La început a fost cuvântul, dar la sfârşit lumea a uitat de cuvinte și s-a năruit!

La început a fost cuvântul, dar la sfârşit lumea a uitat de cuvinte și s-a năruit!

(Jurnal 1)

Autor: prof.dr. Nicholas Dima (Tucson, Arizona)

Introducere

Confratele George Roca de la celălalt capăt al lumii ne-a sugerat celor care scriem să mărturisim cum ne-am „contaminat” de arta scrisului. Am răspuns cu oarecare ezitare ingeniosului apel care, am constatat ulterior, ne ajută pe toţi să ne înţelegem mai bine evoluţia. Mă aflu între cei care au răspuns apelului, numai că în „Taina scrisului” am menţionat doar primele scrieri publicate, nu ceace am consemnat în jurnalul meu personal care a declanşat de fapt scriitorul din mine…

Anul acesta (2023) voi împlini 87 de ani şi mă întreb dacă sunt tot eu cel care ţinea un jurnal la vârsta de 25 de ani. Menţionez că în cartea „Maratonul Vieţii”, publicată la Bucureşti în 2019, am deasemenea un sumar al jurnalului, dar în mare măsură diferit de cele menţionate în acest eseu. Redau în continuare o seamă de gânduri şi de idei selecţionate din jurnal. Le-am copiat fără comentarii şi cu minimă editare lingvistică din caietele pe care le-am ţinut de prin 1962 până în 1968 când am plecat din ţară. Le-am grupat însă oarecum tematic pentru a le acorda o anumită coerenţă.

***

Despre Caracter…

Îmi place să analizez amănuntele, dar ceea ce mă caracterizează e faptul că prefer sintezele. Vreau să înţeleg ansamblul. Vreau să am o privire generală. Vreau să ştiu de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Mă simt bine atunci când înţeleg cauzele unei acţiuni şi scopul urmărit. Lipsa înţelegerii mă dezorientează. Dacă înţeleg, îmi găsesc locul, mă încadrez şi îmi fac datoria.

Uneori ni se întâmplă lucruri pe care nu le putem explica, dar se pare că fiecare eveniment îşi are rostul lui. Îmi amintesc de Popa Savu din Ocna Sibiului, (cu care m-am împrietenit la Aiud), Tetea, cum îi spuneam noi, care afirmă: Aş fi spus că am trăit degeaba dacă treceam nepăsător prin aceste vremuri tulburi.

În ce mă priveşte, fără experienţă de acolo (a se citi „închisoare”) mi-ar fi lipsit contrastul în viaţă, mi-ar fi lipsit termenii de comparaţie, m-aş fi scufundat într-o viaţă obişnuită. Nu a fost pentru mine. Lumea noastră e invadată de maşini şi de invenţii. Mă adaptez greu la tehnologia şi maşinismul actual. Mă simt ca un cavaler medieval rămas singur într-o lume străină. Nu am ce căuta în acest veac!

Timpul se scurge diferit de la o perioadă la alta a vieţii. Şi mă gândesc la zilele de izolare din 1957. (Zilele de pedepse din Aiud!). Atunci, timpul trecea pe lângă mine cu încetinitorul şi prin mine cu viteza luminii… Câte vise am trăit şi câte planuri mi-am făcut în acele zile de tinereţe! (PS: Tinereţea începi să o prețuteşti numai după ce treci de ea). Fiecare om îşi trăieşte propriul lui vis. Nu poţi trăi visele altuia şi nici nu e bine să impui altora visele tale.

Marile dorinţi aproape niciodată nu se împlinesc, şi dacă o dorinţă nu e împlinită la timpul ei e ca şi cum nu s-ar împlini niciodată. Personal, am suferit pentru că am trăit intens fiecare clipă, ceea ce de altfel mă caracterizează. Oamenii îşi joacă rolurile hărăzite de soarta şi toate rolurile sunt importante. Prin rolul pe care îl jucăm pe scena vieţii fiecare om devine centrul întregului univers. Şi evoluând personal, fiecare dintre noi contribuie la progresul umanităţii.

Prieteniile sunt solide dacă prietenii sunt animaţi de idei şi idealuri comune şi dacă se respectă reciproc. Oamenii vibrează la unison dacă converg spiritual. Atunci sunt prieteni chiar dacă nu se cunosc. Fiecare om se naşte idealist, dar în lupta cu viaţa poate deveni cinic. Şi totuşi, în esenţa lui omul nu se schimbă. El rămâne fidel matricei iniţiale, dar evoluează.

În ce mă priveşte, sunt un visător. Visez cu ochii deschişi şi sunt încântat de frumuseţea zilelor de mâine. Şi ţin la ideile mele pentru că le-am elaborat singur. Cred că am un fond bun; Îmi lipsesc însă „fondurile”. Mai trebuie doar să găsesc cheia fericirii. Trebuie să o caut în destin.

…şi despre destin

Nedreptatea s-a născut odată cu viaţa. Face parte din destin. Am umblat la înţelepciune şi am înţeles că în afara destinului nu se întâmplă mai nimic important. Am avut o discuţie dură cu soarta. Nu ne-am înţeles pe nici un palier. Destinul îmi tot dă târcoale şi mă împinge de la spate. Unde vrea să mă ducă? Cât ar fi el de mare şi de solid, destinul trebuie şi poate fi încovoiat. Altminteri, iniţiativa, curajul şi riscul n-ar avea nici un sens.

Schimbarea destinului depinde şi de noi, dar şi de conjunctură. Dacă noi nu profităm de situaţii favorabile, alţii vor avea iniţiativa şi ne vor face ei destinul. Desigur, orice acţiune implică şi riscuri, dar fără risc devenim fatalişti ori supuşi obedienţi. Doar prin luptă se poate obţine ceva în viaţă. Cine nu luptă e călcat în picioare! Într-o mare încleştare chiar şi o mică victorie sau un mic succes sunt importante. Fruntea sus!

Pentru cei mulţi destinul înseamnă lupta cu realitatea zilnică. Pentru puţini înseamnă ascensiunea spre spiritualitate, spre nemurie şi spre infinit. Toate se petrec în timp. Timpul reprezintă acea dimensiune a existenţei care ne leagă de un trecut pe care nu-l mai putem schimba şi de un viitor pe care încercăm continuu să-l schimbăm.

Cred totuşi că omul are un destin pe care până la un punct îl poate controla. Care e acel punct? Or, poate omul e liber să-şi aleagă drumul în viaţa precum un călător pe un vas transoceanic. Pe vapor eşti liber să mergi unde vrei. Colegul Sandu susţinea că destinul e precum şoselele unei ţări. Poţi merge oriunde pe ele, dar nu şi pe alte drumuri. (Eu totuşi am luat-o razna pe alte căi şi am ajuns „Acolo”). Mi-au trebuit doi ani de zile „la rece” să mă finisez şi încă aproape doi la „cazma şi târnăcop” (unităţi de muncă DGSM) să mă abrutizez.

În anumite domenii, experienţa nu se capătă cu vârsta, ci cu suferinţă. După trei ani şi şase luni m-am uitat în oglindă şi nu m-am recunoscut. Am decis să încep să mă refac şi de atunci tot muncesc la reclădirea mea… Toţi purtăm natura primară în noi. Toţi am coborât din pom, dar unii au coborât cu o zi mai devreme şi s-au apucat imediat de treabă. Deci, spor la muncă indiferent de obstacole. Oricum, nu toate obstacolele pot fi ocolite.

Nu îmi pot imagina cum aş fi putut trăi o viaţă fără complicaţii. Mă zbat şi mă frământ pentru că acesta e probabil destinul pe care mi l-am ales. Pentru el m-am născut. Mi-am trăit şi continui să-mi trăiesc destinul. Şi totuşi, care e scopul? Există oare evoluţie şi progres fără finalitate? Dacă nu există scop şi finalitate, acţiunile noastre sunt lipsite de sens. Către ce tindem?

Despre vieţi multiple!?

Bogdan Petriceicu Haşdeu scria că: „Destinul este suma liberilor arbitri anteriori, ceea ce mă duce cu gândul la reîncarnare…”. Dacă există reîncarnare, există şi nemurire. Materialiştii nu acceptă spiritualitatea şi nemurirea, dar fără ele viaţa îşi pierde sensul. La rândul ei, religia creştină oferă un sens logic existenţei, dar respinge ideea reîncarnării. Şi totuşi, de unde venim, de ce venim şi unde ne ducem? Există oare un început şi un sfârşit? Ce înseamnă afirmaţia din Biblie „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu se fi născut!?”

Cum ne explicăm şi cum înţelegem nedreptatea unei singure vieţi? Fără îndoială că e nevoie de mai multe trăiri ca să ne împlinim potenţialul şi să ajungem la un bilanţ satisfăcător. Deci, o succesiune de vieţi pentru perfecţionarea sufletului este şi posibilă şi plauzibilă. De ce viaţa unora e atât de grea şi de încercată în timp ce viaţa altora e privilegiată? Singura explicaţie acceptabilă nu poate fi decât echilibrarea trăirilor prin încarnări multiple. Altminteri ar fi inadmisibil de nedrept şi Dumnezeu nu ar face aşa ceva. El ne acordă tuturor şanse egale. În rest depinde de modul în care evoluăm, ne şlefuim şi ne perfecţionăm fiecare dintre noi. Şi dacă „am existat” ca suflete încă dinainte de a ne naşte, cine, cum şi după ce legi decide în ce familie, în ce lume, şi în ce veac să venim? Cine şi cum ne decide soarta? Există ursitoare, aşa cum îmi povestea bunica în copilărie? Cine sunt acele ursitoare? În ce măsură întoarcerea noastră pe pământ depinde de noi? Şi am ajuns din nou la întrebări paradoxale şi periculoase.

„Neînţelese sunt căile Domnului!”

Cine e Dumnezeu? Ce este dincolo de El? Şi oare Dumnezeu e singur? Când ajung la aceste întrebări simt că îmi pierd şi mintea şi echilibrul. Şi mă opresc. Datoria noastră este să luptăm să ne îmbunătăţim soarta, să încercăm să fim fericiţi, dar ajutându-i şi pe alţii să fie fericiţi pentru că sufletele tuturor vor face probabil cândva un corp comun cu divinitatea.

Dumnezeu ne-a trasat soarta în linii mari, dar noi avem libertatea de a alege şi de a acţiona singuri. În clipita pe care o trăim aici pe pământ putem realiza infinit de mult şi trebuie să realizăm. Pământul e în egală măsură şi răi şi iad; este un câmp de luptă între forţe contrare; între bine şi rău. Acţiunile noastre sunt deci hotărâtoare aici şi în acest timp limitat. De ele atârnă eternitatea. (Octombrie 1964)

Convingeri şi credinţă

Când crezi în Dumnezeu şi te rogi simţi o mare uşurare, chiar dacă rugăciunea nu pare să ajute. Când nu crezi în nimic eşti ca un disperat care nu-şi găseşte nici măcar paiul de care să se agaţe să scape de înec. Când viaţa îţi pune obstacole şi te confruntă cu probleme dificile eşti obligat să găseşti soluţii. Obstacolele pot deveni astfel şanse. Profită de ele.

Şi pentru a-l completa pe Arhimede… Un corp solid scufundat pe jumătate în apă rămâne cu cealaltă jumătate la suprafaţă. Deci atâta timp cât mai eşti la suprafaţă şi poţi respira, nu ceda! Singura bătălie pierdută este cea la care nu te prezinţi.

A impune soluţiile tale altora, înseamnă a lua în mâinile tale soarta celorlalţi. Părinţii o pot face şi uneori trebuie să facă acest lucru cu copiii, dar nu adulţii între ei. Nu impune deci altora convingerile tale. Convinge-ţi semenii că soluţiile oferite de tine sunt şi în favoarea lor. Fii aproape de oameni. Vorbeşte-le, ascultă-i, consultă-i, fă-i să te simtă aproape chiar dacă nu îi poţi satisface.

Personal, am pierdut multe bătălii până cum, dar nu am pierdut războiul. Într-un mod aproape comic, am pierdut chiar şi averea. Nu împlinisem vârsta de 20 de ani când am fost condamnat şi în condamnare s-a stipulat şi confiscarea averii personale. Noroc că nu aveam nimic. Oricum, de pe la 20 de ani am început să strâng şi să adun. Am adunat însă doar în suflet pentru ca la 28 de ani tot nu am altceva decât hainele de pe mine. (1964)

Azi când privesc în urmă mi se pare că de la etatea de 20 de ani până acum a trecut doar o clipă, dar judecând după tot ce s-a adunat în ea, clipa a fost mare cât eternitatea. Eram foarte tânăr şi plin de energie şi entuziasm; priveam cu încredere înainte, dar m-am împiedicat de destin. Consider că soarta mi-a hărăzit un rol greu şi mă întreb dacă mi-am jucat bine rolul primit? Mi-am intrat oare în propriul destin, ori de fapt m-am născut în el? Şi totuşi dacă aş relua viaţa de la început nu aş ocoli nici unul din obstacolele prin care am trecut. De altfel, mă consider un fel de bun social. E datoria mea să reuşesc.

Omul e ca un bulgăre aurifer din care trebuie extras aurul; e ca un cristal brut care trebuie şlefuit. Până la un punct te şlefuieşte societatea. De la un punct trebuie să te şlefuieşti singur ca să devii ceea ce doreşti.

Frământări

Ţi se pare greu? S-au obişnuit oamenii şi cu socialismul! (1964) Să nu faci însă greşeala să crezi în mai bine. Trăim timpuri grele şi multe necazuri. S-a furat curcubeul de pe cer! Mizeria ne alterează sufletele. Învingătorii au întotdeauna dreptate. Ei definesc de fapt dreptatea după interesele lor. Pe mulţi oameni nu-i inversează adevărul. Îi vor doar să arate că atitudinea lor corespunde adevărului. (Caiet nr. 10, Toamna 1964)

În politică adevărul e definit în funcţie de interese. Cu tot efortul făcut pentru a înţelege şi a acorda circumstanţe atenuante vremurilor noastre, nu reuşesc să găsesc acele circumstanţe. Îi iert totuşi pe toţi cei care ne-au chinuit, dar nu merită. (În acest context consemnat: Hienele sunt animale care dezgroapă morţii şi îi mănâncă de vii!?)

Gradul de trăire e proporţional cu gradul de frământare sufletească şi frământările înseamnă suferinţă. Ultimă consolare a celor frământaţi sufleteşte e scrisul. „Frământata” concluzie pentru scriitori. Să ne bucurăm deci că trăim! Fericirea înseamnă să-ţi găseşti sensul în viaţă şi nu poate fi decât relativă; nu poate fi un scop pentru că scopurile se schimbă permanent. Deci noi nu căutăm fericire, ci echilibru. Scopul vieţii e perfecţionarea sufletului, ceea ce nu poate fi înţeles complet decât dincolo de materie. Eu rămân optimist şi văd viaţa ca o competiţie sportivă. (1965)

Ne-au trebuit sute de mii de ani să devenim oameni şi doar câteva mii de ani să ne civilizăm. Şi oare suntem civilizaţi? Oamenii se stratifică social ca într-o piramidă cu trepte. Dacă fiecare om îşi găseşte locul cuvenit şi meritat, societatea e stabilă şi prosperă. Fiecare om la locul lui; fiecare cu simţul valorii proprii şi cu curajul răspunderii poziţiei pe care o ocupa. Viaţa poate fi frumoasă oriunde când omul îşi înţelege menirea şi îşi face datoria. A se reţine însă că nu există societăţi ideale, dar e bine să tindem spre ele. (1965)

Comorile unui om se strâng în suflet şi în conştiinţă. Acolo nu le poate taxa or impozita nimeni şi de acolo nimeni nu le poate fura sau expropria. Pentru a emite o ipoteză şi a te face ascultat trebuie că mai întâi să-ţi consolidezi o platformă materială, intelectuală şi în final, spirituală. (1963)

Distincţia dintre materialism şi idealism ne e tocmai clară. Chiar şi materialiştii au o doză de idealism. Unde e limita? Concepţia materialistă despre viaţă are avantajul că poate explica raţional totul prin prisma simţurilor. Nu atinge însă dimensiunea spirituală. Materialismul excesiv duce la ateism şi la o societate de junglă. Idealismul duce la spiritualitate, la întoarcere la origine, dar te poate rupe de realitate. Viaţa se situează undeva pe la mijloc, între bine şi rău. Şi de unde începe răul? De la mărul lui Adam! (Martie 1964)

Nu e bine să culegi toate roadele a ceea ce ai semănat. Lasă ceva şi pentru alţii şi eventual lasă-le să le culegi… şi dincolo. (Caiet nr. 10, Toamna 1964)

Noi Românii

Am primit toate loviturile năvălirilor barbare. Am apărat occidentul prin simpla noastră existenţă la răscrucea continentelor. La adăpostul nostru şi pe munca noastră s-au afirmat alte civilizaţii. Noi încă nu am reuşit să realizăm un tip psihologic şi fizic propriu neamului nostru şi timpul trece. Trebuie să ne înţelegem sensul istoric, să ne cultivăm drepturile, să ne luăm soarta în propriile noastre mâini; să luptăm în mod conştient ani de zile de acum înainte pentru a învinge teamă şi servitudinea din noi. Aceste lucruri să le înţeleagă în special cei care ne conduc. Competenţa şi onestitatea ar trebui să fie trăsăturile definitorii ale conducătorilor. (1968)

În conştiinţa mea trăiesc toţi românii. Şi nu mă dau bătut pentru că m-ar mustra conştiinţa. Cum mi-aş putea dezamăgi confraţii şi strămoşii? (1967)

Suntem o generaţie instabilă şi în continuă căutare. Aşa se explică de ce se acceptă atitudini şi situaţii aproape absurde. Viteza schimbărilor şi ritmul vieţii ne derutează. S-ar putea să fim ultima generaţie care încă mai caută ceva. Mândria noastră naţională e justificată de frumuseţea tradiţiilor, de înţelepciunea proverbelor, de realizările noastre populare, de umorul popular…

***

Noi avem proverbe unice în lume şi un simţ al umorului de neegalat. Apropo de proverbe şi de umor: Bate proverbul cât e cald; Fă-te frate cu proverbul până treci puntea; Proverbul dulce mult aduce; Nu da proverbul din mâna… Proverbul bun se cunoaşte de dimineaţă; Cine se scoală de dimineaţă ajunge de proverb… şi mai recent Hoţ la hoț nu-şi scoate ochii.

Ani de cumpănă. Ani de studii

Mă încearcă o tristeţe profundă. Am 28 de ani şi simt deja povara vieţii. Mă simt cumva învins, dar nu mă consider ratat. Trecut pe… acolo şi printr-o iubire pierdută, mă simt purtat în voia sorţii.

1964: Un an de luptă şi de formare. Un an de la despărţirea de o mare iubire; an de refacere. Cum îmi merge? Intelectual bine. Fizic bine. Sufleteşte „șchiopătez bine”. (Caiet nr. 10-12)

1965: An de afirmare. Facultatea merge bine. Mă pregătesc. Voi fi un profesor bun. Voi face lecţii libere. Voi fi apropiat de elevi. Voi fi prietenos, dar ferm şi sever când va fi cazul.

Sfârşit de an. Am continuat să-mi completez cultura generală potrivit planurilor. Am umplut unele din golurile intelectuale pe care le aveam. Îmi propun în continuare să adâncesc cunoştinţele în domeniile filosofie, filologie, logică, literatură. Îmi fac planuri şi recomandări. Un bun profesor şi un bun jurnalist trebuie să cunoască: Retorică, Stil de prezentare, Vocabular, Gramatică… (PS: Am început să studiez, dar nu am menţionat sursele de inspiraţie).

Retorica înseamnă articulare corectă, elocventă, debit verbal, ton şi inflexiuni adecvate; înseamnă controlul gesturilor şi coordonarea cu expresia feţei. Stilul se cere energic, clar şi modest. Limbajul trebuie menţinut simplu, elegant şi uşor de înţeles. Se recomandă evitarea frazelor pompoase şi a figurilor de stil inutile. În acelaşi timp, se cer gesturi sobre şi sincronizate cu ideile abordate. Se impune o atitudine sinceră, iar gradaţia vocii să fie ascendentă. Se recomandă deasemenea un timbru calm, presărat cu mici pauze şi suspansuri.

Semnificaţia cuvintelor: Atenţie la nuanţe şi la diferenţe. Exemple: Perseverent/ Ferm/ Sever/ Dur; ori Ambiţios/ Încăpăţânat/ Brutal. Sau Simpatie/ Empatie/ Dragoste/ Iubire, Pasiune/ Patima/ Obsesie… Deasemenea, atenţie ca limita dintre a critica, a ironiza şi a insulta e foarte fină.

Despre ortografie

Personal continui să scriu „sunt”, pentru că nu sunt de acord cu noua linie a Academiei. Ăştia trăiesc în România. Ani de zile ne-a fost frică să spunem că suntem români. Acum vor să mă facă să scriu că sunt romîn. Sunt convins că se va reveni la vechea scriere. (Decembrie 1965)

Lecţia de gramatică (Noembrie 1967). Se scrie: Idee, Ideea, A Crea-creez, A agrea-agreez, Acea şi Aceia, Cheamă, Gheaţă, Trebuie, Asiduu, Perpetuu, Chintesenţa, Grimasă, A trăzni, A dezbate, A se răzvrăti, Cvintet, Acuarelă, A înnoda, A înnopta, A înnoi, dar și: A se îneca, A înota… Transsiberian, Peisaje, Mesaje, Personaje… Şi altele: Nu fi supărat, dar fii atent, De la, Pe la, De pe, Ca şi cum, De-a dreapta, De-a gata, Îmi, Îţi, Îi… Gură-cască, Pierde-vară, Et caetera, Etc…

Recomandări pe care mi le fac pentru a mă forma

Citeşte mult şi informează-te. Ştirile de azi vor fi istorie mâine. Recită poezii, citeşte proză bună cu glasul tare. Aşterne pe hârtie tot ce ţi se pare deosebit… Este de fapt ceea ce am şi făcut. (Noiembrie 1967)

Introspectivă: 1966

Am împlinit 30 de ani. Când mă gândesc la toate cele prin câte am trecut, cred că am o sută de ani. Am primit toate loviturile. Uneori mă simt epuizat. Şi totuşi, simt că sufletul pulsează în mine ca magma într-un vulcan. Privesc în urmă şi în mod bizar degust chiar şi suferinţa… care îşi are şi ea rolul ei. (1968)

Până acum am trăit aproape tot timpul numai în interior. De acuma trebuie să ies la suprafaţă. Trebuie să încep să scriu… articole, studii, monografii. Voi scrie din respect pentru un trecut care ne onorează şi pe care l-am cunoscut şi eu. Simt nevoia de a restabili valorile şi de a defini şi redefini conceptele. Trebuie să-mi elimin toate lacunele intelectuale. Îmi fac în continuare planuri de studii şi de perfecţionare.

Citesc din jurnal şi menţionez: Uraganul s-a mai potolit. Tavanul pe care îl bănuiesc undeva pe aproape nu se mai vede. Plutesc totuşi fără ţel şi fără ideal. Nimic nu mă satisface. Parcă aş fi suspendat printr-un fir de ceva invizibil. Pendulez, dar constat că nu cad. Pentru siguranţă, am prelungit firul destinului până la El. În El am un reper de neclintit. Legat de El mă simt ca şi cum aş fi doar în excursie pe pământ. Uneori mă apucă totuşi disperarea şi mă cuprind îndoielile, dar îmi revin. Alteori mă simt bine şi uit de El. Cred însă că El nu uită niciodată de noi. Într-o zi ne vom întoarce acasă. Atunci fiecare va fi întrebat: „Ce ai făcut cu viaţa pe care ai primit-o?”. În El toţi suntem fraţi şi, deşi pare paradoxal, fiecare dintre noi e mai apropiat de El decât oricare altul. Când am asemenea gânduri mă simt minunat în compania Lui. Trăiesc o adevărată stare de extaz. Încerc să împac filozofia cu religia şi cu ştiinţa.

Preocupări existenţiale: 1967

Omul este expresia vie a concepţiilor şi ideilor sale. Renunţi la idei şi renunţi la tine însuţi. E preferabil să trăieşti conform ideilor şi idealurilor care te animă decât să renunţi şi să devii un cadavru moral în existenţa fizică. În ce mă priveşte nu accept, refuz nouă realitate. Nu pot renunţa la concluziile la care am ajuns pentru că ar însemna recunoaşterea înmormântării mele sufleteşti.

Dezechilibrul timpurilor noastre constă în faptul că am desfiinţat religia şi am încercat să-l îndepărtăm pe Dumnezeu din viaţa socială fără a-l înlocui cu altceva. Marx nu ne-a dat nici o viaţă mai bună şi nici speranţă în ceva mai bun. Şi nici nu l-a putut înlocui pe Dumnezeu. Aşa se explică de ce s-a renunţat (cel puţin temporar) la distrugerea Lui; pentru că nu poate fi distrus. (Noiembrie 1967)

Se impune imperios să ne întoarcem la credinţă; la viaţa morală şi spirituală. Oamenii conştienţi simt nevoia de a se supune lui Dumnezeu pentru că nu pot înţelege imensitatea universului şi adâncimea încercărilor. Cât ar fi de mari şi de grave evenimentele pe care le-ai trăit ele îşi pierd din amploare şi intensitate odată cu trecerea timpului. Pentru alţii aceleaşi evenimente par însă cu totul deosebite atunci când le povesteşti. Uneori mă simt extrem de singur şi de izolat de parcă aş trăi pe o insulă pustie. Descumpănirea de sâmbătă seara mă frământă şi mă pune pe gânduri. Simt nevoia societăţii, a prietenilor, a unei femei pe care să o iubesc. Pentru un bărbat, femeia e ca un balsam. Pentru simţămintele pe care ţi le dăruieşte trebuie iertată de orice păcate. (1967)

Personal, de ani de zile simt ca trăiesc în două lumi. În viaţa de zi cu zi par ca oricare altul. În sinea mea lăuntrică trăiesc însă în altă lume. Uneori fac efort să fiu ca toţi ceilalţi, dar nu reuşesc. Continui să visez; continui să mă imaginez în alte universuri… şi mă simt singur. (Februarie 1968)

Oamenii de azi se împart în două categorii: Cei din lumea veche trăiesc în mediul lor nostalgic şi închis; cei din lumea nouă, tinerii, îşi caută propriul loc în societate. Nici unii nici alţii nu sunt fericiţi; nici nu trăiesc şi nici nu mor, doar supraviețuiesc. În mine, educaţia din familie, închisoarea şi condiţiile grele de mai târziu au cultivat un om de lume veche. Tinereţea, sănătatea, energia şi mediul din jur au tins să facă din mine un om de lume nouă. Pe la mijlocul acestor tendinţe, exist şi eu. Sunt interesant prin structura, nefericit prin mediu, solitar prin natură, şi mai ales sunt frământat. Sudura dintre cele două tendinţe nu s-a produs în mine, dar reuşesc să convieţuiesc între ele. Puţin mi-a trebuit să intru definitiv în una din cele două lumi. Acel „puțin” nu l-am realizat însă nici odată; fie că nu am vrut, fie că nu mi-a fost dat şi deci nu se putea. Şi mai cred că vârsta nu a jucat un rol determinant în viaţa mea, nici măcar un rol important. (Noiembrie 1967)

Marile iubiri nu se exprimă prin cuvinte; se transmit prin unde telepatice. Când pierzi o asemenea iubire îţi dai seama cât de searbădă poate fi viaţa. Am ars ultimele scrisori ale vechii iubiri şi am avut senzaţia că ard ceva din sufletul meu.

În lumea dezorientată de azi e mare lucru să ştii ce vrei şi e grav când îţi dai seama că nu mai ştii nici ce vrei. Fiecare dintre noi are o limită de rezistenţă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte. Uneori tăria noastră depinde de împrejurările în care trăim. Ca să rezişti azi trebuie să fii şi curajos şi puţin nebun şi fiecare e puţin nebun în felul lui. Uneori mă tem de propriul meu destin, de atitudinea de frondă pe care o abordez, e adevărat însă, de cele mai multe ori o abordez numai între prieteni. Cum aş putea fi altfel? Numai atunci când vin în întâmpinarea destinului simt ca trăiesc. Am să încerc totuşi să evit o reîntâlnire cu destinul şi să intru din nou în vizorul codului penal. Odată e de-ajuns. (1967)

Absolvirea facultăţii

După cinci ani de studii am încheiat cursurile universitare. Facultatea şi experienţa de acolo reprezintă marile mele realizări. Ambele mi-au colorat viaţa. Între timp iubirea trăită a adăugat o nouă experienţă vieţii, dar mi-a şi sfâşiat inima. Între anii 1956 când am fost arestat şi 1967 când am terminat facultatea m-am zbătut ca un peşte pe uscat, dar am învins. Unii oameni cărora li s-a răpit ceva în tinereţe nu mai pot recupera niciodată ceea ce au pierdut. Eu am reuşit să mă refac. De data aceasta Dumnezeu m-a ajutat. Trăiesc o stare de extaz. Cred că am deschis porţile viitorului. Închei cu succes o etapă importantă a vieţii şi pot porni într-o nouă cursă. Am acumulat un bagaj apreciabil de cunoştinţe, dar mă tem că mă aşteaptă alte obstacole. Şi timpurile s-au mai schimbat. Se poate respira. Eu nu sunt însă mulţumit.

În luna iulie 1967 absolvenţii celor trei facultăţi de Geografie din ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi) suntem convocaţi la universitatea din Iaşi pentru a fi repartizaţi. Atmosferă tinerească şi entuziasm. Teoretic repartizarea se face după media notelor. Teoretic însă, pentru că practic mediile au fost manipulate. În cazul meu, de exemplu, media celor cinci ani era aproape 9. A fost combinată însă cu nota obţinută la examenul de stat. Profesorul Stoenescu, îndrumătorul tezei mele, a cerut să-mi se acorde nota zece. A sărit însă ca arsă asistenta Lupu (alogenă școlită la Moscova) şi a spus răspicat „8”!. În consecinţă media finală a devenit 7,89. Astfel, absolvenţii cu dosare de partid au fost împinşi în faţă. Şi totuşi, cei cu dosare pătate ca mine, nu au mai fost exmatriculaţi.

Pe de altă parte, este că universităţile din Cluj şi Iaşi au acordat studenţilor note mai mari decât universitatea din Bucureşti. Oricum, sunt puţine poziţii disponibile bune şi sunt luate în primele ore. Restul absolvenţilor vor fi repartizaţi din oficiu. (Aşa voi fi repartizat şi eu în mod automat într-un sat din Bărăgan pe care nu l-am vizitat niciodată). Mă gândesc la ce vreau să fac. Ca profesor vreau să fiu un bun pedagog. M-ar tenta deasemenea să devin jurnalist sau scriitor. Îmi dau seama totuşi este aproape imposibil. Deocamdată continui să mă bucur de noua mea reuşită.

Profit de faptul că mă aflu la Iaşi şi plec singur să vizitez mănăstirile din Moldova. Sunt de-a dreptul fascinante. Descopăr un univers pe care îl cunoşteam doar din citit şi din unele filme documentare. Aflu amănunte neştiute despre alegerea locurilor, arhitectură, artă, culorile mânăstirilor; despre semnificaţia picturilor. De exemplu, scara văzduhului şi a virtuţilor, ctitori şi monahi; propria noastră istorie e păstrată în aceste mănăstiri.

Ultimul an în ţară: 1968. Ultimele însemnări din ţară

Politica deţine monopol total asupra societăţii. Trăim între legi, între decrete şi hotărâri. Oamenii nu mai sunt persoane, ci membri ai unor categorii, bărci în derivă purtate pe valurile mării Omul nu mai e stăpân pe soarta lui. Iniţiativa particulară e monopolizata şi dirijată pe culoare foarte strâmte. Totul e aplatizat. Azi nu societatea e croită pentru om, ci omul e făcut şi contrafăcut pentru noua societate. Ca să supravieţuieşti, trebuie să te renegi, să te dai după vremuri. Cât să mai rezişti şi pentru ce? Viaţa a devenit o obligaţie de care ne achităm cu greu. Trăim în serviciul altora. Dacă lucrurile nu se schimbă radical, voi încerca să plec din ţară. Oricum, am sorbit din toate suferinţele.

Stare personală

Am închiriat o cameră mobilată, cu baie şi balcon, dar fără bucătărie. Cartierul e foarte bun, e aproape de părinţi şi de familie. Ar trebui să mă simt bine. Financiar mă descurc, dar lipsa de perspectivă mă deprimă. Aş fi totuşi nedrept să nu recunosc. Lucrurile s-au mai îndreptat pe plan social şi economic şi în ultimii ani am trăit şi zile pline de satisfacţii tinereşti. Menţionez ceaiurile dansante, reuniunile studenţeşti, excursiile la munte şi la mare. Deasemenea sportul şi în special echipa de rugby din cartier cu care jucăm în divizia B şi pe care Romică o înregistrează în fiecare an la alt club.

Ca geograf, continui să visez totuşi o călătorie în jurul lumii; o călătorie cu escale în cele mai exotice locuri şi cu reportaje trimise de peste tot. (PS: Cât de naiv rămăsesem!) Altfel, am răsturnat toată traista amintirilor. Trebuie să fac ceva deosebit să o umplu la loc. (În octombrie 1968 am plecat din ţară)

(Tucson, Arizona, SUA, 10 ianuarie 2023)

Foto. Nicholas Dima