Tentaţia monografiei exhaustive

Tentaţia monografiei exhaustive
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Ştefan Străjeri s-a lăsat ispitit de abordarea monografică a fenomenului românesc imigraţionist privit sub aspectele lui economice, culturale şi spirituale de la începuturile lui până în prezent pe teritoriul statului Michigan. Din această ispită a ieşit o carte impresionantă de şase sute de pagini publicată recent sub titlul Românii americani de la Marile Lacuri la editura Anamarol, Bucureşti, sub îngrijirea dedicatei redactoare Rodica Elena Lupu.
Intreprinderea sa se bazează pe sinteze anterioare mai vechi şi mai noi despre prezenţa românilor în Lumea Nouă, dar mai ales pe o vastă documentare personală referitoare la aspectele particulare ale manifestărilor româneşti în statul Michigan. Dintre lucrările care preced monografia de faţă amintim câteva mai recente: Radu Toma, Românii din America (1978), Aurel Sasu, Cultura română în Statele Unite şi Canada. 1. Presa (1993), Alexandru Nemoianu, Cuvinte despre românii americani, vol. I (1997); vol. II (1999), Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc vol. I – X (1999-2011), Aurel Sasu, Comunităţi româneşti din Statele Unite şi Canada (2003). Aceste lucrări au reprezentat doar un ghid pentru o viguroasă intreprindere ştiinţifică, purtând marca exclusivă a lui Ştefan Străjeri a unui remarcabil efort de investigaţie şi sistematizare. Monografia este structurată în şase capitole, care abordează geografia şi istoria statului Michigan, migraţia românilor în America şi în Michigan, istoricul bisericilor şi mănăstirilor româneşti, al societăţilor fraternale, culturale, al presei, încheindu-se cu ultimul capitol despre românii reprezentativi din Michigan.
Până a ajunge la fenomenul românesc în Michigan, Ştefan Străjeri o ia de departe, de la istoria geologică, geografică a statului, urmată de o destul de detaliată panoramă a valurilor demografice succesive, care au condus la mozaicul actual al grupurilor etnice din această zonă. Dinamica demografică este privită în corelaţie cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor ariei până la explozia industriei automobilului, domeniu în care SUA a deţinut supremaţia din 1904 până în 1980, când japonezii trec la înaintare pentru câţiva ani. Deşi primul capitol se intitulează Scurtă istorie a statului Michigan, să observăm că pasiunea cercetării îl împinge pe autor prin meandrele puţin cunoscute publicului larg din evoluţia acestui colţ din Lumea Nouă. Între noi fie vorba, acest colţ cu o suprafaţă de 250.387 kilometri pătraţi este mai mare decât România, situându-se pe locul al douăzeci şi treilea ca mărime între cele cincizeci de state americane. Numele de Michigan vine din limbajul nativilor indieni, având sensul de apă mare. Cu o suprafaţă de 244.106 kilometri pătraţi de apă a Marilor Lacuri, pe care Michiganul le împarte cu Canada, nu este de mirare că locul s-a ales cu această denumire. Şi nu este de mirare că indienii au avut întâietatea numirii locului de vreme ce, aşa cum ni se spune în această monografie, ei sunt cei mai vechi pe teritoriul actual al statului Michigan, unde s-au aşezat cu nouă mii de ani înainte de Christos, venind din Asia prin strâmtoarea Behring. Au trebuit să treacă sute de ani până în jurul anului 1620 când pacea băştinaşilor va fi tulburată de primii colonişti de origine franceză. Dominaţia francezilor este înlocuită pe la 1760 de cea britanică, durând până la 1796, pentru ca apoi să intre pe rol cea americană impusă de tânărul stat federativ. Sub dominaţia franceză are loc întemeierea localităţii Detroit la 24 iulie 1701 când un comandant militar, Antoine de la Mothe Cadillac, ajunge în zonă pentru a pune bazele unui nou fort francez botezat Fort Pontchartrain, în onoarea ministrului francez.
Scrisă antrenant cu preocuparea pentru relevarea esenţialului în păienjenişul evenimentelor, cartea lui Ştefan Străjeri ne dezleagă sensul atâtor denumiri de străzi, instituţii, mărci de maşini şi al altor aspecte din limbajul nostru cotidian, umplând de conţinut cuvinte demonetizate de utilizare. Când ne instruim însă cine a fost Cadillac, generalul Waine, şeful de trib Pontiac etc. avem dintr-odată revelaţia semanticii profunde a cuvintelor, a faptului că ele nu au apărut dintr-un joc al întâmplării. Autorul urmăreşte constant logica faptelor istorice, încercând să creeze imagini pline de vivacitate ale unor timpuri demult apuse marcate de tensiuni, confruntări, lupte pentru dominaţie şi putere. În malaxorul istoriei de atunci indienii au fost cei deposedaţi, asupriţi, înşelaţi cu tertipuri, tratate, dislocaţi nu o dată de pe pământurile lor, idee subliniată în monografie în mod special. Conflictele şi războaiele se petrec nu doar între nativii indieni, cei mai vulnerabili şi cuceritori, ci şi între cuceritorii înşişi. A se înţelege că succesiunea britanicilor după francezi nu s-a făcut prin vot democratic, ci printr-o suită de războaie coloniale anglo-franceze, care au avut ca rezultat desprinderea Teritoriului de Nord Vest, denumirea de atunci a Michiganului din Dominionul Canadei şi integrarea lui la 1754 în noua configuraţie politică prezidată de George Washington.
Autorul prezintă evoluţia economică şi demografică a Michiganului în corelaţie cu marile evenimente istorice care au brăzdat secolul al XIX-lea şi al XX-lea: Războiul de Independenţă al SUA, Războiul Civil, cele două războaie mondiale, Războiul din Coreea, din Vietnam, instalarea şi căderea comunismului. Autorul nu uită să ne amintească despre crizele economice care zguduie America încă de la începutul dezvoltării ei capitaliste, nici de personalităţile care au marcat-o, precum Aaron Bliss (magnat în chererestea), James McMillan (magnat al căilor ferate), John B. Ford, fondator al industriei chimice în Michigan, apoi după 1900, Henry Ford, Walter P. Chrysler, William C. Durant ş.a. Zorii revoluţiei tehnice surâd şi statului Michigan, contribuind la scoaterea lui din înapoiere şi provincialism. Concomitent, această dinamică economică atrage emigranţi din Europa, în primul rând din spaţiile anglo-saxone, dar şi din Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia, Italia şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din Centrul şi Sud-Estul Europei, odată cu apariţia şi înflorirea industriei automobilului. În acest moment trebuie plasat şi debutul imigraţiei româneşti.
Această monografie copleşitoare prin volumul de informaţie conţine numeroase date despre viaţa culturală şi spirituală de-a lungul timpului în Michigan, privind înfiinţarea de biblioteci, a principalelor universităţi, muzee, teatre, societăţi fraternale, biserici, coexistenţa diferitelor religii şi culte, liniile de forţă ale orientărilor politice în diferitele momente ale istoriei statului, nu lipsită de încordare. Este menţionată de pildă activitatea xenofobă a Clanului în jurul lui 1920, îndreptată împotriva noilor imigranţi şi mai ales împotriva ideilor comuniste, care ar fi putut fi aduse din Rusia, după Revoluţia din 1917.
Am putea obiecta autorului o prea detaliată incursiune în geografia şi istoria statului Michigan şi deci o abatere de la subiect. Pentru mulţi cititori însă, incluzându-mă pe mine, această parte introductivă este foarte captivantă, colportând date puţin sau deloc cunoscute publicului larg de aici sau din România.
Cinci ar fi perioadele imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă: 1. Înainte de 1880 – un număr infim; 2. Între 1880-1914 – imigrare masivă din motive economice şi de asuprire naţională; 3. În perioada interbelică – imigraţie foarte redusă; 4. Între 1945 – 1990, în perioada comunistă cu mulţi aspiranţi, dar puţini scăpaţi din lagăr sau admişi legal – motivele imigrării eminamente politice; 5. După 1995 datorită loteriei vizelor imigrează relativ mulţi români din motive economice, dar şi pentru a gusta libertatea occidentală, după o jumătate de secol de Gulag. Printre primii imigranţi români sunt amintiţi inşi de o oarecare notorietate ca Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania preocupat de experimente electrostatice, care l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, de asemenea Gheorghe Pomuţ, care a luptat în Războiul Civil între 1861-1865 şi a fost numit consul general la St. Petersburg de către preşedintele Andrew Johnson şi Eugen Alcaz, (rudă a lui Al. I. Cuza) care a participat la Războiul Civil, dar s-a întors în Moldova natală, îndeplinind funcţia de colonel în armata română. Este interesant de ştiut că doar 89 de persoane au imigrat în America, după Marea Unire de la 1918, iar între 1919-1939 ponderea imigraţiei o constituie evreii, şvabii şi saşii. Înfăptuirea visului milenar al Unirii a asigurat avântul economic al României şi libertăţile democratice garantate de cea mai bună Constituţie pe care au avut-o vreodată românii, cea din 1923. În schimb după comunizarea României şi urgia sovieto-securisto-comunistă abătută asupra românilor, după 1945 au existat toate motivele ca românii să-şi părăsească ţara iubită. Puţini au putut s-o facă. Cei mai mulţi au căzut victime ale Gulagului inventat de Soviete şi clonat în lagărul comunist. Autorul subliniază apăsat manevrele de tot felul ale poliţiei secrete din România pentru urmărirea cetăţenilor români care aveau fericitul prilej al transplantării în America. Să-i urmărească şi să-i dezbine, iată obiectivul principal al temutei instituţii comuniste în care scop, după modelul lui Castro, arată Ştefan Străjeri, au fost expediaţi în America patru sute de delincvenţi.
Cum noi cunoaştem bine condiţiile imigrării contemporane, mult mai atractive mi s-au părut în carte amănuntele vieţii primelor generaţii de români desţăraţi. Majoritatea celor care luau drumul Americii de origine rurală proveneau din provinciile de sub ocupaţia austro-ungară. De remarcat că acei ţărani nu se lăsau cu una cu două convinşi să se permanentizeze în State. După ce au economisit 1000 de dolari, mulţi dintre ei s-au întors acasă, de aici şi numele generaţiei de „mia şi drumul”. „Pământul nostru ne cheamă” se intitula în epocă un volum al lui Octavian Goga. Şi într-adevăr aceasta a fost generaţia pe care dorul de plaiurile natale a mânat-o peste ocean acasă. Doar cu titlu de curiozitate, preţul unui bilet pentru adulţi, clasa a treia era între $30 şi $37, iar călătoria putea dura trei până la cinci săptâmâni sau doar opt zile cu o cursă directă de la Le Havre la New York. Strunga prin care se intra la New York, se ştie, că era Insula Ellis, unde erau respinse destul de multe categorii de aspiranţi: bolnavii de ochi, inimă, tuberculoză, de circulaţie a sângelui, alcoolicii, femeile gravide, cele singure, cele divorţate sau persoanele peste cincizeci de ani. După cum vedem, funcţiona o foarte strictă discriminare. Trebuia să fii sănătos, tânar şi energic, fără complicaţii de stare civilă, deci foarte apt de munca grea care te aştepta. Veneai la frânt de oase, nu la distracţie.
Majoritatea românilor s-au încadrat în mediul urban industrial, locuind în pensiuni, numite borturi, primind la 1927 un salariu mediu săptămânal de $44.80 în ziua de plată numită pedă. Lucrul peste programul stabilit se chema obertime, în slangul românilor. De precizat că salariul era cu mult mai bun decât câştigul din Europa timpului, iar condiţiile la pensiune, dacă la început au fost precare, treptat s-au optimizat, fiind superioare celor de pe vechiul continent. Pitoresc mi se pare amănuntul că pe la 1910 lucrau în statul Montana 320 de ciobani din Săliştea Sibiului, care au trimis acasă în Poiana $250.000 prin Banca Albina. Să recunoaştem că suma este mai mult decât impresionantă. Prezenţa acestor ciobani vrednici se reflectă în toponimul Neagu’s Field, cum se cheamă o câmpie din apropierea Helenei, capitala statului Montana.
Christina Avghi Galitzi, citată de autor, menţionează în legătură cu integrarea românilor în mediul american faptul că asimilarea la prima generaţie se manifestă superficial, dar se adânceşte la următoarele. Oricum românii îşi schimbau portul ţărănesc de acasă cu hainele „nemţeşti” ca să nu fie ridiculizaţi şi porecliţi greenhorns (ageamiu). În esenţa lor obiceiurile de logodnă, nuntă, înmormântare, de Paşti şi de Crăciun erau respectate conform tradiţiei, cu deosebire că datorită programului de muncă nu mai erau ţinute toate sărbătorile religioase. În contact cu tehnica americană mult mai avansată decât în ţara de origine şi chiar decât în Europa, mentalitatea muncitorilor români evoluează de la suspiciune şi teamă la un pragmatism bazat pe credinţa în puterea creatoare a minţii şi oportunităţile societăţii americane.
De la aceste consideraţii generale privind imigraţia românească în America, Ştefan Străjeri se axează pe aspectele privind fenomenul în Michigan, care are multe caracteristici comune cu cel pe întreaga Americă. Primii români imigranţi sunt înregistraţi la 1904 la Detroit în industria automotivă. În 1909 ia fiinţă Deşteaptă-te Române, prima asociaţie fraternală, culturală românească, iar în 1912 membrii ei au votat înfiinţarea primei biserici ortodoxe româneşti, care se va numi Sfântul Gheorghe, funcţionând la Detroit până în 1961 când se va muta în Southfield. Deşteaptă-te Române se contopeşte în 1924 cu o asociaţie din Highland Park, sub noua denumire de Unirea Românilor. După cum este anunţat din numele noii grupări, pe lângă ajutorul reciproc al membrilor în caz de boală sau deces, un scop cardinal era sprijinirea luptei politice a românilor pentru realizarea Marii Uniri. Societatea a ajuns să numere opt sute de membri după Primul Război Mondial. Dintre realizările societăţii se cuvine amintită Casa Română, prima sală socială din Detroit a societăţii, care a găzduit în 1924 o conferinţă a lui Gh. Ţiţeica, apoi un concert al lui George Enescu în timpul turneului american din 1929 şi o conferinţă a lui N. Iorga în 1930 în faţa unei audienţe impresionante.
În ciuda scăderii numărului de membri la două sute prin 1930, Unirea Românilor rămâne pe baricade sub conducerea entuziastului preşedinte Nicolae Dragoş, protestând în 1941 împotriva răpirii Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi împotriva Diktatului de la Viena. După Al Doilea Război Mondial societatea s-a opus dominaţiei comuniste, ridicându-şi viguros glasul împotriva arestării lui Iuliu Maniu, a abdicării Regelui Mihai şi a ocupaţiei sovietice. La recepţia organizată la Casa Română în martie 1949 cu ocazia vizitei la Detroit a Regelui, societatea Unirea Românilor şi-a exprimat suportul pentru monarhie. Organizaţia a fost profund antisocialistă şi anticomunistă. Astfel la adunarea generală din 1 noiembrie 1925 a hotărât excluderea din rândul ei a membrilor de orientare socialistă, fapt pentru care a fost numită de Dreptatea, oficiosul socialiştilor, unealtă a sistemului imperialist.
Au fiinţat aproximativ o sută de organizaţii româno-americane de la 1900 până în prezent. Timp de un secol s-au editat 50 de publicaţii în limba română, iar în 1934 a fost iniţiată o emisiune de radio pentru români. În prezent comunitatea româno-americană din Michigan sprijină 22 biserici româneşti tradiţional ortodoxe, greco-catolice şi neoprotestante, 5 societăţi fraternale, echipe sportive, ansambluri folcorice. Michigan a fost sediul a două episcopii până în 2003 când Episcopia Româno-Americană din America şi Canada (ROAA) şi-a mutat sediul la Chicago. Funcţionează de asemenea două mănăstiri: una de măicuţe la Rives Jackson şi una de călugări în Clinton. Se apreciază că numărul de 24.832 de inşi de origine română în Michigan înregistrat la recensământul din 1990 este mai mare decât cel real.
Se impune o observaţie valabilă pentru majoritatea asociaţiilor fraternale şi culturale şi anume dualitatea luptei lor, care a servit pe de-o parte interesele românilor americani şi pe de altă parte s-a ancorat profund în slujirea ţelurilor politice progresiste din ţara de baştină. Un moment de rezonanţă din eforturile concertate ale românilor pentru realizarea Marii Uniri a fost vizita preotului Vasile Lucaciu la Detroit, când la 16 septembrie 1917 s-a întâlnit cu 2000 de români într-o adunare a cărei însufleţire este reţinută şi de Free Press. Turneul lui Vasile Lucaciu s-a finalizat cu o telegramă trimisă Preşedintelui Woodrow Wilson semnată de Vasile Lucaciu, Dionisie Moldovan şi Mihai Barza, accentuându-se că pacea Europei depinde de eliberarea popoarelor subjugate din Austro-Ungaria.
Vom puncta numai momentele relevante ale diferitelor forme de expresie culturală, politică a românilor din Michigan. În 1906 Uniunea Asociaţilor Culturale a Românilor din America înmănunchează mai multe grupări mai mici, reuşind să dăinuiască aproape de zilele noastre. În 1909 Uniunea cumpără ziarul America, oficialul acestei organizaţii până la începutul secolului nostru. La congresul din 1912 al Uniunii, care a ieşit cu încăierare între muncitori şi intelectuali se produce scindarea uniunii prin crearea Ligii de Ajutor şi Cultură formată din „domni”, având Românul ca organ de presă şi mijloc de atac continuu împotriva Uniunii. După potolirea animozităţilor Uniunea şi Liga s-au contopit în 1928 sub denumirea de Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America. A fost o organizaţie centenară de anvergură, care şi-a făcut simţită prezenţa prin înfăptuiri notabile. În 1941 când SUA intra în război Uniunea a cumpărat ambulanţe, a donat sânge pentru Crucea Roşie, a cumpărat chiar şi un avion. A protestat vehement împotriva deportărilor masive de români în Siberia în timpul stalinismului, cerând audienţă la Preşedintele Harry S. Truman căruia i s-a înmânat un memorandum despre ororile Kremlinului. Deşi Uniunea şi Liga îşi avea sediul la Cleveland, OH ea este reprezentativă pentru aspiraţiile românilor din Detroit de asemenea, înglobând de altfel organizaţii mai mici din Michigan. Trebuie să subliniem atitudinea anticomunistă a Uniunii formulată limpede în ziarul America, redutabil în polemica sa cu publicaţia Românul American. Trebuie relevat în chip deosebit calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, sensibile la lupta de idei din patria mumă. O dimensiune importantă a acestei lupte a fost combaterea ideilor comuniste şi totalitariste, demascarea caracterului imperialist al Uniunii Sovietice, care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.

Ziarul America iniţiat la 1 septembrie 1906 de preotul Moise Balea, a fost editat între 1968-1972 la Detroit, beneficiind de colaborarea multor români din Michigan şi a multor scriitori de faimă din România interbelică, precum: N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu. Cezar Petrescu, L. Blaga, Geo Bogza, etc. Petru Lucaci, foarte valorosul editor din ultimii patruzeci de ani de vieţuire a publicaţiei a apărat tradiţiile culturii româneşti aici peste ocean şi a fost infrangibil în respingerea fermă a comunismului. A polemizat constant cu publicaţia Deşteptarea (1914-1939), care-şi schimbă în 1939 numele în Românul American, fiind ca organ al Federaţiei Socialiştilor din America, un vehicol al ideilor comuniste, un cal troian strecurat în comunităţile româneşti. Redactorul publicaţiei, Harry (Horia) Făinaru se născuse în Piatra-Neamţ şi stabilit în America devenise încă din 1933 membru în Partidul Comunist american. El insera în Românul American portretul lui Stalin şi se referea la „chipul sinistru al lui Iuliu Maniu”. L-a avut între alţi colaboratori pe Mihai Roller, falsificatorul istoriei româneşti. Publica ridicolul folclor nou, consonant cu ceea ce Maria Banuş sau Veronica Porumbacu comiteau la Bucureşti. Iată o mostră de îndesat pe gâtul românilor: „În grădina noastră mare/ Răsărit-a mândra floare/ Mândra floare-a prieteniei/ Cu popoarele Rusiei.” Ideologia comunistă trâmbiţată de H. Făinaru în publicaţia sa şi începând din 1934 şi de la tribuna emisiunii româneşti de radio nu a avut audienţă în sânul masei de români din Michigan. Presa românească din Detroit a fost la unison sarcastică la adresa propagandei agentului comunist H. Făinaru. Exemplele sunt numeroase. Am selectat din lipsă de spaţiu doar extrase din ziarul Încotro editat la Detroit în 1945. Sunt incluse în coloanele ziarului articole de condamnare a Uniunii Sovietice, care a promis să respecte teritoriul vecinilor ei, dar a anexat în fapt un sfert din România. Publicaţia demască minciuna lui H. Făinaru şi a colaboratorilor din jurul lui care pot fi „realişti”, atât de realişti ca şi Stalin. Ana Pauker este descrisă ca „acea amazoană din viţa lui Traian şi Decebal (venită din Moscova)”. Ziarul Încotro se delimitează net de toţi acei „adepţi ai totalitarismului stalinist”. (Şt. Străjeri, op. cit, p. 450). Bucovinenii, ca unii care au fost urgisiţi de samavolnica politică sovietică, s-au dovedit a fi unii dintre cei mai redutabili luptători pentru demascarea crimelor comuniste. Lăudabilă este iniţiativa ţăranului bucovinean Dumitru Nimigeanu, el însuşi victimă a stalinismului, de a sprijini ridicarea unui monument la Vatra la 30 mai 1964 în memoria românilor deportaţi în Siberia lui Stalin.

Confruntarea între democraţie şi totalitarism se poate descifra şi în evoluţia organizaţiilor religioase româneşti de pe pământ american. Un întreg capitol este dedicat bisericilor şi mănăstirilor româneşti din Michigan, care s-a dovedit un spaţiu binecuvântat atât pentru ortodoxie cât şi pentru greco-catolicism şi pentru cultele neoprotestante. Autorul le ia pe rând, în ordinea cronologică a fondării lor, punându-ne la dispoziţie un volum impresionant de informaţii utile despre organizarea şi evoluţia parohiilor. Nu puţine au fost luptele intestine, degradându-se uneori în adevărate încăierări. Aşa s-a întâmplat la Biserica Sf. Nicolae în 1972, unde preotul paroh Dumitru Mihăescu a fost alungat de către un preşedinte abuziv de consiliu parohial. În cele din urmă s-a făcut dreptate, fiind înlăturat agresorul şi repus în drepturi preotul. Uneltirile de culise pot fi exemplificate, din nefericire, cel mai bine cu apariţia, organizarea, dezvoltarea şi suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române din America, având sediul în orăşelul Grass Lake, unde în 1937 a fost cumpărată proprietatea Boland. Pe scurt noi o numim Episcopia de la Vatra pentru că încă de la înfiinţare şi-a propus să fie cuib şi leagăn al credinţei strămoşeşti şi unităţii românilor. Înfiinţarea Episcopiei a fost hotărâtă de congresul din 26-28 aprilie 1929 al clerului şi credincioşilor. Este recunoscută de Patriarhul României Miron Cristea, iar în 1934 Parlamentul României votează legea înfiinţării Episcopiei Româno-Americane.

Primul episcop ales în 1935 a fost Policarp Moruşca. Episcopul pleacă în România în 1939 pentru a participa la un sinod şi nu i se permite să se mai întoarcă datorită unor conspiratori din cadrul clerului român din America. Caiafele comuniste vor să-l impună pe Antim Nica, şcolit la Moscova în funcţia de episcop, dar s-au izbit de o dârză rezistenţă din partea românilor americani din episcopie. Presiunile grupului divergent reuşesc să-i dezbine pe români datorită unor uneltitori ca preoţii Andrei Moldovan sau Glicherie Moraru, care în 1945 a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaborare cu o putere străină (România comunistă). Preotul Andrei Moldovan ajutat de un grup restrâns a luptat cu mijloace neloiale să ajungă în fruntea episcopiei de la Vatra. După alegerea lui Valerian Trifa ca episcop (la congresul din 3-5 iulie 1951 la Chicago), opozanţii i-au întâmpinat cu arma în mână pe cei care l-au însoţit la Vatra pe episcopul nou ales.
Sub înţeleapta păstorie a Episcopului Valerian Trifa s-au realizat progrese remarcabile pe linie spirituală, financiară, organizatorică, ştiinţifică, prin fondarea unui centru de studii cu bibliotecă, arhivă, buletin propriu, supravegherea revistei Solia, care apărea încă din februarie 1936. Valerian Trifa s-a dovedit a fi nu doar un prelat cu har, dar şi un excelent gospodar, dovedind o disciplină exemplară în conducerea episcopiei, însufleţind prin exemplul personal viaţa religioasă a comunităţilor româneşti americane. Episcopul cere să fie schimbat din funcţie în 1979 din motive politice şi de sănătate. Îi va lua locul Nathanaiel Popp, episcop vicar ales la Cleveland în 20 septembrie 1980. În 1950 se înfiinţează o a doua episcopie în America subordonată Patriarhiei Române de la Bucureşti. Îşi atinsese scopul grupul de simpatizanţi ai guvernării de la Bucureşti.
Sciziunea din rândul românilor nu a putut bara totuşi înfăptuiri deosebite cum ar fi amenajarea Sălii Româneşti de la Wayne State University, inaugurată la 8 iunie 1978. În realizarea proiectului au fost implicaţi Arhiepiscopul Valerian Trifa, Arhimandritul Bartolomeu V. Anania, Arhimandritul Felix Dubneac, pictor licenţiat de icoane, autor al frescei executate în sala amintită şi mulţi alţii. În iulie 1999 datorită sprijinului businessman-ului de origine română, John Rakolta Jr. s-a înfiinţat la Detroit Consulatul Onorific al României. În 2009 s-a iniţiat la Detroit Camera de Comerţ, care nu a avut însă până în prezent o activitate palpabilă.
Cu regret constată autorul că spre deosebire de perioadele anterioare de după 1900 la începutul secolului nostru numărul organizaţiilor culturale româno-americane s-a subţiat dramatic, astăzi activând doar societatea Avram Iancu şi American Romanian Festival. Unele au dispărut odată cu animatorul lor, cum ar fi Corala România (1971-2005) îndrumată de George Alexe, altele activează sporadic, cum ar fi ansamblul Ţărăncuţa fondat şi instruit de Doris Plantus.
Un întreg capitol este dedicat publicaţiilor româneşti din Michigan de la începutul secolului XX până în prezent grupate în ordine alfabetică. Capitolul este foarte util celor interesaţi de istoria presei. Am amintit deja de publicaţiile de prestigiu care au sprijinit marile evenimente din istoria zbuciumată a României şi au luptat împotriva comunismului. Găsim publicaţii care intenţionează să semene discordie în rândul românilor, slujind unor interese de putere şi orgoliu propriu. De tristă faimă este în acest sens Episcopia (The Episcopate)- 1951, editată de susţinătorii preotului Andrei Moldovan, care a condus la scindarea Episcopiei Ortodoxe din America. După al doilea număr publicaţia a fost interzisă de tribunal din cauza vrajbei diseminate. În contrast, Solia, organul de presă al Episcopiei de la Vatra a menţinut întotdeauna standarde morale înalte, pronunţându-se mereu împotriva luptelor fratricide din interiorul comunităţilor româneşti. Demn de admirat este curajul unor voci din presă care denunţă lipsa de loialitate a Marilor Puteri faţă de România, lăsată pradă jafului sovietic. Arhimandritul Felix Dubneac scria astfel în revista sa Gândire şi artă (1979-1983): „De câte ori vom avea ocazia vom aminti marilor puteri, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia că au semnat acum, cu câteva decenii în urmă tratatele internaţionale de garanţie a integrităţii hotarelor României. De ce uită făgăduinţa dată şi de ce lasă ca să fie urgisiţi şi deportaţi fraţii noştri români din Basarabia răpită, din Bucovina furată, împreună cu ţinutul Herţei moldovene”. (Idem, ibidem, p. 445). Indignarea arhimandritului putea fi transmisă şi altora decât românii deoarece revista se publica nu doar în limba română, ci şi în engleză şi franceză.
În zilele noastre să amintim de Lumea Românească editată sporadic de Mihai Gheorghiu la Grand Rapids şi de Curentul Internaţional publicaţie cu merite deosebite, tipărită în Michigan, începând din 2005 timp de opt ani, (acum continuând versiunea on line) prin munca stăruitoare şi efortul financiar al bucovineanului Ştefan Străjeri sprijinit de un grup de colaboratori.
Cei interesaţi să afle cine s-a implicat în diferitele înfăptuiri economice, culturale, politice ale românilor pe parcursul unui secol vor găsi nu doar preţioase date sistematizate, ci adevărate clipe de viaţă evocate în ultimul capitol, al VI-lea intitulat Români reprezentativi din Michigan, urmat de indicaţiile bibliografice, trădând o vastă şi tenace muncă de cercetare efectuată, de menţionat, în paralel cu slujba pentru supravieţuire. Acest ultim capitol este scris cu participare afectivă la tot ceea ce a însemnat epopeea de un veac a românilor strămutaţi pe pământ străin. Se perindă prin faţa ochilor noştri atâtea drame existenţiale ale unor oameni care s-au străduit să dea un sens autentic vieţii lor în ciuda tuturor opreliştilor. Nu este domeniu în care să nu găsim şi unul sau mai mulţi români de exceptie, de la industria automotivă la învăţământul universitar, cercetare ştiinţifică, business, activitate clericală, muzicală, jurnalistică, arte plastice, literatură etc. Citând doar câteva nume ar însemna să nedreptăţim atâtea altele, care toate la un loc se constituie în florilegiul energiilor româneşti care au încercat să marcheze timpul cu semnele lor durabile.
Consider apariţia acestei cărţi de exceptie un adevărat eveniment editorial. Nu mă îndoiesc că Românii de la Marile Lacuri de Ştefan Străjeri va interesa o gamă largă de cititori, dintre care mai ales pe cei pasionaţi de istoria noastră culturală pentru care lucrarea de faţă este una de referinţă.
Waterford, 25 iunie 2014

Silvia Jinga