Stihuri despre Îndumnezeire și sfințenie – de Victoriţa Duţu

„Era El și zbura împreună cu tine.”

Victorita Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărțile și tablourile ce îi poartă semnătura. În centrul creațiilor sale se află întotdeauna, o imagine și o idee. „Fără acestea două”, spune Victoriţa Duţu, „creaţiile mele nu se susțin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee și nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstrație lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut și acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veșnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.”

Să te privești în inimă

Poeta și prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii”. Urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Calatoria gandului”, „Cea care aș fi”, „Singuratatea tatălui” și „Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în județul Botoșani. Despre părinții ei, aceasta spune că sunt cei mai buni și mai curați părinți din univers. Absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași și având un masterat în logică și hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titular de matematică, la un colegiu din București. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural și Educațional, emisiunea „Gandeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internațional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune și munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, Victoriţa Duţu afirmă: „Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri. Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : să te privești în inimă și apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca și rugăciunea, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viața.” De altfel, în opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că sunt darul lui Dumnezeu și reflectă curăția oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conștientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

„Vreau o altă lume”

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan  un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.” In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila  de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica  starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

Cel pe Care eu Il caut

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.  In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea  identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

“Tu, cu bratele intinse spre mine”

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca  toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”,  asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

Ca eu sa Te pot vedea

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?”, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. » Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

“Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.” Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni  spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

Ziua cea mare

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

“Doamne, Tu esti !”

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

Dumnezeu inca ne mai asteapta

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spala ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona