Conturul incert al unei străvechi stări de suflet

La noi
Conturul incert al unei străvechi stări de suflet
Autor: Cornel Cotuţiu

Cuvântul „dosar” provoacă imediat (pentru nu puțini dintre noi) un altul – „securitate”. Dar să nu ne impacientăm, mai sunt dosare și de alte categorii; inclusiv cel al dosarelor din propria-ți arhivă.
Or, vine o vreme când începi să le iei din rafturile uitate, îmboldit cel puțin de nostalgii.
Și așa am dat de o mapă dolofană cu lucrări scrise ale foștilor mei elevi, absolvenți ai colegiului de la Beclean acum un sfert de secol. Făcuseră cu mine la clasă nu numai română, ci și latină. Mai păstram amintirea unei compoziții, în română, pe seama unei ziceri latinești; am găsit teza respectivă, efectuată de elevii unei clase a XI-a, profil de filologie.
Expresia este: „Ubi bene, ibi patria”: „Unde este bine, acolo e patria.”. Era în vogă pe vremea romanilor, asimilată de cei care sacrificau sentimentul patriotic în fața intereselor și satisfacțiilor personale. Firește că, de-a lungul istoriei, au fost mari personalități care au veștejit acest crez, de la Horațiu la Voltaire ș.a.m.d.
Totuși… Această îndoială a mea pornea de la ceea ce trăiam (și cu atât mai vârtos acum): după o „societate socialistă multilateral dezvoltată” – cum pretindea dictatorul de la Scornicești -, am ajuns la o „societate românească multilateral împrăștiată, degradată”.
Am scris pe tablă și reversul zicerii antice, adică: „Ubi patria, ibi bene”. Le-am cerut să opteze pentru una dintre cele două variante, apoi să-și argumenteze fiecare opțiunea.
Un prim aspect la care mă așteptam: confuzia între câteva noțiuni, precum patrie, țară, națiune, stat. Bănuiala mi s-a adeverit: După 11 ani de educație școlară, elevii mei erau indeciși (Nu e mai puțin adevărat că astăzi – acum, când înșir aceste impresii – confuzia este și mai… „groasă”; neglijată în învățământul de toate gradele și cultivată cu o inconștiență crasă în mass-media.)
Revenind la lucrarea invocată: Unii dintre „subiecți” se vede că au optat pentru a doua ipostază, cu „Ubi patria”. Sunt câteva lucrări cu argumente convingătoare; dar și câteva, unde transpare (ușor amuzant) motivul alegerii, de genul: Așa se spune, așa ar fi bine să zici. Mai mult de jumătate dintre opinenți au mers pe varianta latină, cu „Ubi bene”. Adică: pe mine mă interesează unde e bine, unde pot acumula bănet, mai puțin patria. Numai că toți au afirmat că, în acest context, nu poate fi evitat „dorul de patrie”.
(Am remarcat această stare mai cu seamă la familiile românești așezate peste Atlantic – distanța mare augmentând și permanentizând acest sentiment.)
În întâlnirile ulterioare am remarcat mărturisiri și atitudini pro și contra. Una dintre aceste foste eleve trăiește în Tenerife, cea mai mare insulă din arhipelagul Canare (originară din comuna Nușeni). I-am împărtășit o nedumerire: Prin lumea pe unde am fost, am observat că spanioloaicele nu sunt așa de frumoase, cu trupuri așa de balerine, precum arată a fi în filmele ce provin din Insula Iberică. Replica ei: „Aveți dreptate. Pe plaja unde mă duc, am observat că suntem doar vreo cinci femei frumoase, dintre care, se spune, mai ales Stela, românca aceea, adică… eu.” Își însoțise aprecierea cu un râs ce adeverea că face doar un joc al înfumurării.
Un caz, oarecum extrem: Din clasa de care pomenisem, una dintre persoane (o botezasem „Gioconda”) s-a stabilit definitiv în Spania; dar un fel de„ excesiv” categoric: De 20 de ani, de când s-a așezat acolo, nu a mai venit în România niciodată. Are familie, un serviciu îndestulător, dar… Trimite celor rămași la Beclean pachete cu fel de fel, C.D.uri, fotografii, dă mereu telefoane, dar… Am abordat-o pe o soră de-a ei, pe tema asta. Mi se răspunde cu același ciudat „Nu știu”, al datului din umeri.
O altă impostază a „binelui” și „patriei”. Genoveva trăiește în Ann Arbor, un adevărat oraș universitar american (Michigan). „Vinovatul” este un român stabilit acolo. Deopotrivă, doi copii și o catedră universitară de istoria literaturii universale. Mi-a zis la un moment dat așa:
„Uneori, când îmi pregătesc cursul sau chiar în sală fiind, printre studenți, mi se întâmplă să-mi amintesc brusc de dumneavoastră, adică remarc că am aceeași gesticulație, același mod de a solicita, de a problematiza, un mod asemănător de a concepe strategii didactice. Dar, tot atunci, țâșnește un dor viu de locurile natale, de țară. E o stare similară când mă gândesc la ai mei de acasă, la părinți.”
E de la sine înțeles că m-a emoționat o asemenea mărturisire. Adaug încă o componentă a acestei relații: Cu niște ani în urmă, i-a murit tatăl, încât, an de an vine la Beclean, să-și vadă mama. De fiecare dată însă ține să se întâlnească și cu mine. E limpede, doar o cunosc de mică: Îi este dor de tatăl ei…
Încă o ipostază a relației „ubi” – „ibi”. Deunăzi, un băiat din clasa suspomeniră (vorba vine „băiat”), la mirarea mea că îl văd „din secol în secol”, mi-a răspuns așa: „Cât de curând ne vom vedea mai des. După 20 de ani de Irlanda, am venit acasă să-mi cumpăr o casă, să-mi fie bine și în patria mea. Apropo de ubi, dom profesor.”
Și câte și mai câte nuanțe ale acestei condiții existențiale: UBI – IBI; parcă mai pregnantă ca oricând.

Foto.Cornel Cotutiu