La împlinirea a 125 de ani de la nașterea unui mare făuritor de cultură

La împlinirea a 125 de ani de la nașterea unui mare făuritor de cultură

La 9 mai 2020 se împlinesc 125 de ani de la nașterea uneia dintre cei mai însemnate personalități ale vieții culturale româneşti, Lucian Blaga. Inegalabil prin întreg universul blagian, cel care a fost un strălucit filosof, poet, prozator, dramaturg, traducător, diplomat, profesor universitar și academician reprezintă o figură fascinantă a culturii române. Constantin Noica considera că dacă secolul al XIX-lea a fost a lui Eminescu, secolul XX trebuie socotit a lui Blaga și constata cu încântare: „Nu cunoaștem, nici dincolo de granițele culturii românești, un creator modern care să fie deopotrivă mare în trei ramuri de creație: poezie, dramă, filosofie”.

Cred că acest moment aniversar cu o încărcătură emoțională specială justifică incontestabil evocarea unor referințe și cuvinte de prețuire consemnate de remarcabile personalități, într-o alegere în deplin acord cu propriile mele preferințe.

Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Din poezia lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzaţia proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească şi o oarecare atitudine.
(Eugen Lovinescu, “Critica şi literatura IV”, Sburătorul literar.I, 22, 11 febr., 1922)

Poeziile lui Blaga sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate de o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării si cele mai fine acte ale simţirii. E si filosofie înăuntru, o melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele dinafară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care şi noi îi răspundem.
(Nicolae Iorga, “Rânduri pentru un tânăr”, în Neamul românesc. 1 mai 1919)

Se poate, totuşi, vorbi şi de o reală invenţie de mituri proprii în poezia lui Lucian Blaga? Răspunsul este pozitiv dacă ne gândim la o formă de gândire mitică, manifestându-se atât în scenarii mitice, cât în comportamente specifice, adică actualizănd tocmai ceea ce gânditorul numea ‘latentele mitice’ ale unui obiect empiric sau fiinţă individuală.
(Ştefan Augustin Doinaş, Lectura poeziei. CR, Bucureşti, 1980)

“Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)

Viața unui creator de geniu, cum era Lucian Blaga, nu se desfășoară totdeauna limpede, cristalină, ci are „prin voia destinului”, alesăturile ei de impuritate, din care, însă, se cerne lin poezia. Ar fi greu, chiar imposibil de stabilit cât a durat gestația unor idei poetice până în momentul așternerii versurilor pe hârtie. Imaginea plimbării adolescentine „mână în mână” a îndrăgostiților care în reverie erotică refac eminesciana apropiere a capetelor „unul de altul”, potențată în expresia blagiană „tâmplă fierbinte lângă tâmplă” revine tulburător în mai multe poezii ale lui Lucian Blaga” (Anca Sîrghie, „Lucian Blaga și ultima lui muză”, Sibiu, 2015)

“Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.” (Nicolae Balotă, Lucian Blaga, Poet orfic)

Fără îndoială, redarea unei bijuterii a liricii blagiene va întregi modestul meu eseu:

Liniste

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cânta-n mine-un dor

ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr înca-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin sa-şi trăiasca mai departe

în noi

viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?

Cine ştie?

Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)