Misiunea fără de sfârșit a presei românești din Diaspora
8 min readMisiunea fără de sfârșit a presei românești din Diaspora
Virgil Cosma (Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România)
„Presa de azi, și după ea și social media, un fenomen paralel extrem de nociv – fiindcă dă glas până și idiotului satului, cum spunea Umberto Eco, categorisește, împarte și valorizează idei care nu ar trebui să treacă de ușa bufetului comunal sau al paginii individuale de pe internet.”
Dacă în primii zece ani de după Revoluție presa a fost unul dintre principalele motoare ale profundelor schimbări sociale din România, de la o vreme face pași înapoi: linșaj la comandă, campanii țintite, trecerea sub tăcere a unor subiecte care țin de corupție și proastă guvernare până la înălbirea unor personaje condamnate în trecutul recent. Sursa acestui comportament a devenit limpede după dezvăluirile presei nealiniate despre finanțarea lipsită de transparență asigurată de puterea politică dar și de către cercurile celor care gestionează bugetele de stat.
Totul s-a bulversat după anul 2000, odată ofensiva noilor idei despre ordinea și morala socială, concretizate în ceea ce numim la noi în țară curentul progresist, în opoziție cu canoanele clasice și clasicizante ale celor care au rămas fermi pe pozițiile vechi, denumiți generic conservatori. Suntem în plină epocă „post-adevăr”, poate cu ceva întârziere – ca de obicei – față de modelele din Vest și care, în esență, se poate rezuma la aceea că în toate mediile actuale de presă emoția este considerată a fi mai importantă decât adevărul.
Crearea unei emoții este pusă mai presus de către producători, editori și realizatori decât etalarea seacă a unui adevăr cu un unic scop: captarea atenției publice, a audienței și, implicit, creșterea veniturilor. Odată cu această bulversare mercantilă, presa și-a abandonat cu totul rolul educativ precum și ceea ce era odată una dintre mândriile sale, respectiv latura formativă, prin ghidarea opiniei publice după fapte reale, relatate obiectiv. În zilele noastre, nici măcar celebra presă „de investigație” – singura care mai prezintă documente și mărturii în sprijinul afirmațiilor din materialele pe care le publică – nu mai păstrează acea infailibilă aură de obiectivitate, întrucât subiectul dezvăluirilor este de cele mai multe ori comandat și plătit de către persoane, grupuri sau instituții interesate ca acele dezvăluiri să apară.
Presa de azi de la noi face și informare, chiar dacă pe alocuri este distorsionată de comanda patronatului, dar aceasta este ambalată într-un spectacol grotesc. Totul e prezentat ca un eveniment bulversant, ambalat în adjective și complemente ultimative, forțând nu o dată limitele limbii române, chiar dacă ea este una dintre cele mai bogate în sensuri. Cititorul, ascultătorul, telespectatorul trebuie să râdă, să plângă, să fie îngrozit, oripilat, scârbit sau entuziasmat, să-i fie o infinită milă sau să poată etala un olimpic dispreț față de tot ceea ce i se prezintă.
Pentru difuzor nu contează decât ca receptorul să-l aleagă pentru spectacolul creat, oricât de puțin credibil este acesta. Bineînțeles că receptorul rămâne cu mai nimic din tot acest noian de noutăți, o adevărată avalanșă dacă socotim adiacent și ceea ce află pe rețelele de socializare. Rețeta pare simplă: receptorului odată captat, prizonier al adrenalinei injectată permanent, i se poate servi apoi orice. Nu neapărat prin minciuni, celebrele deja fake-news, cum se tot vehiculează, ci prin simpla selecție a materialelor publicate. Ignorarea unui anumit subiect înseamnă că pentru prizonierii acelui ziar, radio sau televiziune el nu există sau că „ceilalți” mint.
Cum presa română este cu rare excepții una mimetică, copiind de-a valma formate, tendințe, formulări și opinii consacrate prin alte părți, segregările Est vs. Vest, suveranist vs. globalist și nou vs. vechi, se reflectă dinamic în tot ceea ce constituie astăzi piața media românească. Presa este din nou împărțită, ca în anii ‘90 – când aveam publicațiile, radiourile și televiziunile care susțineau clasa politică post-comunistă și media poreclită drept „o anumită parte a presei”, cea care susținea cu ardoare desprinderea de cutumele politice, sociale și economice promovate de continuatorii regimului comunist. Așa și acum, avem pe de o parte presa progresistă – conformă și aliniată la noile standarde solicitate de Uniunea Europeană și, pe altă parte, presa conservatoare – pro suveranism, pro religie și pro tradiții.
Și, de aici încolo, totul se complică, conferindu-ne acea unicitate pe care a remarcat-o și Eliade, care spunea că nicăieri în lume nu se investește mai multă energie în politică decât la noi. Fiindcă în afara dihotomiei vechi/nou, menționată mai sus, publicul autohton a ajuns să distingă cu greu între colaboratorii vechii nomenclaturi și urmașii lor, pe de o parte și cei onești, pe de alta, între merituoși și parveniți, între cei finanțați din interior și cei susținuți din exterior. Iar acestui conflict i se suprapune și mai vechea luptă împotriva corupției endemice și a imposturii, devenite în ultimii 20 ani adevărate culturi instituționale. Presa actuală, departe de a lămuri și a despărți apele, întreține aceste confuzii cu bună știință, în funcție de interesele patronatului.
S-au instalat noi reguli, mult diferite de hexalogul clasic al jurnalismului onest, un nou limbaj de lemn, împănat de englezisme, avem acum presă mainstream, presă independentă, presă underground, social media și tot fel de modalități de a încerca penetrarea opiniei publice, influențarea și manipularea ei. Știind că presa tratată ca o afacere este arareori profitabilă, în noile sale formule a ajuns să fie doar un instrument – teribil de eficient, ce-i drept – în mâinile celor care dețin banii și puterea.
Conform cu ceea ce vedem în jurul nostru – că doar presa este oglinda societății care o găzduiește – presa a devenit și ea mai radicală, mai vehementă, mai violentă în formulări. Presa de azi, și după ea și social media, un fenomen paralel extrem de nociv – fiindcă dă glas până și idiotului satului, cum spunea Umberto Eco, categorisește, împarte și valorizează idei care nu ar trebui să treacă de ușa bufetului comunal sau al paginii individuale de pe internet. Dacă dai un citat biblic ești categorisit imediat drept un bigot încuiat, neșcolit și care sigur își bate nevasta și copiii, ba mai mult ca sigur ești și admirator al lui Putin. Dacă spui sau scrii cumva despre drepturi ale minorităților, apoi sigur ești un sclifosit de progresist, susținător al studiilor de gen și un antinațional spălat pe creier de oculta globalistă.
Publicului nu-i mai este îngăduit să distingă nuanțe și nici să-și formeze opinii prin însumarea unui șir de informații și comentarii imparțiale. Cititorul, ascultătorul și telespectatorul sunt încercuiți fără să știe de tot felul de propagandiști, de ofițeri de informații sau colaboratori ai acestora și de influenceri arghirofili, deghizați cu toții în jurnaliști. O lume imundă, care a acaparat un domeniu până nu demult vital oricărui stat, oricărei națiuni și care a ajuns să acopere aproape tot spectrul media.
Desigur există și surse de informații credibile, chiar dacă și acelea, în funcție de orientarea dominantă a grupului de presă din care fac parte, aplică o severă selecție a informațiilor pe care le publică. Dar măcar acelea oferă informație verificată și comentarii oneste în limitele impuse de ideologia căreia i se subsumează. Am în vedere aici ceea ce numim presă de calitate, cu vechime, cu standarde înalte privind sursele, formulările și adresabilitatea. În aceeași categorie intră și marile agenții de presă, între care – din fericire – avem și noi câteva.
Tot din fericire avem și emisiuni de radio, televiziune, editoriale din presa scrisă, autori cu blog personal sau site-uri de știri care caută să respecte deontologia jurnalismului autentic, regula de aur a bunului simț și o limbă română accesibilă și curată. Doar că trebuie căutate cu insistență, sunt tot mai greu de găsit în mlaștina fetidă a ceea ce se publică azi. Avem canale radio și de televiziune dedicate culturii, avem reviste de splendidă ținută intelectuală. Știm cu toții că au audiență mică și că sunt fie subvenționate de la bugetul de stat fie întreținute pe speze proprii de entuziaști ai actului de cultură. Dar ele există și aceasta este o dovadă că încă nu suntem pe cale de pieire.
Theodor Baconschi, diplomat și scriitor rafinat, aprecia recent că n-ar fi exclus ca scindarea publicului între o majoritate avidă de divertisment facil și o minoritate capabilă să guste eleganța ideatică să fie o normalitate democratică. Cel mai probabil, proporțiile se vor schimba odată cu creșterea gradului de educație dar și a bunăstării materiale. Fiindcă tot ceea ce este bun costă. Pe acest drum suntem abia la început și probabil va mai dura cel puțin un deceniu până când se vor vinde mai multe cărți iar presa de calitate va fi pe bani, astfel încât scriitorii să-și poată încasa măcar cota negociată de la edituri, absolvenții buni ai facultăților de profil să fie atrași în jurnalism cu salarii decente iar editorii să nu mai alerge lună de lună după donații sau să accepte spășiți stipendiile murdare din zona politică.
În acest context, și pentru că ne aflăm la sărbătoarea unui ziar din diaspora românească, sunt onorat să aduc un elogiu pe care presa de limbă română din afara hotarelor îl binemerită. Scutiți de presiunile și intrigile politice și financiare de acasă, inițiatorii și realizatorii publicațiilor românești din lume sunt ținuți doar de acuratețea informațiilor publicate, de onestitatea comentariilor, de păstrarea limbii, culturii și obiceiurilor din comunitățile cărora li se adresează. Misiune mai nobilă și mai bine dusă la îndeplinire decât aceasta nu cunosc.
Citesc frecvent, fiindcă sunt abonat pe internet, site-uri, bloguri, ziare și reviste de cultură admirabile care apar în limba română în Germania, Franța, Italia, Israel, Marea Britanie, Statele Unite, Australia, Bucovina de Nord, Timoc sau estul Ungariei. Vor mai fi, desigur și prin alte părți, aproape peste tot unde sunt și comunități de români. Desigur, ele fac în primul rând un serviciu utilitar de mare interes pentru comunitate dar, mai presus de acest merit, ele fac un serviciu imens unității de limbă, de cultură și de neam, fiind adevăratele căi de legătură între românii de pretutindeni. Le doresc să prospere, să prolifereze și să-și găsească susținerea morală și financiară de care au nevoie pentru a exista până la ultimul cititor.
(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.6)
Foto. Virgil Cosma
