Adam Socarda – Românul din Serbia, stabilit în America de peste 55 de ani

Adam Socarda – Românul din Serbia, stabilit în America de peste 55 de ani

Uzdin este o localitate din Banatul Serbiei, având în apropiere alte câteva localităţi cu etnici români, precum Ecica, Torac, Selăuş, Vârşeţ ş.a. În perioada interbelică avea în jur de 8.000 de locuitori. Din păcate, în prezent are numai vreo 2.000. Medicul stomatolog Adam Socarda s-a născut în Uzdin. A văzut lumina zilei în data de 12 decembrie 1955. Împreună cu părinţii – Ana şi Todor -, şi fratele Nicholas David, a părăsit ţinutul natal, plecând mai întâi în Austria, în 1968 şi apoi în America în 1969. Are o familie frumoasă. Soţia, Zana Sotirov, este medic generalist. Copiii, Ashleigh Renee şi Daniel Adam, îi calcă pe urme, urmând amândoi o specializare în stomatologie.

Cu Adam Socarda m-am cunoscut în luna Mai 2003, la puţin timp după ce am ajuns în America. De atunci, am devenit mai întâi pacientul lui şi apoi prieteni foarte apropiaţi, în ciuda diferenţei de vârstă. În decursul anilor am vorbit mult una-alta şi astfel i-am cunoscut povestea de viaţă. M-a impresionat traseul pe care l-a avut în viaţă şi ca urmare am iniţiat un dialog cu el.

~

Ştefan Străjeri: Sunt multe lucruri pe care mi le-ai povestit de-a lungul celor 21 de ani de când ne cunoaştem, dar acum aş vrea să începem să depănăm firul vieţii tale pe cât se poate într-o ordine cronologică, începând din anii copilăriei în Banatul sârbesc până în aceşti ani, când te apropii de vârsta venerabilă de 70 de ani. Ce poţi să-mi spui despre copilăria ta în Uzdin?

Adam Socarda: Şcoala la Uzdin, în Banatul sârbesc, s-a făcut în limba română din clasa a I-a până în clasa a V-a. Din clasa a V-a s-a introdus limba sârbă şi franceză. Românii ţineau sărbătorile – Crăciun, Paşti, Sfântul Ioan, Boboteaza -, la fel ca cei din România. De exemplu, Crăciunul se ţinea pe 25 decembrie şi nu pe stil vechi aşa cum o fac sârbii. Ca şi copil, jucam fotbal toată vara… la ţară mare lucru nu prea poţi să faci.

Ştefan Străjeri: Ai mai avut rude care au plecat în America?

Adam Socarda: Da. Străbunicul meu a plecat înainte de Primul Război Mondial, probabil prin 1913, cu vaporul. A ajuns în Milwaukee, statul Wisconsin. Cred că pentru un timp scurt a ajuns şi în Detroit, dar a revenit în Milwaukee unde a murit. Îl chema tot Adam Socarda. La un moment dat s-a întors în Uzdin cu scopul de a-şi lua familia în America. Soţia lui, adică străbunica mea, nu a vrut şi i-a aruncat actele la abunar (fântână, n.n.) şi el s-a întors în America fără a mai reveni vreodată în Banatul sârbesc….

Foto. Daniel Adam, Zana Sotirov, Ashleigh Renee şi Adam Socarda

Ştefan Străjeri: Deşi regimul comunist al lui Tito în Yugoslavia era mult mai blând, prin comparaţie cu cel din România, totuşi părinţii tăi au decis să emigreze în America. Ce poţi povesti despre această decizie şi drumul până în America?

Adam Socarda: Tata s-a decis să plece în străinătate, să facă o viaţă mai bună pentru familie. Am plecat în anul 1968 în Austria, când aveam 12 ani, de unde la 4 martie 1969 am venit în America. Am plecat cu tata, mama şi fratele Nicholas. În Austria am stat în Bad Vöslau. Nu eram în lagăr ca cei care fugeau din România şi stăteau în lagărul din Traiskirchen. Aici te lăsau să munceşti. Am stat şase luni în casa unei evreice. Între timp am primit aprobarea să venim în SUA.

Ştefan Străjeri: Revenind la regimul comunist din Yugoslavia, care era situaţia propietăţii individuale?

Adam Socarda: Aveam poprietăţi, aveam casă, aveam pământ… hectare de pământ. Nu era o colectivizare similară cu cea din România. Părinţii au avut mult pământ şi comuniştii le-au luat multe hectare. Străbunicul a trimis bani şi au cumpărat mai mult pământ, iar când au venit comuniştii au luat o parte şi au lăsat un minim care putea să fie de familie, adică 17 hectare. Ştiu că în România nimeni nu putea să aibă o suprafaţă de teren atât de mare. În Yugoslavia, comunismul era mai liberal… După un timp, Tito a permis ca oamenii să plece în străinătate. Unii plecau şi munceau în Franţa, Italia… şi se întorceau înapoi, aduceau bani, făceau case şi cumpărau pământ mai mult.

Ştefan Străjeri: Românii vedeau Yugoslavia ca pe o ţară relativ capitalistă şi pentru ei era o speranţă că prin ea să fugă din România în Occident. Nu ştiu dacă ştii, unii care treceau Dunărea înot, dacă nu erau împuşcaţi, constatau că au ajuns într-un sat românesc în Serbia şi probabil ajungeau chiar în Uzdin şi alte sate româneşti… Ce ştii despre cei care au trecut Dunărea?

Adam Socarda: Da, am auzit… Mulţi care au venit din România, ca să ceară azil politic, unii au stat şi în satele româneşti din Serbia ca apoi să plece mai departe în Vest.

Ştefan Străjeri: Au plecat mulţi români din Uzdin?

Adam Socarda: Cei mai mulţi au plecat şi s-au stabilit aici, în Detroit. Mai mult de jumătate au ajuns în America. Cred că acum sunt peste 100 de familii aici. Mai sunt în Chicago, în statul Pennsylvania, în Canada, la Kitchener. Acum au rămas în Uzdin în jur de 2.000 de locuitori. Tinerii au plecat în alte oraşe din Serbia, s-au căsătorit cu alte naţionalităţi.

Ştefan Străjeri: Cum aţi ajuns în America şi unde v-aţi stabilit?

Adam Socarda: Am ajuns printr-o mătuşă care a pus garanţie ca să venim în America. Pentru asta am aşteptat 6 luni în Austria până am primit aprobare. Am ajuns la New York şi de acolo la Detroit. Ne-am stabilit în Dearborn (suburbie a Detroit-ului, n.n.), unde comunitatea românească era destul de bine închegată. Era Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”. Am stat în a treia casă de la biserică, la mătuşa mea, două luni, apoi ne-am mutat pe strada Salina, unde era Sala Românească, care aparţinea de Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”. Acolo am stat în chirie aproape doi ani. Apoi ne-am mutat în Dearborn Heights unde părinţii mei au cumpărat casă.

Foto. Adam Socarda împreună cu fratele, Nicholas David-Socarda, în Dearborn Heights, la casa părinţilor, prin 1980

Ştefan Străjeri: Ce poţi să spui despre înscrierea la şcoală şi primii ani în America?

Adam Socarda: Am intrat la sfârşitul clasei a VII-a. Asta era în martie 1969. Apoi din toamnă am continuat în clasa a VIII-a. Nu ştiam niciun cuvânt în engleză când am venit în America. Mergeam cu fratele, cu autobuzul, în downtown Detroit să învăţăm limba engleză. Mătuşa noastră ne-a scris pe un bilet unde să ne lase şoferul la dus şi la întoarcere. Nu ştiam niciun cuvânt, nici eu, nici fratele şi nici părinţii. În acea perioadă am început să muncesc după şcoală, două ore, la un român din Banat care avea un Party Store. Sâmbăta lucram 11 ore. Am lucrat 21 de ore pentru 20 dolari. Asta era prin 1970. După aceea, am lucrat ca şi cook (bucătar), am lucrat la curăţenie în şcoli, stock boy în downtown Detroit la London Chop House. Asta se întâmpla în timpul verii. Fratele Nick a lucrat şi el. A intrat la Ford, lucra la foundry unde se topea fierul. Tata a luat serviciu după două zile de când a ajuns aici, la un abator, la Eastern Market, unde se tăiau mii de porci pe zi. Aici el a lucrat cinci ani. Mama după două luni a primit job la o fabrică de piele. Amândoi mergeau la muncă cu autobuzul. După un timp, tata şi-a cumpărat maşină.

În 1974, tata a primit job la Ford, unde în aceeaşi zi, şi eu şi fratele am primit job. Am muncit la Ford verile, la Assembly Plant. Eu am intrat la Body Shop, unde se ansamblau maşinile. Am lucrat trei ani aşa. Atunci cele trei mari companii auto – General Motors, Ford şi Chrysler – ajutau studenţii să muncească în timpul verii, dar şi în timpul anului, vinerea şi sâmbăta, ca să-i ajute să-şi finanţeze studiile. Câştigam 6$/oră. Era destul de bine plătit, dar munceam 10 ore pe zi. Luam 15 minute break (pauză) la anumite intervale de timp, plus pauza de lunch. Se făceau 72 maşini/oră. Transpirat şi înnebunit de oboseală, după 10 ore, când ajungeam acasă făceam o baie, mă culcam şi a doua zi eram iar la muncă. Asta a fost în perioada vacanţelor şcolare. Trei luni de zile lucram full time, iar în restul anului lucram part time; parţial lunea, vinerea şi sâmbăta.

Ştefan Străjeri: Care era viaţa social-culturală în comunitatea românească?

Adam Socarda: În timpul acela mergeam la biserici diferite… Mai mult la Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel” pentru că era mai aproape. Se făceau dansuri româneşti la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, unde am fost timp de trei ani. Am fost şi într-o trupă de teatru în care am interpretat o piesă românească care se numea „Dragoste încurcată”.

Ştefan Străjeri: Cum a fost primul contact cu România şi care au fost primele impresii, ţinând cont că mergeaţi dintr-o ţară capitalistă într-una comunistă?

Adam Socarda: Am fost în România în anul 1975, ca urmare a invitaţiei pe care a primit-o asociaţia noastră, româno-americană. Aveam echipă de fotbal care se numea „Dacia” şi am fost invitaţi pentru a juca meciuri amicale, să cunoaştem şi să vizităm ţara. Eram în majoritate români originari din Banatul sârbesc. Am fost împreună cu fratele iar după doi ani, în 1977, am ajuns din nou… Oh, impresia a fost extraordinară! Am fost trataţi foarte frumos. Am vizitat toată ţara. Am văzut multe biserici. Înainte de plecare, am fost 5 zile la Costineşti.

Ştefan Străjeri: Spune-mi ceva, te rog, despre următoarele contacte cu România.

Adam Socarda: În 1977, împreună cu fratele meu ne-am dus pe cont propriu să vizităm România. Am fost şi în Banatul sârbesc. La Bucureşti am întâlnit câţiva studenţi din exterior care făceau facultatea. Atunci fratele a depus un dosar cu scopul de a face Medicina în România. La întoarcere, în septembrie, a primit telegramă că este acceptat şi el s-a întors după două săptămâni… În 1979 m-am dus în Serbia, după care m-am dus să-l vizitez în România. M-a convins într-un fel să pun şi eu o aplicaţie ca să fac Facultatea de Stomatologie. N-am ştiut dacă voi fi acceptat şi m-am întors în America. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie; după două săptămâni am primit telegramă că sunt acceptat la Facultatea de Stomatologie. M-am dus şi am terminat facultatea în 1984.

Ştefan Străjeri: Cum a fost facultatea la Bucureşti ca student american cu origine românească, născut în Serbia?

Adam Socarda: Pentru mine a fost foarte grea de la început, fiindcă era domeniu cu totul nou, mai dificil. Când am aplicat pentru facultatea de stomatologie din România, în America, eram student la facultatea de contabilitate şi mi-am schimbat orientarea cu 180⁰. După primul an am vrut să mă întorc înapoi. Fratele m-a convins: „stai, stai…”.

Cinci ani trebuia să tragi. Să ai o medie de 7 sau mai mult. Dacă nu aveai te dădeau afară. O singură dată am venit din România acasă, în 1981. Părinţii nu au avut bani să-mi trimită să plec pe drumuri. În schimb, mergeam la Costineşti, Timişoara, Iaşi, Craiova. Am vizitat România din nou, Maramureşul de trei ori, în special în tinmpul sărbătorilor de iarnă, de Revelion la Neneşti, Dragomireşti, Sighetu Marmaţiei. Am văzut şi Bucovina, tot de trei ori.

Foto (de la stânga la dreapta): Todor Socarda (tatăl, se vede doar puţin), Adam Socarda, Ana Socarda (mama), Bojan Sotirov (socrul) şi dr. Nicholas David – Socarda (fratele). La absolvirea Facultăţii de Stomatologie, în SUA. (1992)

Ştefan Străjeri: Cât de greu a fost să ţi se recunoască diploma din România în SUA?

Adam Socarda: Aici nu se recunoaştea diploma românească. Trebuia să iau examenele teoretice, după care trebuia să dau examenul practic care este cel mai greu. Mai ales când te vedeau că eşti din altă ţară. Cu alte cuvinte, erai obligat să faci facultatea aproape din nou. Am fost acceptat într-un program numit Advance Standing Program, dând un examen la care am luat notă foarte bună la testele teoretice şi au acceptat să fac 3 ani. Am obţinut diplomă exact ca cineva care făcea facultatea integral în America. Pentru examenul de diplomă trebuia să-ţi alegi pacienţi, să te duci la practică la ei. Dreptul de practicare a profesiei este condiţionat de tipul de examen pentru care optezi. Puteai să practici doar în statul Michigan sau în 21 de state din cadrul North Regional Board. Cu examenul luat pentru North Regional Board puteai să te duci la New York sau alt oraş din cele 21 de state. Ca să practici în sud, trebuia să te duci în California sau Florida, la South Regional Board.

Ştefan Străjeri: Adam, îţi mulţumesc că ai acceptat să avem acest interviu pentru publicare. Felicitări pentru cât de bine vorbeşti româneşte, după 55 de ani de când eşti în America! Îţi doresc multă sănătate! Să te bucuri de familie şi de prietenii români din Michigan!

Adam Socarda: Mulţumesc! Cu multă plăcere!

(Interviu realizat de Ştefan Străjeri în data de 9 Martie 2024)

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.18)