Adina Cicort, într-un turn de castel
4 min read
Maria Diana Popescu
Imaginaţi-vă în odaia unui turn vechi de castel, o frumoasă poetă, cu răsăritul de mătase pe trup, suavă ca o floare de colţ, cu ochii verzi şi plete scurse pe un horn din cer, cu orologiul metaforei în buzunarul de la piept – o mireasă tînără, locuită de un prunc, iar alături de ea, Universul intrat pe furiş pe fereastră: „Universul cuprins într-o clepsidră/ E trupul tău, Femeie…/ În pletele-ţi lungi stă fermecată luna/ Şi vraja ta se aşterne în condeie…/ Copilăria soarelui şi negura furtunii/ Privirea ta le-atotcuprinde,/ Mister, dorinţă, joc, patimă,/ Mă farmecă, mă prinde…” Copilul din ea întrebînd-o de bunicii castelului, de proprietarii milioanelor de chei, plecaţi sub arcade cu fluturi orfani. Discurs liric pur, încărcătură emoţională, stăpînire de sine, un fel de participare totală la bucuria existenţei. Parcă împodobită cu fructe colorate, poeta învaţă să iubească, scriind cuvinte de foc în palma stăpînului: „Cu unduiri şi blânde forme te legeni prin odaie,/ Doar, te-oi zări, divino!/ Abandona-voi vorbele printre cerneală şi hârtii… / şi ne-om iubi!/ Umil poet şi muza mea bălaie…”. Doamne, ce misiune de onoare!
Aşa mi-o imaginez, eu cititorul, pe Adina Cicort, poeta, cît de frumoasă este în mineralitatea ei! Desprinsă din lucrurile mărunte ale acestui secol, înnoită în miezuri de zile, în miezuri de nopţi şi de dor, cu un intimism solemn, ca principiu de emoţiune poetică: „Îţi ating pielea cu nesaţ,/ Te privesc, te sărut, te ador,/ Miroşi a cafeaua dulce, cu zaţ,/ În care vreau să citesc despre viitor…/ Mâinile noastre se strâng ca într-un dans,/ Respir din răsuflarea ta, ameţesc…/ Mă las furată de val, în balans,/ Suntem ca-ntr-un vis, te iubesc…”, Adina iese din definiţie, din sentinţă, din gol şi din rece turn. Ceea ce impresionează este posesiunea limbajului, întrebuinţarea lui simplă dar şi viguroasă, de un realism pregnant, fără nicio sforţare. Nimic formal, nimic decorativ, Adina relaţionează/ dialoghează, de pe poziţia muritorului cu timpul, cu ilimitatul, cu Dumnezeu: „Seara se lasă încet,/ Pe deal miresme învie,/ Se aude toaca bătând…/ „Închină-te maică, mâine-i Sfântă Mărie!”/ Îşi face cruce draga bunică/ Şi eu, serioasă, îi dau ascultare,/ Am numai cinci ani, sunt mică,/ Dar toţi îmi spun c-am privire de om mare!/ Bunicul obosit a venit de la câmp./ Bucatele sunt gata, ne strângem cu toţii,/ Şi vietăţile se adăpostesc la culcuşuri pe rând… / Rostim Tatăl Nostru cu privirea plecată,/ „Mulţumim Doamne pentru bucate, pace şi casă,/ Dă la toată lumea sănătate şi recoltă bogată,/ Curăţă răul, păzeşte de războaie, boală, năpastă!”.
Adina Cicort se încrede în capacitatea poeziei, iar versul o transpune în imagini neminate de niciun exces, de nicio dezgolire: „Miroase a lemn vechi şi a măr,/ Focul trosneşte a poveste/ Şi atât de bine cu tine îmi este,/ Iubite, trece-mi mâna prin păr…/ … În mansarda noastră veche/ Ne vom iubi ca întâia dată,/ Vom răscoli amintiri, pasiunea uitată/ Şi-om fi iar suflet cu suflet, pereche…/ Focul trosneşte a poveste,/ Ce frumos e în lume, ce bine ne este!” Admirabil, cum reuşeşte să-şi păstreze acest splendid însemn al percepţiei ingenue! Precum un Stendhal în eseul „Despre dragoste” – trăirile Adinei se încarcă de cristalele unei imaginaţii profunde şi ordonatoare. La fel ca o ramură verde aruncată într-o mină de diamante şi scoasă de acolo încărcată de cristale preţioase, versul absoarbe ca un burete sucul inspiraţiei şi-l pune în circulaţie prin poeme de o frumuseţe demnă – poeme din turn de castel, cînd un anotimp se termină şi altul se pregăteşte să-i ia locul. Anexez şi permanenta întoarcere a Adinei în orizontul copilăriei, la detaliile mătăsoase, din care construieşte cu mare uşurinţă prospeţimea bucuriei poetice: „Se duce zăpada şi iarna geroasă,/ Au răsărit ghiocei şi zambile!/ Voioasă alerg desculţă de-acasă/ Să mângâi primele fire de iarbă fragile…”
Nevoia Adinei Cicort de a da o formă lirică sentimentelor şi speranţelor, nevoia de a impregna virtuţi poetice şi artistice lumii înconjurătoare, prin poezie şi prin pictură este manifestarea articulată, consecventă, a unui spirit stăruitor în bine şi în frumos.
