Reflecţii despre bun simţ

un articol de Tiberiu Dianu/

Cu câtva timp în urmă, unul dintre cititorii mei m-a întrebat de ce primul nostru (în prezent, fost) președinte afro-american nu a putut fi precum Condoleezza Rice sau Herman Cain. Și aș mai adăuga eu: Clarence Thomas, Alan Keyes, Ben Carson, Allen West și alții. Evident, răspunsul nu poate fi găsit în rasă, deoarece acesta este elementul constant. Elementul variabil este codul valorilor etice, care transcende culoarea pielii. Într-adevăr, de ce alte persoane care aparțin aceleiași rase nu se aseamănă? În timp ce “ţesutul” (aspectul fizic) poate părea la fel, “designul” lor (moralitatea) poate fi radical diferit.

În primul meu an la Facultatea de Drept, când mă gândeam la mine ca unul din generaţia milenarilor de azi, care se crede darul lui Dumnezeu pe Pământ, când procesul meu de gândire nu era aşa de coagulat, iar filozofia mea despre viață era încă în proces de dezvoltare, am descoperit într-un manual juridic noțiunea de “bun simț”. Cartea nu era în limba engleză, iar în multe limbi europene termenul se traduce prin “sens comun”, ceea ce implică o combinație între naturaleţe și înțelepciune. Engleza ne oferă şi ea mai multe sensuri, care implică educație și raționament.

Mi-am dat seama repede de ce termenul de “bun simț” a fost introdus în manualul de facultate din anul întâi. Pentru că trebuia să învăț cât mai devreme de ce principiile juridice trebuie să fie durabile și să reziste testului timpului. Deoarece rațiunea naturală pe care acestea o întruchipează – o conștiință de bază și capacitatea de a judeca – este împărtășită în mod natural de către oameni, fără să se întrebe de ce. Tocmai de aceea legile bune supraviețuiesc mai mult decât legile rele. Pentru că cele dintâi au bun simț, pe când cele din urmă nu au (tot atât de mult).

Aristotel a interpretat bunul simț (kaine aisthesis) drept capacitatea sufletului (el propusese termenul de psyche) de a permite simțurilor individuale să perceapă trăsăturile fizice (prin cooperarea cu percepțiile senzoriale de bază și gândirea rațională umană).

La romani, interpretarea termenului (sensus communis) descrie sensibilitatea umană naturală pentru ceilalți oameni și pentru comunitate. Acest lucru a fost dezvoltat din conceptul grecesc stoic al virtuții etice, influențat de Aristotel. Romanii s-au concentrat asupra rolului dual al percepției individuale și al înțelegerii comune a comunității.

Descartes a încercat să înlocuiască raționamentul comun (de bun simţ) cu raționamentul matematic și a plasat această facultate în creier (nu în suflet sau în  inimă, ca Aristotel). Hobbes și Spinoza au aplicat abordarea carteziană la filozofia politică, dar au subliniat importanța sensului roman al bunului simț, într-o interpretare umanistă a acestuia. Aceasta însemna o reorientare asupra simţului comunității, pe care romanii l-au înțeles ca parte a bunului simț.

Etica (de la cuvântul grec ethos, “obicei, obişnuinţă”), ca un bun simț “umanist”, a fost mai târziu definită ca filozofie morală care implică sistematizarea conceptelor de comportament corect și incorect.

Astfel, cu cât o valoare încorporează mai mult bun simţ, cu atât rezistă mai mult în timp. Acest lucru este valabil atât pentru principiile și valorile morale (etice), cât și pentru cele juridice. De prea multe ori am văzut o avalanșă de “noi valori și principii” pe care unii oameni încearcă atât de greu să le producă, să le împacheteze și să le vândă ca “morale” și “legale”. Ceea ce mă deranjează este că, în ciuda noutății lor, le e dată o aură de “vechi” reguli “sacrosancte”, deși nimeni nu le-a observat existenţa cu câteva decenii în urmă. De ce? Pentru că nu existau! Pentru că ele au fost inventate din nimic de către activiști cu agende speciale. Și pentru că erau prea “noi” pe piață, trebuiau să fie “etichetate”, “vândute” și “comercializate” ca fiind lucruri “vechi şi bune”.

Prea multă teorie? Să luăm atunci câteva exemple tipice, în care, așa cum se întâmplă întotdeauna, cineva este forțat să înghită o premisă defectuoasă și apoi “îndrumat să urmeze” acea premisă spre scopul final dorit de persoane cu puţin sau fără dram de bun simţ (liberalii tipici). Voi lăsa vechile valori fără ghilimele şi voi pune noile “valori” în ghilimele.

Să începem: pentru familie avem căsătoria “de același sex”. În primul rând, “același sex” nu este o problemă de drepturile omului, este o condiție biologică. Dar pentru că oamenii care nu beneficiază de avantaje băneşti suplimentare o doresc pe agenda lor, o “comercializează”.

Un alt exemplu: pentru justiție avem justiția “socială”. Să ne înţelegem, justiția nu e “socială”, e egală. Punct. Dar, stai aşa, că unii oameni cu probleme juridice și subiecte speciale pe agendă trebuie să fie acomodaţi, așa că ei “comercializează” și acest lucru.

Alt exemplu: pentru imigrație avem imigranții ilegali latino-americani care, nu-i aşa?, sunt și ei “americani”. Deci, după ce încâlcaţi legea, veniţi şi cereţi drepturi. Ne pare rău că nu vă putem ajuta, dar legea nu ne permite. O veche maximă juridică romană spune aşa: “Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, adică: nimeni nu poate invoca încălcarea legii pentru a dobândi un drept. Aceasta este o chestiune juridică, nu o problemă “umanitară”. Cazul în speţă: femeia gravidă care imigrează ilegal în Statele Unite, apoi naşte şi solicită cetăţenia americană pentru noul-născut. Dar oamenii cu agenda pricep asta pe de-a-ndoaselea.

Și în sfârşit: pentru probleme de muncă și impozite (progresive) avem partea “echitabilă”. Cine știe exact cât de mult sau de puţin este “echitabil”? Știe președintele? Ce face, trage un număr din pălăria magică? Aha, am priceput, oamenii cu agenda știu ei mai bine. Aşa că o să “comercializeze” şi chestia asta.

Mă voi opri aici. Fiecare dintre problemele prezentate mai sus merită, separat, mult mai multe pagini de eseuri și articole, iar eu sunt gata de livrare. Şi atunci mă întreb: unde mai este “înțelegerea comună a comunităţii”, unde mai este “raționamentul” şi unde mai sunt “conceptele sistematizate de comportament corect şi incorect”?

În 1776, în ajunul Revoluției americane, Thomas Paine își publica faimosul pamflet “Common Sense” (Bunul simţ). https://en.wikipedia.org/wiki/Common_Sense_(pamphlet) Acolo susţinea el pe un ton convingător şi pasionat în acelaşi timp că independența – idealul pentru o națiune în formare, cum era America acelor ani – era legată de un mănunchi de credințe morale și religioase. Acel mănunchi de convingeri era important pentru a schița o identitate americană specifică.

Cred cu tărie că a sosit timpul să începem să conversăm din nou, mult mai des și mult mai tare, despre bunul simț. Cred că a sosit timpul să începem să ne gândim din nou la Independență. O a doua Independență, cea a spiritului, cea care ne eliberează sufletele de corectitudinea politică și de toți acești “noi termeni fabricaţi”. Am fost invadați, în timp ce eram adormiți, de toți acești “tâlhari de corpuri”, care ne înlocuiesc vechile valori de bun simț ale credințelor morale și religioase cu copii fizice identice, dar cu conținut modificat. Având același “ţesut”, dar cu “design” diferit.

Cred realmente că în prezent ar trebui să vorbim mai mult despre bun simț. Mulți dintre noi par să-l fi pierdut, împreună cu vechiul nostru cod de principii și valori. Și avem tendința să îl înlocuim cu un cod “nou”, dar să păstrăm termenii de bun simț, ca momeală. Asta se numește în limbaj juridic “interpretare” (mă aud judecătorii liberali de la Curtea Supremă?).

Într-o zi înapoiam nişte materiale de la biblioteca mea de cartier. La recepţie, un bătrân bibliotecar de bun simţ, care întâmplător era de culoare, mi-a înmânat o pagină cu două scurte paragrafe scrise pe ea. Primul paragraf spunea: “În anul 1944 tinerii de 18 ani luau cu asalt plaja din Normandia, înfruntând moartea”. “Generaţia bunicilor”, mă gândeam eu cu emoţie. Iar al doilea paragraf: “În anul 2016 tinerii de 18 ani au nevoie de locuri în siguranţă, ca să nu li se rănească sentimentele”. “Iată şi generaţia nepoţilor milenari”, oftam eu. I-am mulțumit bătrânului bibliotecar pentru bunul simț privind înţeleptele cuvinte aşternute pe hărtie. Apoi m-am gândit la celebra cugetare: “omul e anarhist la 17 ani, socialist la 20, liberal la 30 şi conservator la 40”. Şi gândul mi-a fugit la bătrânii liberali gen Bernie Sanders sau Madonna, care devin cu atât mai jalnici cu cât îmbătrânesc mai mult. Tot mai bătrâni şi tot mai liberali.  http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-forever-young-and-liberal-the-left-and-its-incurable-romanticism/

Pot spune cu mâna pe inimă că aceşti liberali şi-au pierdut total înţelegerea privind bunul simţ. Liberalii au pierdut sensul bunului simț. Când erau ceva mai tineri era doar trist să-i vezi. În ziua de azi însă devin de-a dreptul periculoşi.

Revenind la întrebarea iniţială a cititorului meu, i-aş răspunde cu o faimoasă replică a lui Sidney Poitier din comedia-dramă clasică din 1967, “Ghici cine vine la cină”. Vezi AICI https://www.youtube.com/watch?v=9m4epTLwRaEv (segmentul de la 1:50 la 2:25). “Tu, tată, te gândeşti la tine ca la un om de culoare, dar eu mă gândesc la mine ca la un om”. Cain, Carson, Keyes, Thomas, Rice și West știu bine asta. Nu însă şi Obama.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKER  https://www.americanthinker.com/articles/2016/06/about_common_sense_a_short_discourse.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-about-common-sense-ethics-and-race/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu