Un ONU irelevant și ordinea internațională în proces de destrămare

Un ONU irelevant și ordinea internațională în proces de destrămare

Autor: Alexandru Lăzescu

Semnarea la ONU a unui „Pact global pentru Viitor” nu rezolvă problema de fond a unei organizații mamut disfuncționale incapabilă să gestioneze tensiunile geopolitice explozive cu care ne confruntăm.

În fiecare an, în septembrie, are loc un pelerinaj al liderilor de pe mapamond care vin la New York pentru reuniunea Adunării Generale ONU. Anul acesta s-a desfășurat și un Summit al Organizației Națiunilor Unite privind Viitorul (Summit for the Future) al cărui scop, în descrierea organizatorilor, a fost acela de a da posibilitatea participanților la Adunarea Generală să discute despre marile provocări ale momentului. La finalul acestuia a fost aprobat un Pact de 42 de pagini care propune 56 de „acțiuni” pe care țările trebuie să le întreprindă în diferite domenii precum dezvoltarea durabilă, pacea și securitatea internațională, știința și tehnologia, cu accent pe impactul Inteligenței Artificiale, combaterea dezinformării, transformarea guvernanței globale, pericolul anihilării nucleare și, desigur, cum puteau să lipsească, schimbările climatice.

La prima vedere totul sună serios și responsabil, deși bineînțeles s-au găsit voci care s-au plâns că nu au fost propuse „mecanisme noi și îndrăznețe pentru a determina o schimbare transformatoare” și că finanțarea lipsește cu desăvârșire, mai ales în domeniul climei. Problema e că e greu să dai credit unei imense structuri birocratice, cu 37 de mii de angajați și un buget anual de peste $3,2 miliarde, care în teorie prezidează guvernanța mondială și produce astfel de documente cu obiective înalte, dar nu este capabilă să rezolve nici măcar una din crizele majore de pe glob, războaie, terorism, violări flagrante ale drepturilor omului, programe de înarmare nucleară.

La fel, e greu să iei în serios „valorile” clamate la ONU în condițiile în care țări ca Iranul, Coreea de Nord, Venezuela sau Cuba dețin poziții în structuri precum Comisia ONU pentru drepturile omului sau Comitetul ONU pentru dezarmare și securitate. Printre „liderii morali” ai momentului se numără regimul comunist de la Beijing (China face parte din Consiliul ONU pentru drepturile omului) și regimul islamic din Iran (fost președinte al Conferinței ONU pentru dezarmare), Arabia Saudită care deține președinția Comisiei ONU pentru drepturile femeii.

În mai, o majoritate uriașă din Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a votat pentru tratarea „Palestinei” ca stat membru în aproape toate situațiile, cu excepția votului. Scorul a fost de 143 la 9, cu 25 de țări care s-au abținut. Desigur, nu există nicio țară numită Palestina, e vorba doar de proverbiala, constanta, ostilitate față de Israel. Altfel am fi văzut gesturi similare cu privire la Tibet sau Kurdistan. Nemaivorbind despre faptul că, pentru a nu deranja China, Taiwanul care chiar există de facto ca stat, este exclus din ONU.

Felul în care se votează sau se țin discursuri la ONU nu are nici o legătură cu principiile generoase înscrise în Carta organizației. De pildă, cu prilejul votului anterior am asistat la o prelegere livrată de delegația Rusiei, ale cărei trupe au invadat Ucraina, despre „datoria morală a tuturor” de a acorda Palestinei statutul de membru deplin. La fel, China, țară care a ocupat Tibetul și amenință deschis cu încorporarea prin forță a Taiwanului, a ținut să sublinieze că votul Statelor Unite împotriva rezoluției „nu a fost pe măsura rolului unei țări majore responsabile”.

În aceste condiții, Wall Street Journal consideră că ONU a devenit irelevantă, în timp ce alții cred că nu este nimic altceva decât o platformă mondială pentru exprimarea resentimentelor personale și atacurilor politice și se întreabă de ce ar trebui ca Statele Unite și restul statelor occidentale să acopere cea mai mare parte a bugetului unei organizații disfuncționale care a devenit mai ales în ultima perioadă fățiș anti-occidentală. De pildă, anul trecut, fostul președinte iranian Raisi, care a venit la New York după ce țara sa tocmai expulzase inspectorii nucleari internaționali, a ironizat America în discursul său spunând că hegemonia Occidentului „s-a terminat”, că politica de sancțiuni a „eșuat” și că națiunea iraniană a „câștigat”. La puțină vreme după aceea, pe 7 octombrie, organizația teroristă Hamas, sprijinită financiar și logistic de Iran, a inițiat masacrul din sudul Israelului.

ONU s-a dovedit neputincioasă și în privința Coreei de Nord care a ignorat rezoluțiile și sancțiunile Consiliului de Securitate extinzâdu-și programul nuclear. Știind că se poate baza pe sprijinul Beijingului. La fel cum Hezbollah, o altă organizație teroristă sprijinită logistic și finanțată de Iran, a ignorat complet o rezoluție a Consiliului de Securitate din august 2006 care îi cerea să înceteze atacurile împotriva Israelului și să se dezarmeze, ajungând să-și constituie un arsenal de 150 de mii de rachete.

ONU, cu agențiile sale specializate, precum UNESCO sau OMS, alături de WTO – Organizația Mondială a Comerțului, FMI, Banca Mondială, Curtea de la Haga fac parte din rețeaua de instituții internaționale care în teorie ar trebui să asigure suportul așa-numitei ordini mondiale liberale. În esență asta presupune existența unor reguli care să reglementeze relațiile dintre state, un sistem de guvernanță care să asigure respectarea acestora la pachet cu promovarea globalizării economice și democrației.

Acest concept pleacă de la premisa optimistă că evoluția omenirii merge inevitabil spre justiție și progres. Este vorba de acel „sfârșit al istoriei” imaginat de Francis Fukuyama în perioada care a urmat Războiului Rece. Este mesajul de fond exprimat la Davos de partizanii entuziaști ai unei lumi fără frontiere în care structurile supranaționale tehnocratice ar înlocui definitiv influența „malignă” și „anacronică” a politicilor tradiționale. Salvgardarea acestui model fiind un deziderat de prim ordin enunțat permanent în interiorul spațiului occidental, în mass-media, în mediul academic și în cel politic.

Numai că acest aranjament global este serios contestat de o axă revizionistă, coagulată în jurul Chinei, Rusiei, Iranului, Coreei de Nord. AIB, o replică la Banca Mondială, Organizația de Cooperare de la Shanghai, BRICS sunt toate structuri alternative la cele propuse de Occident, în special de americani, după al Doilea Război Mondial. Deși Rusia și China rămân angrenate instituțional în vechile structuri, China a reușit de altfel să-și impună favoriții la conducerea a patru agenții ONU, și-au exprimat explicit dorința, prin Vladimir Putin și Xi Jinping, de a modifica în favoarea lor actuala ordine internațională. Respingând deschis valorile occidentale și mai ales dorind să impună ca practică internațională dreptul lor legitim de a-și delimita sfere de influență.

Așa că tot ce vedem acum nu face decât să infirme această viziune naiv optimistă occidentală care s-a bazat în mod eronat pe o realitate existentă în perioada de hegemonie americană. Declinul Americii, al Occidentului în general, în paralel cu consolidarea unui pol alternativ de putere, a risipit această iluzie. Momentul revelator a fost invazia Ucrainei, un act vădit de sfidare de către Moscova a legislației internaționale, ceva greu de conceput, mai ales pentru Europa, cu doar câțiva ani în urmă. Revenim astfel la modelul tradițional din istorie de abordare a relațiilor dintre state în care forța militară și economică prevalează în raport cu respectarea regulilor. Iar situația actuală, deloc favorabilă, în care se găsește Occidentul, este rezultatul faptului că decenii în șir s-a renunțat la ceea ce funcționa în favoarea a ceea ce suna bine, după cum remarca Thomas Sowell.

Statele puternice pot fi rareori trase la răspundere pentru încălcările flagrante ale dreptului internațional, inclusiv atunci când e vorba de agresiuni militare. Ceea ce contează cu adevărat sunt capacitățile și resurse esențiale în materie de securitate, nu încrederea oarbă în reguli, în promisiuni sau documente precum Memorandumul de la Budapesta care garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Istoricul grec Tucidide exprima plastic această realitate: cei puternici fac ceea ce pot, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie. Cei puternici fie nu țin cont de regulile care nu le convin, fie doresc să le rescrie, așa cum procedează acum și Rusia, și China, și Iranul. Iar termenul de „comunitate internațională”, despre care auzim frecvent că deploră, condamnă anumite acțiuni este doar o abstracție vagă fără nicio substanță reală.

Occidentul se iluzionează că Pactul ONU pomenit anterior ar putea salva actualul model de guvernanță, în acord cu viziunea globalistă de tip Davos. La fel cum probabil supraestimează impactul sumelor consistente aferente ajutorului extern vărsate anual în țări din Sudul Global. Și China, și Rusia s-au dovedit mult mai abile și mai pragmatice în a-și extinde influența în Africa sau America de Sud. Europenii au o abordare complet naivă. Cu inițiative ca programele de egalitate de gen din cadrul „Politicii feministe de dezvoltare” finanțate cu $11,2 miliarde de Germania ca parte a bugetului alocat ajutorului extern.

Pe de altă parte, deși prevederile Pactului nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru semnatarii săi, acestea ar putea fi folosite de guvernele naționale pentru a justifica măsuri climatice radicale, alte programe economice discutabile sau pentru a impune cenzura digitală, sub pretextul luptei cu dezinformarea. Într-un discurs incisiv din cadrul Adunării Generale, președintele Argentinei, Javier Milei, a descris Pactul drept un „program supranațional de natură socialistă”. Un „Leviatan cu multe tentacule care încearcă să decidă ce ar trebui să facă fiecare stat național și cum ar trebui să trăiască cetățenii lumii”.

Ce impact real va avea Pactul e greu de spus. Ce e sigur e că redutabilul nucleu anti-occidental va marșa doar pe ce îi convine și va încerca să exploateze maniera naivă în care mulți din Vest se raportează la actualele provocările majore din lume, pentru a impune o nouă ordine mondială favorabilă.

Foto. Alexandru Lăzescu