TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC PENTRU POET, AMINTIRILE DESPRE EL, NU!

Teo CABEL

Bate un vânt rece. Rafalele sunt ca tristeţea care m-a cuprins rememorând zilele de acum  un an. Tristeţea urmărită de acei ochi negri, pătrunzători. Poetul avea ochi negri şi adânci. O energie puternică se revărsa din ei. O lume rămasă nedefinitivată, în creaţia ei, cu ţărmurile spălate de marea trecere. O imagine se zbate să fie mereu în prim plan dându-le pe celelalte la o parte, aceea când l-am văzut prima dată, la Biblioteca „Vasile Voiculescu” (Buzău).

Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare… A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la un metru de mine cu unul din ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu. „Bătrânul” a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite. Avea un timbru inegalabil „se repară Curtea Veche/ cu trufaşele ei grote…”.

Te cunosc pe tine, mi-a spus, după evenimentul cultural, la o cafea eu, o apă, dânsul. Îl cunosc şi pe unchiul tău, am fost colegi de liceu la Haşdeu. De atunci ne-am întâlnit des. Eu am păstrat în amintire doar momentele în care zâmbea şi recita.

Privirea lui era puternică chiar şi pe patul de spital, deşi dusă în fundul ochilor, era totuşi o flacără ce se zbătea în vântul vieţii. Îl vizitam zilnic mai puţin  când  eram de servici. Poetul şi jurnalistul Marin Ifrim mă anunţase că este în spital. Într-una din zile, am fost amândoi în vizită să-i ducem cele necesare; i-am făcut o poză. Ce ruşine m-a cuprins! I-am făcut-o cu telefonul deşi aveam aparatul la mine şi chiar dânsul îmi mimase, să-i fac, semnul clikului pe aparat. Oriunde venea la evenimentele literare ştia că am aparatul la mine şi lua câte o poziţie sobră  să-l pozez. Omul acesta suferea,  ochii lui de zimbru înfrunta durerea şi singurătatea. Dar în spital mi se părea nu ştiu cum, o poză. Cei din salon îl priveau cam  ciudat. Era normal. Nu înţelegeau,  de ce se perindă atâta lume la  acel bolnav?! Li se spusese lor că era poet, dar…

Miercuri  15 februarie 2012, l-am gasit întins, cu glasul topit, mi-a cerut apă. Spunea ceva în engleză Help! My God! Întindea mâna la mine. S-a uitat în ochii mei spunând mai mult şoptit: „Vreau şi eu o cămăruţă, la tine…”. Nu ştiam cum să reacţionez. M-a întrebat iar în engleză dacă-l înţeleg, i-am raspuns tot în engleză, cu oarecare stângăcie gândindu-mă la ce vor zice ceilalţi din salon. Atunci a zâmbit. Am încercat să-l liniştesc. Nu a vrut sa mănânce nimic. Cerea apă. I-am dat apă. Am plecat cu o strângere de inimă spunându-i că a doua zi nu puteam veni. „Ne vedem vineri!” am spus. A dat din cap, mi-a strâns mâna… „o cămăruţă”.

Vineri urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca m-a sunat Marin Ifrim: „Teo, a murit Ion Nicolescu !”. Doar imaginile frumoase le-am păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu Alifantis:  „Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară onor a nimănui” (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: „Fă-mi te rog un masaj, la spate!”

„Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

„(…) peste toată mascarada/ turma stelelor se mână// am rămas singur cu strada/ şi cu poezia-n mână//(…) dar Constantin dar Brâncoveanul/ zace-n Bosfor fosforizat// şi capul lui umblă ca banul/ după un trup decapitat// şi nu-i dă nimeni trupul mim/ avem istorie frumoasă// avem puterea să iubim/ cu sufletul întins pe masă//” (Cântul LXXXIV).

Poem în memoria lui Ion Nicolescu:

URMA POETULUI

Ochii zimbrului, în frâu, treceau

Călători în altă lume,

În timp ce-n viaţă nestruniţi

Urcau iubind pe orice culme.

Azi nu era poetul pregătit,

Fără de veste, să devină ieri.

Zăpada de pe brazi l-a îngropat,

Când încă număra la primăveri.

Ghirlanda clipelor încremenite

Va curge peste lespedea de stihuiri,

Unde va bate timpul, ca pe frunze,

Zburând în gânduri amintiri.

Pe cer  o stea s-a aşezat de-a curmeziş,

Aşa cum i-a fost şi firescu’

Păzi-va duhul ei peste Carpaţi,

„Mioritiada” lui Ion… Nicolescu.

Teo CABEL

Buzău

Februarie 2013

———————————————

Sâmbătă, 16 februarie 2013, la Buzău s-a comemorat un an de la trecerea poetului Ion Nicolescu la cele veşnice. S-a sfinţit la cimitirul „Dumbrava” crucea ridicată acestuia de domnul Doru Enache, cu o contribuţie simbolocă şi din partea unor scriitori. Au participat Doru Enache, Mircea Costache, Emil Niculescu, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Prof. Titi Damian, Stan Brebenel, Ionel Zaharia, Ion Răduş, preot Tudose Alexandru, Dan Camer, Ion Gătej, Teo Cabel, Florescu Dan. Pomenirea s-a făcut la Fundaţia Sf. Sava cu binecuvântarea părintelui Milea Mihail.

———————————————

Ion NICULESCU (semna: Ion NICOLESCU), poet neconformist, boem, anticomunist. Doctorand în filozofie. Născut la 19 ianuarie 1943, Buzău, decedat la 19 februarie 2012. După absolvirea Liceului „B.P. Haşdeu” din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Debutează în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1956). Colaborează cu versuri şi reportaje la „Luceafărul”, „Viaţa Buzăului”, „Munca”, „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Cronica”, „Tribuna” etc. A publicat 6 volume de poezie: „Indulcenţe” (1969), „Ironice” (1970),  „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Naţional Bucureşti după revoluţie. A fost poetul artiştilor avangardişti din anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru. (GR)