SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (8) – DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 Corneliu FLOREA

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei „Gabriel  Resourses”, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o.  Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea  gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect.

Mi s-a părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţi Babeş-Bolyai şi membru al Academiei: „În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţat şi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor  valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul”. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Roşia Montană” scrie: „se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens”.

Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim-ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional” în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea  mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: „Domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană”. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care la aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat , ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint! Atât i-a fost românului ardelean! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc –semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedica în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-pirat, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe  profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a  îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de „Gold Corporaţion” din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la „Aletheia” până ce, într-o după-masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună – făcută de o companie germană. Să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee,  trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapa de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea  groapa de gunoi a Clujului!

Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al  noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: „Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul „Gold Corporation”, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!”

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. Vai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând ca sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâine ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul asta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă’’   Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui „Gabriel Resources” vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud, drumul devine absolut pitoresc în apus de soare  şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării  Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem  să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta? Se mai găsesc, uită-te la noi! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la o bere „Ursus”.  Noi ne-am dus în gradină într-un chioşc frumos amenajat  unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era în seara noastră din Munţii Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele, târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784.  Până la Roşia Montană  mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa ca atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul „Gabriel Resourses” unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea „Roşiamin2, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul miner Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum, dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau  şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul minier a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentelor romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de… „nu ştiu”, „nu cunosc’” şi chiar de „no comment”!

Zâmbind, Virgil la întrebat cum se face de ştie aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani şi nu ştie ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător  un moment şi zâmbind  blând a spus: „Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici,  pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt… cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani  trecând continuu prin  toate epocile societăţi până astăzi…”

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, cu toate că sunt mult mai mici decât cele de la Roşia Montană, dar comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei  Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  –  Canada