ARTISTUL ŞI MODELUL

Dan CARAGEA

Aşa grăit-a Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”… „bărbat şi femeie i-a făcut”, ceea ce înseamnă că Divinul a zămislit cele două arhetipuri ale umanului după propria-i înfăţişare. Ulterior, povestea e mai detaliată, Dumnezeu modelează lutul, apoi îl însufleţeşte şi aşa apare Adam. Pentru facerea Evei, Atotputernicul îl anesteziază pe Adam, îi ia o coastă şi, astfel, os şi carne din carnea bărbatului vor trece în femeia sa, drept pentru care bărbatul se va împreuna cu ea şi vor fi un singur trup. Mai ştim că, în Eden, Adam şi Eva „erau goi şi nu se ruşinau”. Pudoarea este rodul diferenţei, a cunoaşterii de sine şi a Celuilalt.

Antichitatea greco-latină este mult mai prolifică în împreunări şi zămisliri prin tot felul de şiretlicuri şi metamorfoze. Miturile abundă de copulaţii, naşteri fantastice, infanticide care suscită profund imaginarul şi reprezentarea simbolică. Dacă miturile au străbătut istoria ca motiv de inspiraţie pentru literatură şi artă, astăzi mitologia este mult mai puţin prezentă, deşi unele scenarii originare, aparent „uitate”, se regăsesc frecvent în vise şi poezie.

Asemenea zeilor sau lui Dumnezeu, fie urmând exemplul mitologic, fie pe cel biblic, artistul va aşeza la temelia esteticii corpul omenesc, de a cărui nuditate nu se va ruşina. Arta, ca şi sexualitatea, abolesc pudoarea, cerând omului contemplarea goliciunii ca „stare naturală”. Cu toate acestea, în istoria milenară a civilizaţiei noastre s-au păstrat până astăzi tabuurile corporale, părţile numite „intime”, şi reflexul firesc al acoperirii acestora. Când Dürer aşează abil câteva frunze pe penisul şi testiculele lui Adam, artele plastice ne amintesc şi ele de acest lung parcurs, de luptă morală între nevoia ascunderii şi tentaţia dezvăluirii.

În multe picturi renascentiste, în care reapar nudurile, artistul se ghidează mai mult după un model mintal al femeii, cu variaţii puţin imaginative, dar cu preocupări de compoziţie, în scenele mai populate. Poate şi de aceea, cine priveşte azi „Diana şi Calisto”, de Palma cel Bătrân, are senzaţia că vede acelaşi trup în diverse ipostaze. De acum, tema nudurilor îmbăindu-se va face o lungă carieră în pictura europeană, până ce, târziu, femeia se izolează, efectul erotic se intensifică, asociat şi cu ameninţarea surprinderii inopinate, care a devenit, în ultimii ani, un poncif cinematografic hollywoodian: scena duşului care anunţă crima.

Este adevărat că Renaşterea a readus nudul în artă, descoperind perfecta îngemănare a esteticii cu erotica. În opinia mea, revelarea acestui adevăr face ca artele şi viaţa să se aşeze pe acelaşi temei psihologic, corpul fiind deopotrivă obiect estetic şi sexual. Ceea ce nu se mai poate contesta este că sexualitatea va fi prezentă la toţi marii artişti, după strălucitul exemplu al lui Michelangelo, în opere cu subiecte sacre sau profane, al căror clivaj se va accentua însă cu trecerea timpului.

De la imagini, mai ales ale femeii, elaborate în minte, de cele mai multe ori pe baza experienţei cotidiene, artistul îşi va „ademeni” soţia, slujnica, femeile umile care îl inspiră spre un efort de idealizare şi plăsmuire fantasmatică a frumuseţii trupului gol. La început, nudul este cumpărat de oamenii bogaţi, de nobili, deşi adesea artistul amestecă în „surplusul”erotic al tablourilor atât elemente aristocratice cât şi plebee, cu o intenţie mereu ambiguă.

Astfel, ne întrebăm în ce măsură o persoană pregătită pentru a poza nu este ea însăşi un obiect estetic autonom, opera de artă neputând fi o transpunere perfectă, o clonă, ci un fel de imagine secundă, analogă, dar care refuză mimesis-ul orb. În bună măsură, creaţia apare ca distanţare între ceea ce artistul vede şi ceea ce el îşi reprezintă. De multe ori, femeile care pozau s-au arătat însă „nemulţumite” de transfigurare, pentru că nu este vorba de o oglindire „realistă”. Cu toate acestea, multe din fotografiile contemporane, merg nu doar spre expuneri provocatoare, dar şi spre satisfacerea narcisică a modelului. Pentru ca artistul şi modelul să reuşească, este nevoie astăzi de dorinţa fantasmatică a modelului de a-l poseda emoţional pe artistul care îl va plasa, ulterior, într-un fel de spaţiu colectiv al excitaţiei.

Astfel, dacă o persoană este aleasă să pozeze pentru frumuseţea sa, iar trupul acesteia este în sine un obiect estetico-erotic, atunci ne putem întreba cine este pictat sau fotografiat şi dacă imaginea aceasta analogă persoanei reale este, de asemenea, un obiect de artă şi prezentat ca opera unui artist. Va trebui mai întâi să distingem între frumuseţea corpului viu şi cea pictată sau fotografiată. Tot ce se poate afirma este că între un privitor oarecare, între un fotograf care surprinde modelul în cea mai neutră ipostază posibilă, „aşa cum acesta este”, şi opera unui artist care pleacă de la acelaşi model, distanţa este nu doar surprinzătoare, dar, practic, irepetabilă. Dacă modelul are trăsăturile sale de fiinţă unică, recognoscibilă în ipostazierile cotidiene, obiectul din opera de artă care are la bază acest model este atât de bine „imaginat” de artist, încât devine irepetabil.

Un alt artist poate crea o altă operă, dar cele două creaţii nu-şi pierd nici autonomia, nici valoarea. Ele nu se intersectează decât iluzoriu în punctul de plecare. Astfel, modelul se oferă mai întâi Celuilalt, artistului, pentru ca, în regia acestuia, să iasă pe scenă, dezgolit, pentru public. O parte din emoţie scade prin medierea artistului, o parte din frumuseţe creşte în ochiul public ce absoarbe stereotipiile. Poate de acea, o anumită estetică erotizată dar inefabilă rămâne captivă în „atelier”, în inima artistului.

Pentru reuşită, o regulă pare confirmată: cei ce pozează trebuie să o facă cu naturaleţe, controlând tocmai plăcerea de a se expune. Cu cât aceasta este mai disimulată, mai ambiguă, cu atât seducţia, farmecul modelului, este mai mare. Instantaneul trebuie să surprindă, iar surpriza vine din felul în care modelul aşteaptă succesiunea şi jocul fotografierii. Nonşalanţa potenţează întotdeauna momentanul. La fel, în pictură, privirea poate fi când fixă, când hipnotică, când insesizabilă, dar numai ghidaţi de artist, de voinţa şi sensibilitatea Celuilalt, putem vedea trupul în perfectul său echilibru dintre frumuseţe şi manifestare a dorinţei, putem să receptăm artistic corpul ca imagine holistică şi, în acelaşi timp, ca obiect în sine.

Dan CARAGEA

Bucureşti

8 august 2013