Despre „Istoria românilor canadieni 1890-2020”, de Ștefan Străjeri

Despre „Istoria românilor canadieni 1890-2020”, de Ștefan Străjeri

Milena Munteanu (Toronto, Canada)

„Destinul nu curmă o viaţă: abia o începe” (Constantin Noica)

Să scrii istoria românilor din Canada, sau de oriunde, în anul 2020, este un act temerar și îndrăzneț. Este ca și cum ai scrie istoria unor evenimente în plină desfășurare, în real-time, cu participanți în viață, ce sunt puși sub microscop. În plus, asta se face în timp ce emigrația dă în clocot, având în vedere dimensiunea ei, dar și polivalențele ei extraordinare din Lumea nouă. Sunt atâtea succese răsunătoare ale românilor canadieni, de la oameni de știință, academici, artiști, scriitori, mari performeri în sport/tenis,  antreprenori și mulți alții… Cum nu ne putem aștepta la o exhautivitate a subiectului, ci doar la o deschidere spre el, eu n-am să mă refer anume la diverse personalități (așa cum a făcut domnul Ștefan Străjeri care și-a dedicat timpul și energia din ultimii ani pentru împlinirea acestui volum), ci mă voi limita la câțiva vectori tematici exprimând niște păreri subiective.

„Istoria românilor canadieni 1890-2020” e o carte monumentală de aproximativ 800 de pagini format mare de calculator, conține atât de multe subiecte, încât a fost nevoie de 17 pagini de cuprins, și se referă la elemente de istorie străveche, cât și recentă, atât a migranților, dar și a locului spre care ei s-au îndreptat…

La lansarea globală online a acestui volum, semnat de domnul Ștefan Străjeri, au participat oameni dragi din Pojorâta, jud Suceava, locul de suflet și de baștină al autorului cărții, precum și al „autorului autorului” (tatăl domniei sale) – așa cum se referise, inspirat, cineva. A fost o lansare emoțională, înlăcrimată, de suflet, la care au fost invitate pe lângă familie (incluzând soția, tatăl si sora autorului, etc), și emisiuni de radio și televiziune, așa cum îi stă bine lansării unei lucrări de acest calibru.

Că dl. Străjeri s-a încumetat să documenteze istoria emigrației românești din Statele Unite, știusem, căci văzusem cartea „Românii americani de la Marile Lacuri” (apărută în anul 2014 la editura Anamarol) – larg dezbătută la întâlnirile de la Câmpul Românesc din Canada.

Deși văzusem prima carte a domnului Străjeri, nu știusem că domnia sa, ce locuiește acum în statul Michigan din Statele Unite, își pune mintea și cu românii canadieni, umblând pe firul istoriei, de la cea îndepărtată a inuiților, până la contextul istoric al valurilor de exploratori și imigranți europeni (vikingi, francezi, englezi, etc).

Canada e o țară ce permite replicarea casei tale, departe de casă și îmbrățișează culturile tuturor. Încurajează mozaicul cultural și celebrează diversitatea. E țara în care există localități cu nume ca Paris, London, Waterloo, Cambridge, oare de ce n-ar fi și o localitate numită Boian, precum numele satului lăsat acasă, în Bucovina?

Ceea ce impresionează în carte e românismul neîngenuncheat în ciuda vicisitudinilor întâlnite în cale. Familii numeroase, cu copii mici, unii chiar de țâță, cum se spune popular, purtați pe drumurile preeriilor canadiene, spre locuri nedesțelenite, oferite la vremea respectivă de guvernul Canadian, să încurajeze imigrația. Atunci românii erau în căutare de pământ, căci puțini dintre ei, țărani de la talpa țării, aveau la vremea respectivă o fâșie a lor. Ei nu s-au dat la o parte să plece la capătul lumii, să smulgă buruieni, să ia viața de la capăt. În preeria canadiană s-au întâlnit cu sălbăticiunile locului, de la coioți la șerpi, ei, “pionierii” le-au văzut pe toate, mai ales că la începuri unii au dormit chiar sub cerul liber, până și-au săpat un bordei în pământul proaspăt dobândit, unde și-au încropit un adăpost. Apoi, au stat în bătaia ploii, a furtunilor puternice ce le luau pe sus acoperișurile improvizate, sau turnau apă și nămol în bordeie. Cu toate acestea ei au învățat să supraviețuiască, ba chiar să treacă iernile strașnice canadiene. Relatările noilor veniți sunt emoționante, scrise cu sinceritate și arată clar valorile legate de simțul de comunitate și întrajutorare, atât de necesar supraviețuirii.

Mulți plecaseră din țară vânzându-și toate posesiile să-și cumpere un bilet de vapor. Și-au adus lopeți și târnăcoape să-și poată croi drum nou prin sălbăticie. Totuși, multe dintre poveștile lor vorbesc despre dorința de a rămâne ce sunt, despre obiceiuri și tradiții românești, aduse cu ei, împreună cu religia, practicată și păstrată cu sfințenie. Au plecat în port național, și au încercat să-și păstreze identitatea, uneori în cele mai mici detalii. Au făcut țuică la cazan, mămăligă la ceaun, vin sau murături, așa cum știau de acasă. Au dorit să-și crească copiii românește, chiar dacă unii au ajuns să vorbească limba noastră mai bine decât alții…

Ceea ce rezultă din carte sunt caracteristicile constante ale comunității, ce au făcut posibilă supraviețuirea, în ciuda condițiilor aspre. Familia era pusă mai întâi de toate, chiar cu prețul unor sacrificii individuale: ale copiilor mari ce dădeau o mână de ajutor mamei la creșterea fraților mai mici, al femeii/ nevestii care se dedica familiei trup și suflet și care nu avea nici o altă aspirație în afara ei. Ea ara ogorul cot la cot cu bărbatul, timp în care făcea și pâine la țăst, și-și legăna și-și lăia copiii. Totul pentru supraviețuirea familiei, privită ca un tot (în ideea că toți trebuiau să reușească, nimeni nu putea fi lăsat în urmă).  Familia era respectată și apărată, individul subordonându-se în întregime familiei – la fel cum albinele robotesc și își apără stupul. La scara comunității, întâlnirile de la biserică, nunțile și botezurile, precum și participarea la ceva mai important decât fiecare în parte, făcea ca uniunea dintre semeni să fie plenară. Deși erau în bune relații de vecinătate cu alții, inclusiv cu est-europenii veniți de curând, dar și cu anglofonii ce erau în Canada de câtăva vreme, ba chiar și cu indienii găsiți acolo („noi nu aveam nimic cu dânșii” –spunea una dintre mărturii) – ei, românii, știau ce sunt și ce vor. Sunt câteva trăsături aduse de ei din Bucovina natală, ce au servit mersului înainte și în Boianul natal, dar s-au dovedit chiar mai importante în confruntarea vicisitudinilor legate de noile începuturi. Românii, indiferent câtă carte ar fi avut – unii având ceva, iar alții mai deloc – erau însă toți școliți în lumina învățăturilor transmise lor din tată-n fiu. Nu cred că am văzut vreo mărturie ce datează de la sfârșitul sec. XIX, când primii români au debarcat în Canada, în care să nu se spună, într-un fel sau altul, cât de mult își doresc să continue să trăiască românește, atât ei cât și copiii lor. Aveau un sens al direcției, un set de valori ce i-au ajutat să-și păstreze identitatea peste generații… Un fel de compas în a-și căuta pasul următor, chiar și când acela era pus peste ocean. Această transmutare a atras, desigur, dorul depărtărilor ca și speranța reîntoarcerii – un laitmotiv al nevestelor ce cereau bărbaților să le ducă înapoi în frumoasa lor țară (uneori referită ca „țara veche”, pe care noi o știm drept unică, o singură mamă a noastră, a tuturor), unde lăsaseră cireși și nuci înalți, și unde părinții și frații îi așteptau pe ei să se întoarcă…

Cartea domnului Străjeri demonstrează că istoria păstrează faptele și memoria întemeietorilor de cetate, a ctitorilor, a deschizătorilor de drumuri ca și a celor ce desțelenesc pământul cu mâinile bătătorite. Ei au fost la frontierea dintre cultura europeană și cea a indienilor găsiți la fața locului. Românul și-a dat ofranda și în construirea acestei lumi noi, unde, în ciuda tuturor greutăților, a prins rădăcini. Apoi au venit alte valuri de migranți români, prea mulți poate, care se rup de lumea în care s-au născut… La începuturile migrației se vede că ei țineau unii de alții, mă întreb însă dacă răspândirea noastră recentă mai are această dorință… sau poate e doar o pulverizare fină, în toate zările, de la pozi la antipozi, de deabia mai știm unii de alții și care, în lipsa unei mase critice va duce, în timp, la asimilarea noastră,  indiferent unde migrăm? Să fie asta o ieșire tăcută din istorie, când deși mâncăm sarmale și mămăligă și ne dăm în vânt după țuică făcută la cazan, devenim tot mai mult altceva? Ne mândrim cu iile și costumele noastre populare, dar creștem noi oare tradiția, o îmbogățim, sau măcar o ținem vie? Mă întreb și dacă reușitele noastre din ultima vreme nu sunt mai mult individuale… oare cum am putea amplifica impactul fiecăruia spre beneficiul tuturor?

Sunt doar câteva întrebări ce-ți trec prin minte ca urmarea parcurgerii acestei istorii bogate, interesante, scrise plăcut și bine, ce încearcă să ne țină împreună, care se uită la exod nu doar ca la o colecție de experiențe individuale, ci ca la un fenomen în care ne regăsim și de la care putem învăța. Acum că suntem răspândiți în toate colțurile lumii, nu doar în stepele din jurul Reginei, unde s-a stabilit prima emigrație română în Canada, ci ne aflăm de la Est, până la Vest, pe insula Victoria, și până în Nord, în Nunavut. Și nu doar în Canada, ci și pe alte plaiuri americane, până în America de Sud, care este de fapt următorul popas al cronicarului nostru, Ștefan Străjeri, care cu dragoste, înțelegere, curiozitate, precum și o răbdare neîntrecută încearcă să surprindă fenomenul migrării noastre. M-am bucurat să aflu despre nenumăratele încercări de a congrega, despre asociații, publicații, biserici, etc… până la muzeele ce expun case în stil bucovinean, devenite patrimoniu cultural în Manitoba, care toate ne reprezintă. Este vorba despre „Vocația identității naționale”, așa cum frumos o spune dna prof. dr. Anca Sârghie în prefața acestui volum.

Și apoi, tema dorului pe care-l purtăm oriunde ne ducem. Căci da, oriunde facem umbră pământului, purtăm în noi Boianul de acasă, sau Săliștea copilăriei mele, magia locurilor unde ne-am născut fiecare, precum și intangibilul pe care îl căutam peste tot unde mergem, dar pe care nu îl găsim nicăieri… căci nu e de găsit. Este, cred, realizarea faptului că avem acasă ceva unic pe care  îl luăm ca pe ceva de la sine înțeles, dar din păcate prea puțin prețuit, când de fapt ne e drag ca lumina ochilor. Deși sunt multe minuni în lumea largă se dovedește că ne lipsește exact ce lăsăm în urmă. În plus, învățăm că suntem mai bogați atunci când stăm împreună și ne sprijinim unii pe alții, când ținem aproape, și pentru aceasta îi mulțumesc din suflet domnului Ștefan Străjeri. Mă gândesc la cărțile dumnealui nu ca la o sursă de informație exhaustivă – căci nu pot fi, oricât de informative ar fi (și sunt!) – ci, ca să îl parafrazez pe Constantin Noica, mă uit la aceste cărți ca la deschiderea spre potențialitatea noastră, spre ceea ce am putea deveni.  Împreună.

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.24)

Foto. Milena Munteanu