Ioana Chiriță – o ambasadoare a românismului

Pe Oana am întâlnit-o la o ”lecție de limba română” în Curentul Internațional și de atunci, am reușit împreună, prin diverse mijloace, să legăm o frumoasă prietenie ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna. Între noi, stau în jur de 700 kilometri însă tehnica și dragostea pentru limba noastră, dar și ideile comune vizavi de viață, ne apropie și astfel, avem posibilitatea discuțiilor prelungite, plăcute, folositoare.

Am vrut ca acest material să fie un interviu însă Oana, știe să dăruiască și cum să dăruiască în așa fel încât așteptările celuilalt să se împlinească. Nu am făcut uz de întrebări. Este un om deschis – ca și o carte, a știut exact ce îmi doresc iar prezentarea ei este clară și concisă.

Gabriela Petcu: – Cu ceva timp în urmă, am avut primul dialog urmare a unui material publicat în Curentul Internațional, legat de limba română. Și atunci, m-am întrebat: ”Cine este această doamnă cu dragoste și dor de plai mioritic?”.

Ioana Chiriță : – Sunt a doua invenţie a părinţilor mei şi am văzut lumina zilei la 1 octombrie 1960 într-o toamnă ce nu a fost niciodată mai frumoasă ca atunci (zicea mama), într-un mic sat la 10 kilometri de Buzău. Satului meu drag îi păstrez o amintire vie, caldă, plină de dragoste, dor şi respect; acolo am învăţat adevăratele valori şi acolo am mărturisit cu mâna pe inimă că, făra îndoială, veşnicia s-a născut la sat.

Sunt absolventă a ‘Liceului pedagogic « Spiru C. Haret »’, promoţia 1979. La bază sunt, cum zicea cineva , o simplă învăţătoare. Eu mă închin tuturor celor care se pot numi nu numai luminătorii satului, dar mai ales ai neamului. Am lucrat în învăţământul românesc în ani aspri şi am predat de toate, de la latină la engleză şi de la fizică la educaţie fizică. Aşa era atunci; am supravieţuit şi m-am călit pentru ce avea să mai îmi rezerve destinul.

Pentru rest sunt o autodidactă. Dacă este adevărat că a vorbi o limbă este o bogăţie atunci eu sunt foarte bogată căci mă plimb cu uşurinţă printre mai multe limbi:
română, franceză, spaniolă, olandeză, engleză şi (mai puţin) italiană. Cititul este marea mea pasiune, drogul meu de fiecare zi, iar a citi clasicii literaturii universale în original este o experienţă de neegalat pe plan spiritual.

Scrisul este o altă mică-mare pasiune. Am scris sporadic în franceză, olandeză şi, desigur în română. Se zice, că fiecare popor are sfinte două lucruri: limba şi credinţa; eu sunt ca fiecare dintre popoare, iar limba vorbită în spaţiul carpato-danubiano- pontic este cea mai dragă sufletului meu.
Destinul de care vorbeam mai sus, m-a purtat, în anul în care împlineam 33 de ani – 33, vârstă cu multe semnificaţii, pe aripile lui, departe de locurile de care eram şi am rămas legată atât de puternic. Aşa am început o a doua viaţă aproape de la zero – altă limbă, alte plaiuri, alţi oameni. Am primit totuşi şansa, nu-i aşa? de a trăi a doua oară.

 

Aici, departe am încercat să-mi potolesc setea de cunoaştere iar numărul cursurilor, pe care le-am urmat nu se pot număra pe degete – de la psihologie la muzică, de la ordinator la biologie.

Am îndeplinit fel de fel de funcţii – de la translatoare la vânzătoare şi de la cadru didactic la artistă. Sunt bogată în experienţe şi nu regret nimic.

Am încercat aici, printre străini să fiu o ambasadoare a românismului, acel românism bazat pe muncă, talent şi bun-simţ. Încerc să dau pământului natal o imagine pozitivă. Iată de ce unul din visele mele aici a fost să aduc limba lui Eminescu printre limbile ce se predau oficial în învăţământul pentru adulţi. Am reuşit dar nu în totalitate- nu mă dau încă bătută şi aş dori foarte mult să reuşesc a pune la punct o metodă de învăţare a limbii române ca limbă străină. Singură e mai greu, deci caut colaboratori.

Invenţiile mele cele mai valoroase şi scumpe inimii mele sunt în număr de două : una de pe plaiuri mioritice pe care am numit-o Mihaela, iar cealaltă de pe plaiuri flamande pe care am numit-o Sebastian.
Restul se cheamă viaţă, nimic mai mult.

 

 

 

PODOABA

 

Guy de Maupassant
Traducerea: Ioana Chiriță
Era una dintre acele fete drăguţe şi fermecătoare născute, ca printr-o greşeală a soartei, într-o familiede slujbaşi. Nu avea zestre, nici speranţe, nu găsea nici un mijloc de a se face cunoscută, înţeleasă, iubită, luată în căsătorie de un bărbat bogat şi distins. Au măritat-o cu un funcţionăraş Ministerul Instrucţiunii Publice.

 

Arăta simplă căci nu purta nici o podoabă şi, din nefericire, arăta simplă ca o declasată; căci femeile care nu aparţin unei caste şi nici nu sunt de neam, frumuseţea, graţia şi farmecul le ţin loc de origine şi familie. Fineţea lor înnăscută, instinctul de eleganţă, agerimea spiritului sunt singura lor ierarhie şi fac ca fetele din popor să fie egale celor mai mari doamne.

Ea suferea necontenit căci se simţea născută, pentru toate lucrurile alese şi pentru o viaţă de lux. Suferea din cauza sărăciei locuinţei sale, din cauza pereţilor mizerabili, a scaunelor uzate, a lucrurilor urâte care alcătuiau interiorul. Toate acestea, pentru care o altă femeie de rangul ei, nici nu s-ar fi sinchisit, pe ea o torturau şi o indignau. La vederea micii bretone care se ocupa de menajul simplu se trezeau în ea regrete care o mâhneau profund şi visuri care o tulburau. Ea visa anticamere silenţioase, capitonate cu ţesături  orientale, luminate de înalte sfeşnice de bronz; şi-i imagina pe cei doi valeţi voinici, purtând pantaloni scurţi şi dormind în fotolii largi, moleşiţi de căldura copleşitoare a caloriferelor. Visa mari saloane îmbrăcate în mătase veche, mobile fine pe care se odihnesc bibelouri inestimabile; mici saloane cochete, parfumate, făcute anume pentru şuetele de la ora cinci cu cei mai intimi prieteni, oameni cunoscuţi şi căutaţi, pe care toate femeile îi pizmuiesc şi a căror atenţie o râvnesc.

Cînd se aşeza, pentru cină, la masa rotundă, acoperită de trei zile cu aceeaşi faţă de masă, vizavi de soţul care lua capacul de pe castron şi declara satisfăcut : „Ah, ce rasol bun! Nu ştiu să existe ceva mai bun!…”, ea visa la dineurile fine, cu argintărie sclipitoare, între tapiserii ce acopereau pereţii cu personaje antice şi păsări ciudate în mijlocul unei păduri de basm; se gîndea la feluri de mâncare alese servite în vase minunate, la galanterii spuse în şoaptă şi ascultate cu un zîmbet enigmatic, în timp ce se infrupta din carnea trandafirie a unui păstrăv sau din aripi de ieruncă.

 

Nu avea toalete, nici bijuterii, nimic. Iar ea nu iubea decât toate acestea, se simţea făcută pentru ele. Ar fi dorit atât de mult să placă, să fie pizmuită, să fie seducătoare şi căutată.

Avea o prietenă bogată, o colegă de pe vremea când se afla la mănăstire, o colegă la care nu mai voia să meargă în vizită, atît de mult suferea cînd se înapoia de la ea. Plângea zile întregi, plângea pentru că suferea, regreta, plângea de disperare şi de amărăciune.

 

Dar într-o seară, soţul se întoarse acasă cu un aer de triumfător, ţinând în mână un plic de o mărime considerabilă.

 

– Uite, zise el, ceva pentru tine.

 

Ea deschise repede plicul rupându-l şi scoase din el un cartonaş imprimat pe care scria:

 

„Ministrul Instrucţiunii Publice şi doamna Georges Ramponneau îi roagă pe domnul şi doamna Loisel de a le face onoarea să petreacă seara zilei de luni, 18 ianuarie, la hotelul Ministerului”.

 

În loc să se bucure, cum sperase soţul său, ea, cu ciudă, aruncă invitaţia pe masă, bombănind:

 

– Ce vrei să fac cu aşa ceva?

 

– Dar bine, draga mea, eu am crezut că vei fi mulţumită. Tu nu ieşi niciodată, iar aceasta este o ocazie mai mult decât binevenită ! Am făcut rost cu greu de invitaţie.Toată lumea vrea aşa ceva ; toată lumea aşteaptă o asemenea invitaţie, dar ele nu sunt oferite prea des angajaţilor. În acest fel ai ocazia să întâlneşti acolo toate oficialităţile.

 

Ea îl privi cu ochi tulburi de enervare şi întrebă cu nerăbdare:

 

– Şi ce vrei să-mi pun pe mine pentru a merge acolo?

 

La aşa ceva el nu se gîndise şi îngână:

 

– Păi rochia cu care ai fost la teatru. Mie, unul,

 

mi se pare foarte potrivită…

 

Şi tăcu uluit, pirdut, văzând că nevastă-sa plânge. Două

 

lacrimi mari îi coborau încet din colţul ochilor spre gură. El rosti cu greu ::

 

– Ce ai? Ce ai?

 

Cu un efort supraomenesc, ea îşi stăpâni durerea şi, ştergându-şi ochii umezi, răspunse cu o voce calmă:

 

– Nimic. Doar că nu prea am îmbrăcăminte potrivită şi, în consecinţă, nu pot merge la acea petrecere. Oferă invitaţia unui coleg a cărui soţie va fi mai înţolită decît mine.

 

Cu dezamăgire el continuă:

 

– Haide, haide, Mathilde. Cât ar putea costa o toaletă potrivită care ar mai putea servi şi cu alte ocazii; ceva cât se poate de simplu?

 

Ea cugetă cîteva clipe, făcându-şi ceva socoteli, gândindu-se la suma pe care ar putea-o cere fără să se lovească de un refuz imediat şi o expresie înspăimântată a comisului din partea comisului econom.

 

În sfârşit, răspunse ezitând:

 

– Nu ştiu exact, dar cred că cu patru sute de franci m-aş descurca.

 

Comisul deveni palid căci exact această sumă o pusese deoparte pentru a cumpăra o puşcă şi a putea să se bucure în acest fel de câteva partide de vânătoare, vara următoare, în câmpia din Nanterre, cu câţiva prieteni care, duminica, se duceau pe-acolo să vâneze ciocârlii.

 

Şi totuşi, zise:

 

– Fie. Îţi dau patru sute de franci. Dă-ţi silinţa şi găseşte o rochie frumoasă.

 

v

Ziua seratei se apropia, iar doamna Loisel avea un aer trist, îngrijorat, parcă se temea de ceva. Cu toate acestea toaleta era gata. Soţul îi zise într-o seară :

 

– Ce ai? De trei zile eşti foarte ciudată.

 

Şi ea răspunse:

 

–Păi ce să fie, decât că nu am şi eu o podoabă, o piatră preţioasă, nimic pentru a mă găti. Voi arăta mizerabil. Aproape că-mi vine să nu mă mai duc la acea serată.

 

Bărbatul insistă:

 

– Îţi vei pune flori naturale. Este ceva plin de eleganţă în acest anotimp. Cu zece franci poţi obţine doi, trei trandafiri superbi.

 

Dar ea nu se lăsă deloc convinsă.

 

– Nu… nimic nu este mai umilitor decăt să te arăţi săracă în mijlocul unor femei bogate.

 

Dar soţul rosti cu tărie :

 

– Ce bleguţă mai eşti! Du-te la prietena ta, doamna Forestier, şi roag-o să-ţi împrumute ceva bijuterii. Te ai destul de bine cu ea pentru a-i cere un asemenea lucru.

 

Ea scoase un strigăt de bucurie:

 

– Este adevărat! Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!

 

A doua zi se duse la prietena ei şi îi mărturisi necazul.

 

Doamna Forestier se îndreptă spre dulapul cu oglinzi, scoase un casetă, o aduse, şi o deschise zicându-i doamnei Loisel:

 

– Alege, draga mea.

 

Mai întâi doamna Loisel văzu brăţări, apoi un şirag de perle, pe urmă o cruce veneţiană, aur şi pietre scumpe minunat lucrate. În faţa oglinzii, încercă toate aceste podoabe, ezită, nu se putea hotărî de a le scoate , de a le înapoia. Întreba mereu:

 

– N-ai altceva?

 

– Ba da. Caută. Eu nu ştiu ce-ar putea să-ţi placă.

 

Deodată descoperi, într-o cutie de satin negru, un superb colier de diamante; inima începu să-i bată puternic mânată de o dorinţă fără margini. Luând colierul, mâinile îi tremurau. Î-l puse la gât peste rochia nu prea decoltată şi rămase în faţa oglinzii extaziată de ea însăşi.

 

Apoi întrebă fâstâcindu-se, plină de teamă:

 

– Mi-l poţi împrumuta pe acesta şi nimic altceva?

 

– Desigur, cum să nu ?

 

Se aruncă de gâtul prietenei sale, o îmbrăţişă cu putere şi se făcu nevăzută cu comoara ei.

Sosi şi ziua seratei. Ce succes avu doamna Loisel. Fuse cea mai drăguţă dintre toate, elegantă, graţioasă, surâzătoare şi nebună de fericire. Toţi bărbaţii o priveau, întrebau cum o cheamă şi încercau să-i fie prezentaţi.Toţi ataşaţii Cabinetului ministerial voiau să valseze cu ea. Chiar şi ministrul îi acordă atenţie.

 

Ea dansa parcă ar fi fost beată, ameţită de plăcere, nemaigândindu-se la nimic, pierdută în triumful frumuseţii sale, în gloria succesului său, pe un fel de nor ivit din toate aceste omagii, admiraţii, dorinţe scoase la iveală, un nor ivit din această reuşită totală şi atât de plăcută inimii femeilor.

 

Plecă acasă pe la ora patru dimineaţa. De pe la miezul nopţii, soţul dormea într-un salonaş pustiu, alături de alţi trei domni ale căror neveste se distrau de minune.

 

Soţul îi aruncă pe umeri lucrurile de îmbrăcăminte aduse special pentru a fi folosite la plecare, lucruri modeste, de fiecare zi, a căror sărăcie nu se potrivea deloc cu eleganţa toaletelor de bal. Ea simţi diferenţa şi voi să fugă pentru a nu fi remarcată de celelalte femei care se înfăşurau în blănuri somptuoase.

 

Loisel o opri :

 

– Stai puţin. Aşa ai să răceşti afară. Stai să chem o trăsură.

 

Dar ea nici nu vroia să audă şi coborî repede scările. O dată ajunşi în stradă, nu găsiră nici o trăsură; încercară totuşi să pună mâna pe una, strigând la vizitii pe care-I vedeau trecând în depărtare.

 

Coborâră spre Sena, disperaţ, tremurând de frig. În sfârşit găsiră pe chei unul dintre acele vechi cupeuri pe care la Paris nu le vezi decât o dată cu căderea nopţii, ca şi cum, în timpul zilei, le-ar fi ruşine de propria lor mizerie.

 

Cupeul îi duse până la uşă, în Strada Martirilor şi,trişti, intrară în casă. Pentru ea totul se sfârşise. El se gândea că doua zi la ora zece trebuie să fie la Minister.

 

În faţa oglinzii, ea aruncă veşmintele cu care îşi acoperise umerii şi astfel să se poată vedea încă o dată în toată splendoarea ei. Dar deodată scoase un ţipăt. La gât…colierul de perle…nu mai era !

 

Va urma.