Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

Foto. Corneliu Florea