Cutremurat de jale până-n temelie a fost pământul nostru la 28 Iunie, ziua de la care ni se trag toate nenorocirile

Cutremurat de jale până-n temelie a fost pământul nostru la 28 Iunie, ziua de la care ni se trag toate nenorocirile

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Nu mai avem la Cernăuți tancul lui Nikitin, primul care, nechemat și neașteptat de români, a trecut podul de pe Prut. Și ce ironie a sorții: la acel moment primar al Cernăuțiului era Nicu Flondor, fratele mai mic al lui Iancu Flondor, cel care a înfăptuit Unirea Bucovinei cu Patria-mamă. Un frate a rămas înscris în istorie drept cavaler al Unirii, iar altul, la ultimul său mandat de primar (s-a aflat în trei rânduri în fruntea orașului Cernăuți), a suferit marea umilință de a-i întâmpina pe cotropitori ca să le înmâneze cheia orașului. Astfel a fost silit să plătească pentru activitatea unionistă a lui Iancu, dar și a sa, căci și Nicu Flondor s-a aflat în vâltoarea evenimentelor de la 1918. E greu să ne imaginăm câtă durere îi sfâșia sufletul în acele zile! Cert e că numai pentru a-l umili, i-a fost cerută întâmpinarea cotropitorilor la intrarea în oraș, ca să vadă populația că au fost primiți cu onoruri. Oare dacă nu li se închina cheia orașului, se supărau și se întorceau de unde au venit?

Nu mai este tancul, de vreo jumătate de an nu e nici monumentala statuie a „soldatului sovietic eliberator”. În rezultatul audierilor publice, cu scârț-scârț a fost modificată denumirea străzii „28 iunie”. Acum e a Constituției, căci în Ucraina 28 iunie, cum ai întoarce-o a fost și rămâne zi de sărbătoare. La 28 iunie 1996, parlamentarii ucraineni, după o noapte albă, au adoptat Constituţia. Ar trebui să ne bucurăm că nu vedem nici tancul, nici colosul monumental al soldatului sovietic. Însă, cu sau fără aceștia, pentru români nimic nu s-a schimbat spre mai bine. Strada 28 iunie și altele au fost decomunizate și derusificate, dar nu s-a găsit loc și pentru presonalitățile românești, incluse într-o listă înaintată comisiei municipale pentru toponimie de către reprezentanți ai comunității românești. Să fie numai războiul de vină? Am crede că situația se va schimba după instaurarea păcii pentru care luptă, pentru care mor, alături de alți cetățeni ucraineni, și bărbați români. Am crede dacă până la război se respecta litera Constituției.

N-am învățat adevărata noastră istorie în perioada sovietică. Din fericire, mai treceam printr-o şcoală – cea de acasă, a buneilor şi părinţilor care ne spuneau adevărul unei istorii suferite de ei. N-o făceau programat, nu aveau ore speciale şi nici idee de educaţie naţională. Ceea ce auzeam acasă venea spre sufletele noastre firesc, aşa ca nevoia de aer curat, ca o ploaie liniştită peste arşiţa lui Cireşar. Auzeam, de cele mai multe ori întâmplător, lucruri despre care nu se scria în manuale de istorie. Ni le povesteau oameni mai în vârstă care, fără să-şi dea seama, evocau între ei timpurile când erau buni gospodari, cu un căluţ şi o căruţă în curte, iar lecţiile la şcoală începeau cu „Tatăl Nostru”. Acum n-are cine, generația „învățătorilor” de istorie nu mai este, odihnește în veșnicie.

Îmi amintesc de revolta tatălui meu: nu-i putea suferi pe cei veneraţi în versurile din manualele mele şcolare, mai ales pe ruşi, socotind că toate nevoile i se trag de la ei. Nu avea importanţă că cel care i-a turnat fratele la securitate (chipurile, se pregătea să treacă frontiera în România), n-a fost rus, ci un oarecare Cojocaru de prin părţile Noua Suliţei, că cel care-l pândea zi şi noapte să-l trimită la Donbas era chiar un văr de-al mamei sale, că „stribocii” din cauza cărora avea să moară de foame se trăgeau tot din viţa românească. Pentru el ruşii erau vinovaţi, căci odată cu stăpânirea lor socialistă-comunistă a început acel dezmăţ moral în mijlocul românilor – trădările, prigonirile oamenilor cumsecade, deportările, jafurile, înălţarea pârâtorilor pe piedestalul cinstei… Nici mai înainte pădurea noastră nu era fără uscături, însă atâta desfrâu, necredinţă, batjocură faţă de cei care nu-şi vindeau sufletele nu se pomeniseră până atunci.

Peste dealuri de satul nostru, prin care trece un drum internaţional (adică din cele mai vechi timpuri e situat în calea tuturor răutăţilor), se află un cătun de ucraineni, Slobozia. Îmi povestea tata că la 28 iunie 1940 câţiva ţărani din Slobozia au venit de-a dreptul prin câmp, ieşind cu steaguri roşii la drumul mare din satul nostru, care parcă îşi dormea somnul cel de veci. Nu se vedea ţipenie de om, numai cei din Slobozia scandau cu bucurie: „Au venit ai noştri!”. Degrabă, însă, au întors vorba altfel: „Aceştia nu-s ai noştri”, căci bucuria li s-a prefăcut în scârbă când au gustat şi ei din amarul deportărilor alături de români. Aceeaşi soartă au avut-o şi unii evrei din Herţa, care s-au grăbit să-i întâmpine cu flori şi colaci pe „eliberatori”, iar drept răsplată au murit de foame în Siberia.

Dintre exponenţii de frunte ai intelectualităţii româneşti a Cernăuţiului s-au salvat doar cei care au reuşit să prindă ultimul tren. Într-un târziu ruginiu de toamnă, în 2010, la Cernăuţi a venit cu o expoziţie de excepţie pictorul Constantin Flondor din Timişoara, care până atunci a trăit şi a creat sub obsesia imposibilei întoarceri. Pictorul înnobilat de laurii recunoaşterii în universul artei din România, dar şi din alte ţări, a revenit în oraşul de unde a plecat copil de 7 ani, părinţii reuşind să prindă ultimul tren, din mersul căruia se vedeau tancurile sovietice intrând în Cernăuţi. Cei care au reuşit în numai câteva ore să se refugieze (în după-amiaza zilei de 27 iunie autorităţile româneşti din Cernăuţi încă nu primiseră ordin de evacuare, iar a doua zi pe la orele 14 trupele sovietice aveau să treacă Prutul şi să intre în oraş) au părăsit case şi averi, dar şi-au salvat viaţa. Fugind în mare panică, oamenii încuiau uşile şi luau cheile, cu speranţa că degrabă vor reveni în tihna căminelor de unde pleacă. Pentru unii, însă, lucrurile lăsate erau mai scumpe decât propria viaţă. Iată doar un fragment din mărturisirile profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei istorice din Cernăuţi, din care străbate disperarea provocată de neputinţa de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituţie: „Cu lacrimi în ochi am părăsit biroul arhivei, aruncând o ultimă privire la imensa avere naţională pe care din cauza împrejurărilor şi a anumitor greşeli neiertate comise de autorităţile noastre am fost silit s-o las în seama duşmanului”. Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor. Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinţa Interuniversitară din Bucureşti, la care participa în calitate de rector al Universităţii din Cernăuţi: „Prin ocuparea Cernăuţilor de către armata roşie am suferit o mare pierdere personală. Locuinţa mea din Cernăuţi cu o bibliotecă de mai multe mii de volume privitoare la istoria românilor a rămas în mâinile năvălitorilor”. Revenind la Cernăuţi, peste un an, savantul şi-a găsit locuinţa devastată şi biblioteca risipită. Dar înainte îl aşteptau suferinţe şi mai straşnice: pierderea universităţii, a publicaţiilor sale dragi „Junimea Literară”, „Glasul Bucovinei”, „Codrul Cosminului”, dimpreună cu tipografia, editura şi librăria din fosta capitală a Bucovinei.

Foto. Maria Toacă