TARKOVSKI ŞI CĂLĂUZA SPRE SACRU

Aliona MUNTEANU

„Pentru mine cinematograful este o formă de rugăciune” (A. Tarkovski)

Tarkovski este un regizor Unic. În ciuda numeroaselor greutăţi cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii, a reuşit să-şi păstreze demnitatea, să rămână vertical, să lupte pentru idealul său, fără a face compromisuri. Regizorul şi-a realizat filmele după propria viziune, aşa cum şi-a dorit, chiar dacă a avut de suferit din cauza acestui lucru. Este unic pentru că filmele sale au un mesaj profund, nu promovează kitsch-ul, nu sunt comerciale, ci dimpotrivă-îi determină pe spectatori să se oprească din tumultul haotic al vieţii pentru a se întreba sincer- cine sunt, care este rolul lor aici. El este unul dintre cei mai mari regizori pe plan mondial, lucru pe care l-a demonstrat prin realizarea filmelor sale de o mare încărcătură spirituală. Opera sa cuprinde o bogăţie spirituală rareori întâlnită în arta cinematografică, de aceea pot afirma că el este o călăuză spre Sacru. Referitor la acest lucru, Marina Tarkovskaia a mărturisit că fiecare film regizat de Andrei Tarkovski era primit ca o revelaţie.^[1]

Andrei Tarkovski este considerat Cel Întâi Chemat al artei a şaptea şi nu întâmplător, deoarece el stabileşte prin filmul său o legătură deosebită între creaţie şi cel care o priveşte, încât acesta “experimentează o stare sublimă şi purificatoare. În această aura care uneşte producţiile si audienţa, cea mai pură parte din noi se descoperă şi avem o dorinţă intensă de a o face liberă. În aceste momente ne recunoaştem propriile adâncimi spirituale şi cele mai profunde stari ale propriilor emoţii”, spune regizorul.

Faptul că Andrei Tarkovski îl apropie pe om de esenţa Adevărului, de acel Adevăr Unic, Spiritual, care nu poate fi perceput la nivel mental arată că el are o vocaţie; şi această vocaţie este valorificată prin filmele sale. Călăuza ne învaţă că am putea să realizăm adevărul devenind una cu el şi nu analizându-l ca şi cum ar fi străin şi separat de noi înşine (Paracelsus). Dar lucrul acesta se realizează doar dacă suntem capabili de credinţă, speranţă şi iubire.

Regizorul era devotat principiilor sale, iată de ce recunoştea doar cinci regizori pe plan mondial: A.Kurosawa, M.Antonioni, L.Buñuel, F.Fillini, I.Bergman. Observăm că preferinţele lui Tarkovski nu includ niciun regizor american, deşi în vremea respectivă filmele americane mai erau încă decente. Acest lucru se explică prin faptul că pentru el cinematograful este o ocupaţie morală, şi nu profesională, ceea ce a apreciat şi la alţi regizori.

„Călăuza” fortifică puterea spirituală întru credinţă, determinându-i pe spectatori să descopere acea scânteie divină a fiinţei lor, să se bucure de miracolul existenţei lor, să vadă viaţa ca pe o taină, şi desigur, să preţuiască darul iubirii dintre oameni, care poate ţine piept oricărei teoretizări uscate ale unei lumi fără nicio speranţă. Tarkovski scoate în evidenţă prin „Călăuza” acel „element” specific şi etern care trăieşte în fiecare dintre noi. El afirmă că datoria lui este ca oamenii să simtă chemarea iubirii, chemarea unei iubiri superioare, atunci când vizionează filmele lui. Prin propriile sale mijloacele, îi apropie pe spectatori de Divinitate, ghidându-i spre recunoaşterea Sacrului, atât în profunzimile fiinţei lor, cât şi în tot ce-i înconjoară.

„Călăuza” ne îndeamnă la reculegere, meditaţie, rugăciune. Este un film care te marchează şi te trezeşte la adevăratul sens al vieţii, la valorificarea frumuseţii interioare, a misteriosului şi necunoscutului din noi.

Pentru ca filmul „Călăuza” să ajungă la inimile spectatorilor este nevoie de o deschidere a sufletului, de acea profunzime a oamenilor simpli. Odată ce este împlinită această condiţie, „Călăuza” îşi îndeamnă spectatorii spre autocunoaştere, spre valorificarea universului interior, spre credinţă în Divinitate, spre Sacru.

——————————————

^[1] De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski, Elena Dulgheru, Ed. Arca Învierii, 2004, p. 57.