HRISTOS – PAŞTELE DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI

Gheorghe Constantin NISTOROIU           

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său

Cel Unul-Născut L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede

în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan 3,16)

Înainte de crearea omului, Dumnezeu-Tatăl a binevoit Întruparea Fiului Său, a Cuvântului, fiindcă indiferent de calea aleasă de Adam, de păcatul sau nepăcatul strămoşesc, îndumnezeirea omului nu se putea face decât de o Persoană în care sunt unite fără schimbare şi fără amestecare cele două naturi-firi, dumnezeiască şi omenească, adică în Persoana Fiului. Căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, a provocat în lume păcatul, moartea şi domnia lui Satan, iar consecinţele păcatului strămoşesc au atras după sine Patimile, Răstignirea şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care şi-a luat trup în afara păcatului dar pătimitor şi muritor. Îndată după căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, Fecioara Maria este prealeasă pentru renaşterea spirituală a omului de către Providenţă, prin plinirea asumată de Maică a Fiului lui Dumnezeu. Nesuferind dureri în timpul zămislirii, al purtării în pântecele ei sfânt şi nici la naştere Maica-Fecioară trebuia să îndure grea suferinţă odată cu Patimile Fiului Său Preaiubit împlinindu-se astfel proorocia Dreptului Simeon: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. (Luca 2, 34-35)

Iisus Hristos-Fiul ei este primul om renăscut spiritual, căruia îi urmează Ucenicii Săi, şi apoi ucenicii Ucenicilor Lui. Maica lui Dumnezeu-Iisus devine primul Om îndumnezeit, Simbol şi Taină a Bisericii, Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, Crăiasa întregii omeniri. Când Mântuitorul lumii se afla în cumplitele chinuri pe Cruce, ca un Fiu iubitor, o lasă pe Mama Sa în grija ucenicului Ioan, instituind-o astfel, ca Maică a creştinătăţii, respectiv a Bisericii Sale: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Fecioară, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”. (Ioan 19, 26-27)

Plecând ultima de lângă Cruce, Maica Domnului este prima care vine la mormânt ca să-I ungă cu miresme Trupul Fiului Său, ca o Mamă preatulburată şi preaiubitoare, căci nu este cu putinţă ca Arhanghelul Gavriil care i-a adus întâi Vestea cea Mare a Naşterii, să nu-i aducă pe urmă şi Vestea dumnezeiască a Învierii. Fecioara-Mamă este prima Femeie care-şi vede Fiul înviat, mai ales acum când starea înaltei sale duhovnicii căpătase desăvârşirea înainte-vederi a lui Dumnezeu. Crucea Răstignirii nu ne îndeamnă doar la urmarea lui Hristos, ci şi la urmarea Maicii Sale. Luând Patimile şi moartea în Trupul Său Sfânt, le-a supus mântuirii prin Crucea dătătoare de viaţă, aducându-ne Învierea Sa şi învierea noastră prin harul Duhului Sfânt, prin Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Steaua Destinului Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne luminează calea, cu binecuvântare şi prin ea se împlineşte hristic soarta tututor popoarelor, neamurilor şi seminţiilor pământului.

Pentru a salva lumea din mlaştina păcatelor şi pentru a răscumpăra omenirea din nedreptatea în care zăcea şi se zbătea, izbăvind-o, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a trebuit să împlinească Dragostea Sa absolută în suprema Suferinţă prin răstignirea cu Trupul Sfânt pe Cruce, gustând moartea ca o ironie amară, „compensatorie” pentru minunile şi binefacerile Sale săvârşite în folosul tuturor oamenilor. Răscumpărând omenirea Atotcreatorul şi Ziditorul a dăruit înmiit lumii mai mult decât întru Început când a creat-o; fiincă atunci a creat lumea prin expresia ei fericită Omul, din Dragostea Sa, iar apoi pentru răscumpărare Dumnezeu a plătit cu Suferinţa Tatălui, cu Jertfa şi suprema Iubire a Fiului şi cu Viaţa atotsfântă a Duhului.

Patimile şi Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pot fi abordate prin mai multe feluri, moduri sau posibilităţi. Primul mod de abordare este antropocentrist şi se axează pe puternicul şi dominantul element sentimental. Patimile şi Răstignirea legiferează sensul moral al suferinţei luminată de harul care se derulează în cadrul vieţii omului. Realitatea vieţii mărturisitorului este o împletire indisolubilă a suferinţei şi a bucuriei înmănuncheate în snopul smereniei ca abordare teologică, ce poate fi înţeleasă doar în sânul Bisericii. Sub acest mod teologic observăm conlucrarea în timpul pătimirii a celor două firi ale lui Hristos, scopul pentru care a pătimit Dumnezeiescul-Om şi semnele hristologice în cadrul cărora se înşiruie multe teme hristologice ale Patimilor Domnului, cum ar fi: vânzarea şi trădarea lui Iuda, complotul rabinic, lepădarea lui Petru pe faţă şi a celorlalţi Ucenici în ascuns, excepţie făcând doar Ioan, nerecunoştiinţa iudeilor, suferinţa Fecioarei-Mamă şi a Mironosiţelor, Cele Şapte Cuvinte de pe Cruce, etc. La fel ca toate evenimentele Vieţii Mântuitorului şi Patimile Sale aparţin aceluiaşi timp istoric şi hristic, aşa cum Evangheliile confirmă istoria hristico-mesianică a lumii create.

Pe Crucea Răstignirii sale, Mântuitorul a purtat povara tuturor crucilor oamenilor, de care atârnau păcatele noastre şi tocmai de aceea se cuvine ca fiecare dintre noi să purtăm pe umerii noştri, îmbrăţişată crucea noastră cu Crucea lui Iisus, de care atârnă de fapt păcatele tuturor. Răstignirea lui Iisus Hristos, dincolo de aspectul ei istoric al rememorării şi comemorării, ne arată miezul, adâncul Tainei hristice: în primul rând moartea, păcatul şi diavolul sunt biruiţi prin Învierea Domnului, apoi refacerea naturii omeneşti şi împărtăşirea Patimilor şi a Răstignirii lui Hristos în cadrul Bisericii Sale, în sufletul fiecăruia dintre noi creştinii.

Cele Şapte Zile Mari ale Săptămânii Patimilor se împletesc cu viaţa trăitorului-mărturisitor creştin, astfel încât prin profunzimea participării noastre tainice la actul Răstignirii şi al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi a permanenţei acestei trăiri prin purtarea Crucii Sale şi a noastră ne însuşim prin harul Duhului şi puterea lui Hristos, biruinţa fiecăruia asupra diavolului, asupra păcatelor şi asupra morţii. Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc. Fiul lui Dumnezeu, Întrupându-Se din Fecioara Maria prin Sfântul Duh, ne-a răscumpărat mai presus de fire prin sămânţa Femeii: lămurind cu cuvântul Său, lumina Adevărului, pentru a-i îndrepta pe cei rătăciţi, împlinind ca Om toată dreptatea spre a-i învăţa pe oameni dreptatea socială şi morală, suferind toată nedreptatea călăilor Săi, pentru a le şterge oamenilor toată nedreptatea lor istorică, biruind cu Suferinţa Sa toată puterea răului, răstignind cu moartea Sa însăşi înfricoşetoarea moarte, Înviind cu Viaţa Sa pentru a dărui tuturor oamenilor care-L urmează în credinţă şi nădejde, în suferinţă şi dragoste, în Patimile Crucii Sale, învierea ca chezăşie a mântuirii.

Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos este Sensul renaşterii noastre spirituale, este arvuna înfierii noastre întru Hristos, este ştergerea, iertarea păcatului strămoşesc al omenirii şi înomenirea, asemănarea în Dumnezeirea Treimii-Ipostatice, este începutul şi garanţia răscumpărării noastre din păcatele personale prin Sfintele Taine ale Bisericii Celei Una Ortodoxe, este Calea, Adevărul şi Viaţa întru mântuire. De aceeia, pentru refacerea comuniunii şi a dragostei întru Dumnezeu şi semenii noştrii avem permanentă nevoie de a ne purta şi cinsti cu demnitate Crucea, cum o preamăreşte şi Sfântul nostru Părinte rus Ioan de Kronstadt: „O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre! Slavă şi mulţumită Ţie în veci! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase! Oameni pământeşti, care aţi fost zidiţi cu suflet raţional şi nemuritor ! Pătrundeţi-vă, dacă puteţi, de dragostea pentru voi a Celui răstignit pe Cruce, ardeţi pentru El cu această dragoste aşa cum El arde pentru voi cu dragostea Sa chiar şi în mijlocul pătimirilor Sale pe Cruce; îmbătaţi-vă cu această preasfântă dragoste la nesfârşit, şi să nu fiţi nepăsători, nerecunoscători, reci, lipsiţi de credinţă, de chibzuinţă şi de bun simţ. Pentru voi este toată această bogăţie a milostivirii şi dragostei, pentru voi este această jertfă a răscumpărării şi mântuirii. Rupeţi-vă din deşertăciunea lumească, treziţi-vă: toată grija lumească să o lepădaţi, ca să vă ridicaţi inimile Sus, la Împăratul tuturor…”. (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

Mântuitorul nostru Emanuel nu este numai Omul desăvârşit, ci este mai presus de întreaga omenire şi mai presus de orice om. Iisus nu este numai un mare Filosof al Cuvântului, ci este Cuvântul absolut al Filosofiei.  Hristos nu este numai un Om foarte curajos, ci este Eroul prin excelenţă al Dreptăţii omeneşti. Iisus nu este numai un Mare Mucenic Ales, ci este  Mucenicul suprem al Adevărului. Împăratul cerului şi al pământului nu este numai Împăratul tuturor împăraţilor, şi Regele tuturor regilor, ci este şi Împăratul Vieţii veşnice, Împăratul mântuirii noastre a tuturor celor ce credem în El, şi-L mărturisim vieţii prin crez, prin suferinţă, prin jertfă şi prin dragoste. Biruitorul Nika nu este numai Crucea Răstignirii pentru întreaga omenire, ci este şi Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor-mărturisitori prin fapte pilduitoare şi ziditoare zilnice. Iisus Hristos-Mântuitorul Cosmosului este Dumnezeul adevărat al cerului şi al pământului şi Omul desăvârşit al pământului şi al cerului!

Iată o mărturie a împăratului Napoleon Bonaparte, din vremea exilului, în timpul decăderii sale, care face referire la măreţia Împăratului împăraţilor-Hristos, la izbânda Crucii Lui şi la deşertăciunea împăraţilor pământului, într-una din destăinuirile lui de taină:

„Spun unii că Hristos a fost un om numai. Eu nu cred. Eu am văzut zeci de milioane de oameni din toate păturile sociale şi din toate rasele, dar n-am aflat nici unul în asemănare cu Hristos. N-am aflat în Franţa, nici în Europa, nici în Asia, nici în Africa… Hristos n-a fost numai om.

Priviţi-L pe Hristos în muntele Taborului… Vorbeşte cu Tatăl. Veselia şi fericirea sufletului Lui aşa-i de mare, de-I luceşte faţa ca şi faţa soarelui! Şi priviţi-L acum pe Muntele Măslinilor… Îngenunchiat se roagă… Durerea şi amarul Său aşa-i de mare, de asudă sudori de sânge. Veselia şi durerea omenească nu-s aşa. Spun alţii că Hristos ar fi un filosof, iar Evanghelia e învăţătură omenească. Eu nu cred. Eu am fost membru al Academiei franceze, eu am avut în societatea mea şi filosofi şi savanţi, bărbaţii cei mai înţelepţi ai vremii mele, dar sunt departe de Hristos.

Ascultaţi-învăţa Nazarineanul mulţimile – «Eu sunt pâinea vieţii», «Eu sunt apa vieţii», «Eu sunt lumina vieţii», «cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Care filosof vorbeşte aşa? Apoi, când învăţatul argumentează cu vorbe, Hristos argumentează cu minunile! …Cer şi pământ!…

Spun iarăşi alţii că Hristos ar fi un revoluţionar politic. Eu nu cred! Dacă-i vorba să-L privim pe Hristos sub raport politic El nu apare ca cel mai strălucitor, ca cel mai viteaz, ca cel mai desăvârşit împărat al lumii!

Alexandru cel Mare, Cezar, Carol cel Mare şi eu… am întemeiat împărăţii întinse şi puternice. Dar pe ce s-a întemeiat toată clădirea noastră genială? Pe forţă! Am smuls pe tată dintre copii, ori pe copii de lângă mamă. I-am îmbrăcat în straie aspre, i-am încărcat cu arme grele şi am biruit prin sânge şi foc.

Iar Hristos? El este figura luminată care Şi-a întemeiat Împărăţia pe dragoste. Pe când soldaţii pier scrâşnind din dinţi, ostaşii lui Hristos se sting cu zâmbetul pe buze în lupta pentru biruinţă. Şi cât de neegale sunt armele. Întâlnim pe de o parte coaliţia tuturor suveranilor din lume, cu armele lor nesfârşite şi contracte cu peceţi multe! Iar de cealaltă parte nu armată, ci câţiva oameni. Ei n-au contract şi nu au arme. Doar credinţa comună în Taina Crucii, aceasta este arma care biruieşte forţele duşmanilor.

Şi Împărăţia mea s-a prăbuşit. Eu mor şi trupul meu se pogoară în sânul pământului şi va ajunge pradă viermilor. Împărăţia lui Hristos însă va creşte şi va înflori mereu. Numele lui Hristos Îl vor pomeni muritorii şi-L vor slăvi cu tot mai multă dragoste şi stăpânirea Lui va cuprinde o dată toată faţa pământului.

Iată deosebirea între împăraţi şi Hristos-Împăratul”.

Arhim. Serafim Popescu, Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca- Ucigaşa Cetate. Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2002, p. 16)

Pentru mărturia veşniciei lui Hristos vorbesc deopotrivă şi însemnările pro şi defăimările contra, cu deosebirea că primele au măsura măreţiei, cinstirea  şi lumina Ucenicilor aleşi, iar ultimele au micimea, mârşevia, schimonosirea, caricatura, paralizia, grotescul, ridicolul, fariseismul, turpitudinea şi scurtimea celor care cârtesc, uneltesc sau Îl profanează, neştiind că de fapt ei sunt ţintele favorite ale acestor odioase calomnii.  Numai de la Hristos trebuie să plecăm pentru a-L cunoaşte, pentru a ne înţelege pe noi înşine şi pentru a descoperi lumea, care este Opera Lui.

Iisus Hristos remarcă Părintele Dumitru Stăniloae nu este o jucărie în voia valurilor, ci cârmaci încercat şi iscusit, care vâsleşte împotriva vântului şi de-a curmezişul curentului. El nu este expresia unui moment istoric, ci un făuritor de istorie. El nu colectează piese pentru muzee, ci crează o lume nouă. El nu cârpeşte zdreanţa fericirii omeneşti, ci caută să-i croiască o altă soartă, nu împrumutând şi combinând modele cunoscute, ci făurind cu Sufletul lui Mare o nouă ordine spirituală de o splendoare unică în istoria omenirii.

Măreţia lui Iisus este mărturisită nu numai de devotamentul integral al credincioşilor, ci şi de ura neadormită a adversarilor. Puţini oameni se învrednicesc în timpul vieţii, sau puţină vreme după moarte, de atâta pasiune în jurul persoanei lor, încât unii să meargă la moarte pentru ei, iar alţii să n-aibă odihnă în vrăşmăşia ce le-o poartă. Dar după unii de azi, cine mai face chestie de viaţă şi de moarte din aderenţa sau inaderenţa la cei mai de seamă eroi sau conducători ai omenirii?

Iisus stârneşte în continuare această luptă pentru că este Viu. El este ieri şi astăzi acelaşi. Unii cred în El şi astăzi pentru că este Viu şi e totul pentru ei, dar alţii nu pot suporta această permanenţă, această actualitate a Lui, nu pot suporta să vadă că El deţine şi azi locul central pe arena istoriei, că atâtea milioane de oameni Îi dedică tot ce au mai adânc în fiinţa lor, în dragostea şi acţiunea lor. E o gelozie neastâmpărată a celor ce ar vrea să joace un rol mai mare în viaţa omenirii, pentru acest Iisus ce stăpâneşte inimile şi sufletele contemporanilor.

La întrebarea pusă cu bunăcuviinţă: „Cine este Domnul Iisus Hristos?” – putem răspunde deopotrivă cu întreaga Natură gătită permanent de sărbătoare, cu toată creştinătatea evlavioasă, cu întreg cerul de Îngeri, de Apostoli, de Profeţi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii!

Întruparea şi respectiv dumnezeiasca Jertfa sfântă a Domului nostru Iisus Hristos este dovada cea mai înaltă a iubirii absolute a lui Dumnezeu-Sfânta Treime pentru omenirea întreagă pe care a creat-o, fiindcă la acel Act suprem şi dumnezeiesc au consimţit plenar, jertfitor şi deodată atât Tatăl, cât şi Fiul, precum şi Duhul Sfânt.

Din Sânul Treimii dumnezeieşti, Cel care S-a oferit voluntar pentru apriga Jertfă de pe Cruce a fost Fiul, căci numai El putea să-L înlocuiască pe Tatăl, căci numai El putea îndura ura, prigoana, profanarea, făţărnicia, cruzimea, defăimarea şi tortura preajosnicilor saduchei şi preaticăloşilor farisei, căci numai El în acel moment putea să ierte barbaria şi păgânismul catastrofalei decăderi lumeşti, căci numai cuvântul, graiul şi mâinile Lui mai ofereau celor nevoiaşi, săraci, suferinzi şi bolnavi, învăţături, pilde, minuni şi vindecări, căci  numai inima şi sufletul Lui cel atotiubitor se mai puteau jertfi pentru cei buni şi drepţi, dar şi pentru toţi păcătoşii pământului de la un capăt până la celălalt. Cine altul dintre pământeni, chiar dacă şi-ar fi oferit viaţa, ar fi fost capabil de o Jertfă curată, sfântă, cerească şi dumnezeiască, decât Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului desăvârşi? Un om, un pământean oricât de minunat ar fi şi oricât de moral şi credincios este nu poate să-şi de-a viaţa decât pentru un altul sau cel mult pentru câţiva din familie şi dintre prieteni, dar pentru viaţa întregii omeniri trebuia să fie Cineva infinit mai presus decât ea, trebuie să fie un Părinte al ei şi un Fiu al Cerului.  Acesta S-a aflat în persoana Fiului lui Dumnezeu – Salvatorul şi Mântuitorul lumii Sale.

„La începutul unuia dintre războaie, povesteşte Părintele Arsenie Boca, ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte. Era undeva un om cu o casă de copii dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr şi-i spune: Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge nimeni, merg eu în locul dumitale la război ! Şi s-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredinciosul că-i duce flori la mormânt.

   -Bine, l-a întrebat persoana respectivă dar tu crezi în Dumnezeu ?

   -Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru”. (Arhim. Serafim Popescu, Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca- Ucigaşa Cetate. Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2002, p. 67)

Iisus Hristos a gustat moartea ca Om, dar nu pentru Sine ci pentru noi şi a înviat şi pentru Sine şi pentru noi, biruind atât moartea Lui cât şi pe-a noastră. Cu puterea Sa dumnezeiască S-a înviat pe Sine, dăruind mântuirea şi nemurirea tuturor creştinilor care-L mărturisec, care-I împlinesc poruncile şi-L urmează întru iubire şi Cruce. Lumina Învierii lui Hristos uneşte cerurile cu pământul înflorind în frumuseţe şi bucurie.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este condiţia sine qua non pentru înfăptuirea răscumpărării sau a mântuirii lumii, realizare care s-a îndeplinit prin cele trei chemări, misiuni sau slujiri: profetico-învăţătorească, arhierească şi împărătească. În timpul mesianic scurs pe pământ Iisus şi-a trăit viaţa îndeosebi ca Învăţător, exercitând-o cu cea mai înaltă vocaţie, măsură şi căldură pedagogică, îmbogăţind-o cu strălucitele minuni, la care a adăugat mireasma pilduitoare a vieţii Sale preasfinte şi preacurate.   Propovăduind Adevărul, Credinţa şi Dragostea, Învăţătura Sa este cea mai înaltă din punct de vedere moral-religios şi cea mai frumoasă prin natura ei dumnezeiască. De aceea Hristos-Învăţătorul este Profetul Profeţilor prin excelenţă.

„Nici o altă religie sau morală afirmă Mitropolitul Irineu Mihălcescu nu s-a ridicat la înălţimea învăţăturii lui Hristos şi n-a dat roadele binefăcătoare pe care le-a dat ea”. (Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 52)

Prin natura religioasă a Învăţăturii Lui, Hristos ne învaţă că Fiinţa-Esenţa-Dumnezeirea este Una în Trei Ipostase-Persoane, înfăţişându-ne totodată şi sublima idee despre Dumnezeu ca fiind, Duh, Dragoste şi Tată: Tatăl ceresc şi Tatăl nostru al celor care suntem prin har, credinţă şi fapte bune fiii Lui. Creatorul fiind Duh este din Sine prin Sine şi întru Sine ca Esenţă a tuturor perfecţiunilor. Dumnezeu fiind Dragoste, naşte Iubirea şi Logosul şi purcede Sfinţenia Duhului de viaţă dătător. Toată lucrarea Creaţiei şi toate actele Sale sunt călăuzite numai din şi prin Iubire. Religia lui Dumnezeu-Sfânta Treime, Ortodoxia este cultul creştin spiritual: „Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui, în duh şi în adevăr se cade să I se închine”. (Ioan 4, 24)

Fiind cea dintâi şi ultima Religie dumnezeiască, deci veşnică, ea nu va putea fi niciodată egalată sau întrecută, întrucât precizează Mitropolitul nostru Irineu Mihălcescu: „Religia creştin-ortodoxă este şi va rămâne în veci religia prin excelenţă a omenirii”. (Op. cit. p. 52)

Raportându-ne la latura morală a Învăţăturii lui Iisus, aflăm că oamenii fiind fiii  lui Dumnezeu după har, toţi sunt fraţi deopotrivă, fiindcă Iubirea determină şi reglementează raporturile şi comuniunea dintre ei: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13, 34-35)

Cu toată divina, cereasca şi sublima Sa Învăţătură, alături de dumnezeieştile pilde şi minuni, liderii evrei, fariseii-tagma cărturarilor şi saducheii-politici n-au înţeles şi n-au urmat Evanghelia Iubirii Sale. Ba mai mult au oprit şi au interzis poporului să se apropie de Iisus, acuzându-L de vrăjitorie, de impostură, de sperjur, de blasfemie, condamnându-L şi judecându-L pentru greşeli închipuite, inventate sau scornite de ura lor. După ieşirea iudeilor din captivitatea babilonică liderii lor religioşi erau roşi de ambiţia de a reface teocraţia poporului „ales” al lui Iehova. Ei se pretindeau zeloşi legii mozaice, literei ei, fără a o împlini practic în spirit. Pentru a „drege” acest fariseism păzitorii legii şi spre a câştiga sprijinul poporului şi-au declarat pe faţă ostilitatea faţă de stăpânitorii romani, în timp ce confraţii lor oportunişti-politici, sceptici-religioşi, pentru a-şi păstra demnităţile şi funcţiile s-au legat prin obedienţă şi linguşire de împilatorul străin. Faptul că dumnezeiasca Învăţătură, vie, iubitoare a lui Iisus ameninţa formalismul sterp şi uscat al fariseilor, precum şi poziţia sau privilegiile saducheilor a condus, cum de obşte se întâmplă în atare situaţii, la paradoxala şi odioasa coaliţie împotriva Învăţătorului ceresc.

În furibunda cohortă a uneltirii marilor rabini Ana şi Caiafa a intrat în cadenţă şi rânjet falanga uzurpatorilor, calomniatorilor şi vânzătorilor după chipul şi asemănarea Ispititorului; triumviratul ucigaş al celor trei slugi diabolice: Irod-Irodiada-Iuda. Vechiul Testament dezvăluie în istoria poporului „ales”, puţine biruinţe comparativ cu multele căderi şi înfrângeri, cu multele dureri şi războaie, cu multe uneltiri şi intrigi, dar cu o singură speranţă: Mesia, Cel prezis de prooroci. Seminţie mândră şi îndărătnică nu asculta nici de lege, nici de prooroci, ci doar de Dumnezeul-Iehova, care în primul rând trebuie să asculte El de ei, precum au stabilit mândrii şi habotnicii lideri religioşi. Puţini au fost dintre iudei care au ascultat glasul profeţilor urmându-le îndemnul, dar neînţelegând tâlcuirea L-au aşteptat pe Iisus nu ca pe Mesia al omenirii, ci ca pe un lider al lor, revoluţionar care îi va răscula împotriva romanilor, eliberându-i şi punându-se peste ei Regele lor. Şi-au uitat propria chemare încătuşindu-şi în formule oarbe şi seci sufletul, rătăcind în grăsimea berbecilor şi a jertfelor multe, răscolind în cugete şi închipuiri holocauste. Profeţii se pare că au predicat în pustiu, iar inimile lor împietrite s-au constituit în grămezi de pietre pentru a le arunca în trimişii Domnului, ucigându-i pe unii prin lapidare, iar pe alţii sfârtecându-i ca pe Isaia cu fierăstrăul. Fie că au fost pricini spirituale, fie metehne politice, vina se împarte aproape egal între lideri şi popor. Concepţia lor mândră şi egoistă era de fapt dogma religioasă de căpătâi: „Cu o metafizică curioasă şi cu o practică şi mai curioasă remarcă Emanuel Copăcianu, ei au făcut din Dumnezeu o creatură a destinului iudaic: Elohim-Iehova există, dar există numai pentru poporul iudaic. Cerul e obligat la toate, iudeul e absolvit de toate! Iehova e Dumnezeul lui Israel, iar Israel e mireasa lui Dumnezeu… Ceea ce nu e evreu nu-l interesează nici pe el şi nici pe Dumnezeu”. (Fiul lui Dumnezeu, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 98)

„Având un Dumnezeu al lor, evreii, nu numai că nu L-au vrut, dar L-au urât în egală măsură  pe Iisus şi învăţătura Sa, tăgăduindu-i minunile, faptele şi slăvita Înviere. De aceea toate paginile pline de sfâşiere şi durere umplu cu nesaţ destinul plin de amărăciune şi duioşie al istoriei triste şi dramatice a acestui popor atât de bulversat şi zbuciumat. Mesia aşteptat de ei, nu avea nici un interes să-i elibereze, ci continua profetic ameninţările lui Iezechil, plângerile lui Ieremia, nesocotind Sabatul, făcând chiar vindecări în acea zi sacră. Pentru ei, tot ceea ce era iudaic era sfânt, fiind aşternutul picioarelor lui Iehova. Pământul, pâinea şi vinul neiudeilor erau spurcate şi nu se atingeau de ele… Vanitatea, lauda şi trufia erau cu adevărat imbold în tot ceea ce făceau”. (ibid. 94)

Chiar dacă erau urmaşii seminţiei după Moise, faptele lui spirituale nu le-au urmat mai marii naţiei, ba mai mult au împilat poporul cu măsuri aspre, cu jug greu, cu truda apăsătoare a sutelor de porunci, în timp ce ei se înfoiau ca fazanii în ciucurii lor împăunaţi, încâlcindu-se fiecare în umbra celuilalt în îmbulzeala de a fi primul la primit osanale sau a se aşeza în locul atât de râvnit al ospeţelor sau al sinagogii, ori confundând spiritul şi sacralizând materia, ba mâncând casele văduvelor ori dându-şi aere de învăţători, dar fără a face ucenici, căci dacă se nimerea totuşi vreunul îl expulzau cu uşurinţă, iar dacă se ivea câte un prooroc, cărturar sau înţelept îl alungau sau îl omorau asemenea părinţilor lor ucigaşi. Ştiindu-le fiecăruia măsura întru ură, răutate şi făţărnicie, Iisus i-a prevenit pe Apostolii Săi cerându-le să se ferească de cărturarii fariseici şi de liderii politici demagogi, cărora le-a rezervat o aspră, o binemeritată şi îndreptăţită mustrare divină: „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei  nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi. Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că Unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici învăţători să nu vă numiţi, că învăţătorul vostru este unul: Hristos. Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei. Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Ziceţi iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Deci cel ce se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el. Cel ce se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila, credinţa; pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi ziceţi: De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda ghenei? De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie; Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”. (Matei 23, 2-39)

Surprinzător, mizerabil şi abject nu este faptul că liderii odioasei coaliţii iudaice L-au judecat şi condamnat la înspăimântătoarea moarte pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu, fiindcă Tatăl ceresc ştindu-i doar pe ei capabili de o asemenea oribilă, infamă şi nemaiîntâlnită crimă, a îngăduit fapta lor ucigaşă pentru a se împlini planul dumnezeiesc de mântuire obiectivă; ci monstruoasa conspiraţie a liderilor politici ateo-creştini din lumea întreagă de foarte mult timp şi în continuare, care acceptă prin laşitatea, trădarea, imbecilitatea, perverirea, sminteala şi turpitudinea lor ocultă, marşul distrugător al sioniştilor-rabinici, urmaşii acelor farisei-saduchei; de a-L Re-răstigni permanent pe Mântuitorul nostru, uzurpându-ne şi profanându-ne astfel credinţa ortodoxă străbună şi odată cu ea pe toţi eroii, martirii, mucenicii, sfinţii, preoţii, poeţii, dacălii, elevii, studenţii, cuvioşii, mărturisitorii, oamenii de cultură, artiştii, medicii, arhitecţii, constructorii, tinerii, bătrânii, mamele, fecioarele, soţiile, ţăranii, boierii, Voievozii, Vlădicii şi ceilalţi dreptmăritori creştini adormiţi şi vii ai naţiilor creştine, între care primează naţiunea noastră, fără ca Ierarhii Bisericii Ortodoxe să observe acest lucru execrabil sau poate că chiar au binecuvântarea lor, repetând într-una temeiul rabinic al ucigaşului Caiafa: „E mai de folos ca să moară un om pentru popor şi să nu piară tot neamul”. Pentru mântuirea omenirii Mântuitorul, ca Cel mai Înalt Arhiereu S-a adus jertfă de Sine prin Sfintele Patimi, răstignire şi moarte, cu spune Profetul: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”. (Isaia 53, 4-7)

Mântuitorul a venit în lume ca s-o slujească şi să-Şi pună sufletul pentru toţi drept răscumpărare: „După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Matei 20, 28)

Instituind Taina Euharistiei la Cina cea Mare, Mântuitorul arată Ucenicilor Bisericii Sale marea Sa Dragoste pentru cei care-L vor urma: „Şi a zis către ucenici: cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea”. Şi luînd paharul, mulţumind a zis: „Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; căci zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu”. Şi luînd pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicâcând: „Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: „Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”. (Luca 22, 15-20)

Confirmarea că Hristos este Paştele mântuirii lumii o avem de la Marele Pavel: „Căci pe El (Hristosul), Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut (Tatăl) pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu”. (II Corinteni 5, 21)

Mântuitorul S-a substituit cu voia lui Dumnezeu, omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa Tatălui ceresc. Jertfa Sa atotsfântă are caracter real, universal şi prisositor pentru creştinii Bisericii Sale. Iisus Hristos Şi-a arătat măreţia dumnezeirii Sale şi ca Împărat ceresc, căruia I s-au închinat Profeţii, Magii, contemporanii, poporul şi urmaşii Săi, afirmaţia Sa şi celebrele minuni care-L afirmă: schimbarea la faţă, coborârea la iad, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a Dreapta Tatălui, Judecata şi Învierea de Apoi.

Slujirea împărătească asupra omenirii ne-a arătat-o Iisus prin slobozirea lumii din robia păcatului, a diavolului şi a morţii prin Sfânta Sa Jertfă, ca Domn al slavei, de aceea prin hagiografia ortodoxă expresia cuvintelor de pe Cruce (INRI), scrisă ironic şi batjocoritor la adresa evreilor a fost înlocuită cu titulatura măreţiei Sale divine, atotstăpânitoare, NIKA-Împăratul slavei, Biruitorul, iar Crucea a devenit Tronul slavei, Tronul Preamăritului Împărat.

Fie ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să aducă în inimile tuturor creştinilor ortodocşi mărturisitori Lumina Învierii Slavei Sale, iar în ale celor rătăciţi sau răuvoitori, Adevărul grabnicei cunoştinţe a aceleiaşi calde Învieri şi lumini!

Tuturor colaboratorilor-prieteni şi cititorilor dragi,

Sărbătoarea Învierii Domnului să vă aducă lumină şi bucurii !

HRISTOS A ÎNVIAT !

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Joia Mare a Patimilor Domnului

Brusturi-Neamţ, 2013