VIAŢA ŞI OPINIILE LUI JOSÉ SARAMAGO

Dan CARAGEA

I-aş cere, prevenitor, cititorului îngăduinţă pentru o spovedanie. Când, în 1990, l-am cunoscut pe José Saramago în Portugalia, la el acasă, am trăit câteva contrarietăţi emoţionale care mi-au prilejuit, ani de-a rândul, reflecţii şi eforturi de conciliere în forul meu interior. Mai întâi, durerea pricinuită de radicalismul politic al omului, fapt care nu se împăca, în emoţionalitatea mea, cu acea desăvârşită omenie a creatorului, aşa cum o receptasem eu din lectura uneia din capodoperele sale: „Memorialul mănăstirii” (1982).

Astfel, după o superbă cină, Saramago mi-a ascultat o bună bucată de vreme exaltarea legată de prăbuşirea comunismului în Europa, dar mai cu seamă în România, exaltare din care spiritul său ascuţit a decelat structura unui anticomunist primar.

Ulterior, cu abilitate, dar şi cu robusteţea convingerilor, şi-a expus punctul de vedere al marxistului de neclintit care încă mai spera în resurecţia „adevăratului comunism” ce urma să edenizeze planeta. Nici măcar evocarea victimelor regimului, a temniţelor de la Gherla şi Piteşti, nu l-au înduplecat. Mi-a răspuns lapidar: „Şi totuşi a meritat!”. Nu îmi amintesc ca cineva, faţă de care să fi nutrit atâta veneraţie înainte de a-l cunoaşte în carne si oase, să îmi fi dat senzaţia de neuitat că înghiţisem un cub de gheaţă. Am depăşit cumva acea perplexitate paralizantă, vizitându-i, preţ de un sfert de ceas, camera de lucru unde aşezase şi traducerea românească a „Memorialului” pe raftul cu traduceri, şi unde am înţeles că îşi scria operele la calculator, spre satisfacţia mea tecnofilă. Mi-am permis chiar o glumă, spunându-i că „înlocuise condeiul cu PC-ul” (PC făcea aluzie şi la Partidul Comunist, al cărui membru de marcă era).

Reîntorşi în sufragerie, Saramago a citit cam două capitole din ultimul său roman, „Evanghelia după Iisus Hristos”, cu aerul celui care îţi împărtăşeşte o taină, prezicându-i o apariţie furtunoasă. Şi aşa a şi fost. Romanul avea sa-i aducă amărăciunea unui conflict deschis cu António de Sousa Lara, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, şi care considera cartea lui Saramago o „blasfemie”, o insultă de neiertat la adresa unui popor în majoritate catolic. Această lectură mi-a dezvăluit a doua faţetă aspră a omului, în acea seară de pomină: radicalismul său antireligios, manifestat printr-o înţelegere exclusiv „realistă” a Noului Testament.

Aş împrumuta cuvintele unui scriitor şi prieten, Baptista-Bastos, pentru a închide portretul, în pace cu mine însumi, după un răstimp de două decenii: „Exista în el o atenţie minuţioasă pentru lucrurile vieţii, fie ele de natură materială sau transcendentală. Şi ştia mult, mult mai mult despre religie şi despre textele sacre decât mulţi dintre preopinenţii care îl criticau. José Saramago învăţase de timpuriu că o idee se înrâureşte cu o altă idee şi că sintezele parţiale produc imobilism. Am conversat de multe ori despre natura marxismului, noţiunea de partid, riturile obedienţei, imperativele conştiinţei şi paradoxurile istoriei care, cum se ştie, este o zeiţă oarbă.” (Baptista-Bastos, A Aproximação a Um Retrato, Lisboa, Bertrand, 1996)

Acest NU saramagian împotriva puterii, religiei, a strâmbătăţii felului cum este tocmită lumea, a devenit chintesenţa crezului său civic care l-a însoţit toată viaţa. Regăsim acest refuz, nuanţat şi adesea convingător, în interviuri, discursuri publice, conferinţe ale căror miez, cu aprobarea scriitorului, au ieşit la lumină adunate într-o carte notabilă: „José Saramago en sus palabras” (2010), de Fernando Gómez Aguilera, unul din apropiaţii săi în „autoexilul” din Lanzarote, o insulă din arhipelagul Canare.

Nu aş fi însă just, întorcându-mă la impresiile din acea seară lisaboneză, dacă nu aş evoca şi partea luminoasă a omului. Am simţit-o, după priceperea mea, în momentele de iubire dintre el şi Pilar del Rio, jurnalista şi traducătoarea care i-a fost mereu alături în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Cei doi se sărutau fără sfială, fără perturbarea prezenţei străine, iar Saramago s-a ridicat de mai multe ori din fotoliu doar pentru a-i cere o îmbrăţişare.

Un documentar, José şi Pilar, 2010, realizat de brazilianul Miguel Gonçalves Mendes (http://www.youtube.com/watch?v=D3cvIO0HQ9c) face acum deliciile cinefililor în Portugalia, Spania, Brazilia… Dintre multele fraze memorabile spuse de Saramago în acest film, am ales-o pe aceasta: „Eu am idei pentru romane, ea are idei pentru viaţă. Nu ştiu ce este mai important.”

La un an de la trecerea lui în nefiinţă, iată că apare, tot în Spania, scrisă de acelaşi Fernando Gómez Aguilera şi o biografie cronologică: José Saramago. La consistencia de los sueños (2011). Scrisă cu acribie şi talent, cartea este, neîndoios, o referinţă de neocolit pentru cei ce vor urma acest drum. Mitul omului a început să se zămislească. Şi nimic nu mă poate bucura acum mai mult decât să aflu că un scriitor român, al cărui nume nu poate fi încă dezvăluit, îşi încearcă puterea creaţiei şi afinităţile sufleteşti într-un roman pe tema morţii lui Saramago, temă pe care scriitorul portughez a abordat-o, de atâtea ori, cu remarcabilă temeritate, fiindcă ştia că sufletul lui – parafrazez din Memorial – nu se va ridica la stele, ci se va aşeza la adăpostul unui măslin, pentru că pământului îi aparţinea şi lui… Pilar.

SARAMAGO DESPRE EL ÎNSUŞI

„Sunt o persoană paşnică, fără demagogie nici strategie. Spun exact ceea ce gândesc. Şi o fac într-un mod simplu, fără retorică. Oamenii care se adună să mă asculte şi care, în independenţa lor, sunt sau nu de acord cu ceea ce gândesc ştiu că sunt onest, că nu încerc să cuceresc sau să conving pe nimeni. Se pare că onestitatea nu este prea folosită în vremurile de azi. Aceştia vin, ascultă şi pleacă mulţumiţi, precum cel care are nevoie de un pahar de apă rece pe care îl găseşte aici. Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce voi spune când mă aflu înaintea oamenilor. Dar întotdeauna spun ceea ce gândesc. Nimeni nu va putea spune că l-am înşelat. Oamenii au nevoie să li se vorbească cu onestitate.” José Saramago, 2003

„Ştiu ceea ce este, ştiu ceea ce spun, ştiu pentru ce o fac şi prevăd, în mod normal, consecinţele a ceea ce spun. Dar nu este o dorinţă gratuită de a provoca oamenii sau instituţiile. Este posibil că să se simte provocaţi, dar aceasta este problema lor. Întrebarea pe care mi-o pun este de ce aş tăcea când se întâmplă unele lucruri care ar merita un comentariu mai mult sau mai puţin caustic, mai mult sau mai puţin violent. Dacă am spune cu toţii exact ceea ce gândim – când chiar ar avea rost – am avea o altă formă de a trăi. Trăim într-o apatie care se pare că a devenit congenitală şi, de aceea, mă văd obligat să spun ceea ce gândesc despre ceea ce mi se pare important.” José Saramago, 2008

„Mi se spune că interviurile au meritat efortul. Eu, ca de obicei, mă îndoiesc, poate pentru că am obosit să mă tot ascult. Ceea ce pentru alţii ar putea fi o noutate, pentru mine s-a transformat, cu trecerea timpului, într-o mâncare pe care tot o reîncălzeşti. Sau, şi mai rău, mi se amărăşte gura de certitudinea că o sumedenie de lucruri înţelepte pe care am putut să le spun de-a lungul vieţii nu vor avea, la urma urmei, nicio importanţă. Şi de ce ar avea? Ce semnificaţie are zumzetul albinelor într-un stup? Oare le serveşte cumva ca să comunice unele cu altele?” José Saramago, 2008

„Cred că mi s-au pus toate întrebările posibile. Eu însumi, dacă aş fi fost jurnalist, nu aş fi ştiut ce să mă mai întreb. Răul vine de la puzderia de interviuri pe care le-am dat. În orice caz, mă străduiesc să răspund cu seriozitate la ce mă întreabă, ceea ce îmi dă dreptul de a protesta împotriva frivolităţii unor jurnalişti pe care nu îi interesează altceva decât scandalul sau polemica gratuită.” José Saramago, 2009

————————

Dan CARAGEA

Bucureşti

iulie 2013