Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur, cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN
7 min read
”Nu există drum; cărare se face mergând!”
(Ion Plebeu)
Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări, purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare. L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.
Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema. Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei, prin arta. În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.
La Fille l’Homme
Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”. Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa. Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al cărui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrețe copleșitoare, un tablou al părinților foarte tineri în acele vremuri, încărcat de emoție și păstrat cu sfințenie. Într-un moment de cumpană, de incertitudine existențială, o mâna este așezată pe umar în tăcere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut să se spună. Copilul Florinel-Constantin, privește această scenă și crește, devine adultul Andrisan, traiește intens furia vieții, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativă a relației de cuplu, acea mâna liniștitoare care tămăduiește îndoielile lumii. Vorbind despre copii și părinți, Andrișan face o remarcă, atenționând pe acei dintre noi care vrem cu orice preț ca odrasele noastre să devină artiști. „Este cea mai mare greșeală să împingi un copil fără talent, spre școli de artă. Prin muncă, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua și atunci, ar fi un om nefericit”. Și ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistică. „Nu poți face saltul într-o singură generație decât extrem de rar și cu asumarea riscului uzurii întregii vieți. Un bagaj genetic foarte bun și o familie care să nu fi fost alterată de înstrăinare, este platforma care lansează și sprijină competența către podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectați de comunism. Aceasta alterare, continuată timp de trei generații, ne-a făcut să credem că este posibil să trecem de la sapă la intelectualitate rasată și să transferam valori „de la Bârca la Viena… și înapoi”, să ne închipuim că suntem toți egali cu Brâncuși dar fără talentul, efortul și prețul plătit de el. Putem și trebuie să fim egali atunci când ne naștem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar greșim dacă încercăm să supunem la vot competența de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absolută. Altfel, riscăm afectarea noastră ca imagine, irosirea unei munci de-o viață într-o ratare sigură și non-profesionalism.” Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar și al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de concepții, apărute în urma experiențelor sale româno-franceze, încerc starea de recunoaștere a principiilor de bază ale vieții prin artă.
Chateau-Renard-L’eglise
Expoziții personale cu titluri sugestive, „De la Paris, către casă”, „Nu există drum; cărare se face mergând!”, „Eu cred că Sisif s-a născut în Carpați”, expoziții colective și de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrări murale și de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Mărul început”, „French can-can in Balcani”, activitățile de restaurare, pictură și decor al unor biserici. Toate acestea, merg către o concretizare a unui stil personal, „andrișaniesco-plebean”, cu autoironie și efort asumat. Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganță coloristică deosebită, un transfer de suflet spre „acasă”, un dor așezat printre dealurile ce au căpătat gust de pamânt reavan, de grâu copt și fân cosit, de case părintești în care copilaria se ascunde pe după colțuri încercând să păcălească timpul. Totul pare gata pregătit pentru ca viața să înceapă din acest moment unic, conștient că relația noastră cu natura, este darul vieții venit din Ceruri.
Peisaj din Bucovina
Dacă ar fi să aibă ocazia la o altă alegere, Andrișan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creația artistică, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativă cu un oarecare Dumnezeu laic”. Ca o concluzie la ce am fost și suntem în raport cu istoria și educația culturală, la nevoia de a reprima efectele negative din viață prin artă, Andișan atinge scopul „călătoriei” sale. „Eforturi și realizări trecute, experiențe și virtuozitați acumulate, vise și proiecte de viitor, eseuri și cercetari ale unei creativitați colective. Toate, au tendința de a demonstra posibilitatea existenței unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultură și armonia contrariilor”. Aș încheia cu un citat care se potriveste atât de bine concepției artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan și pe care, mulți dintre noi ar trebui sa-l folosească într-un început. “Nu este lupta care ne obligă să fim artiști, este arta care ne îndeamnă să luptăm”. (Albert Camus) Încerc să mă despart de acest pictor cu ochi de cer senin și mâini răvășitoare de culori, însa imi dau seama că aș greși nelăsând multe alte idei să prindă forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morală. Și cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desăvârșirea unui fragment de viață dedicat artei de a fi artist.
Gabriela Petcu
