O MEDITAŢIE PROFUNDĂ DESPRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

Elena BUICĂ

ADRIAN ERBICEANU – UN NOU VOLUM: „TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE”

Am avut satisfacţia să particip la lansarea volumului semnat de domnul Adrian Erbiceanu intitulat „Tinereţe fără bătrâneţe”. Volumul este o transpunere în versuri a îndrăgitului basm popular „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” publicat de Petre Ispirescu în urmă cu mai bine de 150 de ani, basm transfigurat într-un poem care ne invită la o profundă meditaţie asupra temelor fundamentale ale vieţii.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, sala Mircea Eliade, în data de 27 mai 2013, în prezenţa unui numeros public alcătuit din personalităţi ale lumii literare şi admiratori ai cuvântului frumos aşezat în pagină. Cu o aleasă bucurie am participat la acest eveniment deoarece am avut o relaţie mai deosebită cu plămada acestui poem, la care am fost martoră în mai multe etape, datorită „micilor ” indiscreţii telefonice ale autorului.

De când mă ştiu, folclorul a constituit pentru mine o atracţie neobişnuită, aşa că i-am adresat poetului Adrian Erbiceanu un cuvânt de mulţumire că ne-a prilejuit întâlnirea cu una dintre comorile creaţiei noastre populare. Pentru că avalanşa informaţiilor şi tăvălugul tehnicii aduc prefaceri profunde în întreaga lume, desigur că nu va putea scăpa nici satul, cu zestrea lui din vechime, cu adevăratele sale comori, unice în lume, cum sunt căluşarii mei teleormăneni, care vor lua distanţă din ce în ce mai mare, împinse înapoi de marile prefaceri. Uităm din ce în ce mai des de existenţa întruchipată de satul străbun, de oamenii simpli care aparţin gliei cu tainele şi frumuseţile ei specifice, cu “cuminţenia pământului” românesc, ţăranii de la talpa ţării care mai poartă în ei adâncul strămoşesc, adevărul, lumina, pacea şi liniştea după voia Domnului.

Poetului Adrian Erbiceanu i-a intrat în suflet această operă populară, de o construcţie cu totul aparte, şi nu a mai lăsat-o să plece decât după ce a trecut-o prin alambicul creaţiei sale şi a reîmprospătat-o cu puternica forţă a recreerii într-un limbaj poetic autentic. Îmbrăţişând valorile secular-româneşti ale basmului şi transpunându-l în poezie, autorul ne oferă reîntâlnirea cu bucuria curată a copilăriei, concomitent cu prelevarea substraturilor basmul, cu o maturitate spirituală care presupune o experienţă de viaţă pentru a putea pătrunde înţelesurile ei adânci, dimensiuni prinse în plasa vieţii altfel interceptate decât cele filtrate prin ochii unui copil.

Atât basmul popular, cât şi poemul poetului Adrian Erbiceanu, au mai multe motive epico-filozofice, motive străvechi, adevărate căutări menite să satisfacă nevoia de a pătrunde dincolo de limitele cunoaşterii. Este un basm-meditaţie asupra condiţiei umane, despre destin, ideal, rostul omului pe pământ, despre căutarea fericirii şi a nemuririi, despre timpul care nu iartă pe nimeni căci: „Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte”, un adevăr absolut, care trece peste adevărul nostru intim, dar mai ales, poemul este o profundă meditaţie asupra scurgerii timpului pe care o percepem fiecare în mod diferit: „ani-lumină/ În făptura unei clipe”, ori: „Vremea trece…să revină/ Şi revine ca să treacă”… sau: “Vremea curge, cât e vreme…/ Numai noi, săracii, parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu vreme ne încarcă”.

Poemul ne invită la introspecţii, căci el priveşte dincolo de cuvinte, încercând să atingă starea cea înaltă, dar şi pe cea de jos a adâncimilor insondabile, dincolo de hotarele ştiute şi neştiute ale puterii de înţelegere a minţii omeneşti. El ne avertizează că viaţa şi moartea nu pot exista decât împreună. Oricât ar fi de dureros, trebuie să acceptăm ideea că sublimul vieţii îl dă moartea, că numai moartea este cea care dă sens vieţii: „Nu ştiu dacă-i loc a spune,/ Dar trecând Văii hotarul,/ Plânsetele, din genune,/  Răscoliră călindarul,/ Dându-i clar a înţelege/ – Precum zânelor măiestre –/ Că acolo unde-i lege/ Nu-i tocmeală, nici sechestre.”

Tulburătoarea temă a perceperii timpului, ne stârneşte o profundă admiraţie pentru omul nostru simplu, temă pusă în discuţie cu mult înainte ca marele fizician Albert Einstein să enunţe celebra  teorie a relativităţii timpului. La fel de tulburătoare şi realizată cu deosebită artă este şi cea a dorului pentru că el a făcut parte din zestrea noastră de suflet şi a fost înstrăinat. Cel puţin noi, cei plecaţi din ţară, nu putem citi aceste stări sufleteşti fără să simţim o mare strângere de inimă sau chiar să păstrăm câte un strop de rouă în colţul ochilor cuprinşi de „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”.

Bogăţia de idei este pusă în valoare şi de frumuseţea versurilor în pur stil clasic, cu o deplină acurateţe a tehnicii poetice. Poemul străluceşte prin limbajul liric, prin ritmicitate şi muzicalitate. În timpul lecturii eşti însoţit, parcă, de o melodie psalmodică ce sugerează vechimea şi rezistenţa la modele trecătoare. Versurile par să se aştearnă singure pe hârtie, cu o mare uşurinţă sub presiunea unei stări de har. E o poezie care trăieşte prin sine. Versurile sunt bogate în sensuri, cu trimiteri spirituale şi au fantastica putere de a pune pecete pe fiinţa omului aflat singur în faţa marilor probleme ale lumii: „Şi, strunindu-şi, iară, calul,/ Cu privirea-nnegurată,/ Pas cu pas, trecu portalul/ Ţării lui de altădată,/ Neputând nicicum să creadă/ Ce-a rămas din fosta glie/ Ţărm de vis şi de baladă,/ Leagăn de copilărie!”

La lansare s-au spus alese cuvinte de apreciere şi la adresa remarcabilului critic literar Ion Roşioru pentru competenţa cu care a prezentat volumul în prefaţa care îl însoţeşte, talentatului pictor Adrian Popescu, pentru înălţimea la care s-a ridicat prin desenele care au ilustrat cartea şi neobositei şi inimoasei editoare, Elena Rodica Lupu, pentru ediţia de lux a acestui volum. Totul contribuie la o concluzie în final: cu siguranţă, Istoria literaturii române care se va scrie în viitor, va avea câteva pagini de prezentare a creaţiei poetului Adrian Erbiceanu în care poemul „Tinereţe fără bătrâneţe” va ocupa un loc remarcabil şi durabil. Pulsul plin de viaţă al acestui poem ne îndreptăţeşte să credem că totuşi, pentru el s-ar putea să se împlinească preceptul care ne pare acum doar o iluzie – viaţă fără de moarte.

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

iulie 2013