este un element important, care a fost probabil decisiv și în campania electorală, impactul mass-media tradiționale, care îi sunt ostile lui Trump, este în scădere dramatică. Au pierdut teren masiv în favoarea unor alți actori media influenți, precum Joe Rogan, cel mai important podcaster din lume (discuția sa de trei ore cu Donald Trump a avut doar pe YouTube 40 de milioane de vizionări). În plus, X (Twitter) este acum controlat de Elon Musk, iar celelalte rețele sociale nu își vor mai putea probabil permite tipul de atitudine adoptat în primul său mandat când contul i-a fost suspendat.

Însă, pe de altă parte, Donald Trump moștenește, spre deosebire de situația din 2016, o lume mult mai complicată și mai periculoasă, cu un nucleu dur format din Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, Venezuela plus alte state din Sudul Global, care își propune să demanteleze actuala ordine internațională. Una este retorica de campanie, privitoare de exemplu la rezolvarea rapidă a conflictului armat din Ucraina, și cu totul altceva situația din lumea reală.

După cum notează Wall Street Journal, „atunci când Trump a încercat și a eșuat în 2019 să negocieze un acord nuclear cu liderul nord-coreean Kim Jong Un la Hanoi, problema peninsulei coreene putea fi abordată într-o relativă izolare”. Nu mai este cazul, lucrurile sunt foarte diferite acum, la scară globală. Cotidianul citează un fost oficial al Casei Albe din primul mandat al lui Trump: „Cu soldații nord-coreeni care servesc alături de ruși pentru a ucide ucraineni folosind rachete din Iran, o țară care vinde petrolul chinezilor, această interconectare a tuturor acestor zone de criză este ceva ce nu am mai avut înainte”.

Cum va aborda Donald Trump politica externă? Și cum va arăta relația cu Europa, cu atât mai mult cu cât ostilitatea exprimată deschis pe continent față de el va fi și acesta un factor de luat în calcul? Este, de pildă, încă neclar ce semnal transmite excluderea lui Nikki Haley și a lui Mike Pompeo din lista de candidați pentru posturi cheie din viitoarea administrație, anunțată chiar de către președintele Trump. Chiar faptul în sine, că a dorit să anunțe asta public, este poate semnificativ.

Ar putea fi doar ostilitatea față de cei în cauză din partea unora din cercul celor apropiați președintelui (cu trimitere mai ales la Nikki Haley) sau ar putea fi ceva mai mult, un semnal privind maniera în care se vor poziționa Statele Unite în viitor în contextul competiției geopolitice și, inclusiv al relației cu Europa, prin adoptarea unei linii mult mai rezervate în implicarea în conflicte armate. În special în cazul Ucrainei și al umbrelei de securitate NATO. Problema nu e neapărat cea ventilată de establishment-ul politic și de securitate și de mass-media de pe continent privind o posibilă retragere a Statelor Unite din NATO. Însă e de așteptat, așa cum spunea JD Vance, în februarie, la Conferința de Securitate de la Munchen, ca Washingtonul să dorească ca aliații din Europa să-și asume un rol mult mai serios, în plan militar, financiar, politic, în gestiunea crizei ucrainene.

Tensiuni ar putea să apară și pe alte direcții. De pildă JD Vance a vorbit în cursul unui interviu despre felul în care ar trebui să răspundă Statele Unite atunci când țări din NATO amenință americani precum Elon Musk în legătură cu libertatea de exprimare. Cu trimitere la episodul în care un fost comisar european, Thierry Breton, l-a avertizat pe proprietarul X (Twitter) înaintea dialogului acestuia cu Donald Trump. „Dacă NATO vrea ca noi să continuăm să îl sprijinim,  vrea ca noi să continuăm să fim un bun participant la această alianță militară, de ce nu respectă valorile americane și libertatea de exprimare? Acest sprijin vine cu anumite condiții. Una dintre acestea este respectarea libertății de exprimare, în special de către aliații noștri europeni.”

Iar probleme similare ar putea apărea și în alte cazuri, de pildă în cazul aplicării de către UE a unor sancțiuni punitive împotriva unor giganți tehnologici americani. După cum tensiuni pot apărea și în cazul impunerii unor tarife mărite în comerțul transatlantic, mai ales că Europa traversează o criză economică severă.

Însă o astfel de abordare de către noua administrație americană poate avea consecințe. Statele Unite au nevoie de cooperarea europenilor în competiția cu China. După cum avertiza senatorul democrat Chris Coons, o gestionare greșită a relațiilor cu aliații europeni s-ar putea dovedi un avantaj geopolitic pentru Beijing. „Chinezii au așteptat-o și s-au pregătit pentru ea, iar nouă ne este mai bine să contestăm progresele tehnologice ale Chinei și dominația intenționată în parteneriat cu aliații noștri.”

Foto. Alexandru Lăzescu