O retrospecţie a dezamăgirii

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

            Ileana Vulpescu (1932-) s-a impus ca romancieră cu Rămas-bun (1975),  Arta conversaţiei (1980), Carnetul din port-hart (1995), Arta compromisului (2002). În 2011 autoarea supune atenţiei noastre o nouă carte cu un titlu sugestiv pentru îndeletnicirea personajului central, Sabina Gherasim angajată ca traducătoare din franceză şi engleză la Securitate. Romanul se numeşte Nota informativă bătută la maşină, amintindu-ne de procedeul clasic al odioasei instituţii în relaţie cu toţi cei care îi intrau în vizor. La prima vedere am crede că este vorba de o radiografiere a Instituţiei pentru ca după câteva pagini de lectură să realizăm că interesul autoarei vizează manifestările umanului oriunde îl găseşte viu, în ciuda mortificării la care este supus de un regim opresiv. Nota informativă este de fapt rememorarea unei biografii. Naraţiunea la persoana întâi este suţinută de Sabina Gherasim, care, aflată în pragul senectuţii, îşi priveşte viaţa aşa cum a fost, un slalom printre amărăciuni, combinat cu momente de jubilaţie în dragoste, cu tristeţi şi tandreţe, resemnări şi aşteptări frustrate şi pe deasupra tuturor trăirilor –  o imensă capacitate de a dărui frânturi de suflet tuturor celor care o înconjoară. Viaţa Sabinei acoperă câteva epoci din istoria ţării: copilăria din timpul războiului, cu reminiscenţe ale regimului burghezo-moşieresc, adolescenţa, studenţia în plină epocă stalinistă, maturizarea în condiţiile instalării depline a comunismului prin dictatura de o jumătate de secol şi vârsta a treia care se desfăşoară după lovitura de stat din 1989, în plin „capitalism al junglei”, cum defineşte autoarea starea de azi din România. Deşi  presiunea tăvălugului istoric este mereu prezentă în roman, nu aceasta constituie filonul esenţial al povestirii, ci rezistenţa omenescului în faţa acestui tăvălug, escamotarea lui în fel şi chip prin momentele simple de trăire adevărată, prin respectul tradiţiei, prin mersul firesc al existenţei cu ciclurile ei naturale. În chiar incinta „prăvăliei”, alias Secu doi gradaţi nutresc o dragoste ilegală, ca să zicem aşa, pentru proaspăta absolventă angajată ca traducătoare. Colonelul Alexandru Endre îşi ascunde sentimentele până la sfârşitul zilelor, dar Generalul Şerban Vasilianu o ia pe Sabina cu asalt şi o urmăreşte cu dragostea lui până şi de peste ocean, din America unde se stabileşte cu familia. Cu asta autoarea nu intenţionează să înălbească instituţia rău famată, ci doar să sublinieze încă o dată forţa irezistibilă a sentimentelor general umane în confruntare cu orice regim politic fie el cât de tiranic.

            Romanul este scris din perspectiva unui scepticism fundamental de genul celui din Glossa eminesciană. „Toate-s vechi şi nouă toate”. Este un scepticism şi o detaşare deprinse de Sabina Gherasim atât din experienţa personală cât şi din accesul la documentele traduse, în care se reflectau spectrele politice cele mai diverse de pretutindeni din lume. Astfel ea ajunge să nu se mai mire de nimic şi să nu mai idealizeze nici un regim.   Sursa acestui scepticism trebuie căutată de asemenea în Ecleziast şi în înţelepciunea ţărănească a bunicii Frusina. În acelaşi sens se înscrie confesiunea lui Alexandru Macedon pe patul de moarte: „În lumea asta am fost totul şi totul e nimic” pe care o citează Valeriu, primul soţ al Sabinei. Mărturisirea Ilenei Vulpescu de pe coperta romanului este convergentă spre aceeaşi idee: „N-aş putea spune că am dat la iveală un compendiu de pesimism; cât despre unul de optimism, nici vorbă, ziua de azi fiind, cu mărunte variaţii, copia celei de ieri. Şi a celor de totdeauna… De pretutindeni.”

Din mijlocul „capitalismului de junglă” în care îşi consumă bătrâneţea, Sabina Gherasim se întoarce cu plăcere la copilăria timpurie, vârsta inocenţei fiind singura etapă din viaţa ei pe care ar vrea s-o retrăiască. Acel trecut este o aurea aetas. Şi bucatele erau mai bune atunci şi limbajul oamenilor mai plin de culoare, dacă e să-l comparăm cu limbajul de lemn al comunismului sau cu cel vulgarizat de manelizarea de după 1989. Sabina a moştenit de la bunica Frusina mentalitatea ţărănească a lucrului bine făcut, simţul practic, realist şi sprijinul sufletesc pe credinţa din moşi strămoşi şi pe obiceiurile neamului, care trebuie păstrate indiferent de schimbările de regim. „Comunism, necomunism, lumea respectă obeceiurile, că datina leagă oamenii. Unde s-a dus tradiţia nu mai e nimic” (p. 182), observă naşul de botez al primului născut al Sabinei. Conversaţia alunecă apoi spre ameninţarea continuă a regimului sovietizant, momentul este 1950, de-a demola tradiţia naţională. Iar doctorul  Paul Iovănescu, umblat prin străinătăţi asigură asistenta că fenomenul se petrece şi în Occident unde „e-o bulibăşeală şi-n mintea ălora din Occident de-a mai mare dragul. Dacă-ar fi s-o rezum, aş spune că e vorba de abandonarea identităţii naţionale.” (p.182). Sabina face parte din aceeaşi familie de spirite cu Saşa Comăneşteanu din Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu, exprimându-şi frecvent ataşamentul pentru glia românească, refuzul de-a o părăsi pentru alte zări posibil mai bune. „Eu vreau să traiesc în linişte, atât cât se poate lângă ai mei” (p. 204), răspunde ea invitaţiei colonelui Endre de-a o trimite cu misiune în străinătate, iar altădată zice: „…nu vreau să trăiesc printre străini. Am o mentalitate ţărănească” (p. 330). Nu întâmplător ea este cea care urmează cu sfinţenie litera tradiţiei privind cultul morţilor, făcând pomenire cu coliva la Biserica Boteanu ambilor ei colegi de muncă: generalul Vasilianu şi colonelul Endre.

Mi se pare curajos gestul Ilenei Vulpescu de-a aduce în discuţie prin Sabina Gherasim rolul Securităţii în România din perioada de început a comunismului până în momentul actual.  Nu e necesar să amintim cât de urâtă de către populaţie a fost Securitatea. E adevărat că nu puţini au fost cei care ca informatori au jucat duplicitar, de dragul unor privilegii. În această ordine de idei, Sabina meditează sarcastic la soarta unor mari personalităţi politice şi culturale „zeificate după 1989” care dacă li s-ar da în vileag dosarul de activitate ascunsă la Securitate „ar ieşi rău şifonate”. Mai întâi cine sunt cele trei personaje de la Securitate care apar în roman: generalul Vasilianu fost lucrător la Siguranţă, specialist de mare talie în telecomunicaţii care a acceptat oferta ca să nu meargă la săpat şanţuri sau direct în puşcărie. Pentru general Siguranţa şi Securitatea seamănă de parcă sunt făcute „ca de-o mamă şi de-un tată” (p. 215). Colonelul Endre a intrat din motive de patriotism, ca să contracareze năvala maghiarilor din armata lui Horty, care s-au angajat la Securitate pentru ştergerea urmelor. Endre este român din Sighetul Marmaţiei, absolvent al Facultăţii de Drept şi Filosofie la Cluj. Sabina a absolvit con brio limbile străine la Bucureşti şi a fost invitată îndată după absolvire să lucreze ca traducătoare la Securitate. N-a ezitat să accepte, făcând cu Securtiatea „căsătorie din interes pentru ieşirea din sărăcie” (p.333). Generalul lucrează mult în străinătate în telecomunicaţii, colonelul încearcă pe cât îi stă în putinţa să ajute intelectualii, ferindu-i de aruncarea în puşcărie, Sabina nu are nici o funcţie operativă. Ea traduce şi iar traduce din presa străină materiale informative pentru angajaţii instituţiei şi îi învaţă engleza şi franceza. Prin cele trei personaje autoarea vrea să prezinte o aripă intelectualistă a instituţiei care a activat ca şi servicii similare din Occident, pe care a încercat de altfel să le imite. Şi aici cade observaţia: „În Anglia, a fi fost în Intelligence Service era chiar o cinste” (p.339).  Deci există în carte tendinţa de a legitima anumite activităţi ale Securităţii necesare în orice ţară indiferent de regim. Totuşi zicem noi, cu o floare nu se face primăvară. Esenţa acestei instituţii în România a fost represivă în majoritatea acţiunilor ei, întreţinând şi cultivând, printr-o reţea întinsă precum cancerul, suspiciunea şi teroarea între oameni. Este totuşi dificil să ne schimbăm percepţia asupra Securităţii chiar dacă în ea au lucrat intelectuali clarvăzători şi bine intenţionaţi. Ei au fost excepţiile care nu au putut schimba natura diabolică îndreptată împotriva propriului popor al acestei instituţii esenţiale în menţinerea dictaturii. În dorinţa de a-şi umaniza personajele angajate la rău famata instituţie, autoarea îi implică într-un joc al dragostei mărturisite şi nemărturisite. Ea nu se fereşte să le arate oportunismul, mai ales al generalului care o şi spune: „Dacă tot lucrăm sub oblăduirea Securităţii, măcar să profităm” şi într-adevăr el şi-a exportat copiii la Los Angeles. Sabina recunoaşte ea însăşi că cei doi fii ai ei au fost privilegiaţi, fiind trimişi la muncă peste hotare sau cu bursă de studii în America, unul dintre ei. Şerban, fiul cel mare al Sabinei moşteneşte simţul ei de statornicie şi legătura cu pământul, nefiind tentat de părăsirea ţării. Doru, în schimb, se strămută în America de unde îi trimite lunar mamei bani şi pachete. 

Sabina nu este o ingenuă care lucrează la Securitate, ruptă de manifestările infernale ale instituţiei, mai ales că ne aflăm în plin stalinism. Fiind un personaj resoneur al cărţii ea nu întoarce spatele realităţii de dragul privilegiilor pe care le are: „ştiam de schingiuirile din puşcării, de drama ţăranilor băgaţi cu otuzbirul în Gospodăriile colective, ştiam chiar mai mult decât lumea din afara „Prăvăliei” (p. 217). Ea suportă la tot pasul distanţarea oamenilor temători şi dispreţuitori din cauza locului ei de muncă. Eficienţa muncii ei de traducătoare şi tăcerea ca pietrele de care este în stare pe parcursul a treizeci şi şapte de ani fac din Sabina un om de încredere pentru general şi colonel. Într-o instituţie în care nimeni n-are încredere în nimeni caracterul Sabinei ca om de nădejde însemnează enorm. Raportându-se la ea generalul şi colonelul gândesc în particular cu totul altceva decât rolul lor asumat la Securitate. Când după Revoluţia din Ungaria erau catehizaţi în şedinţe nesfârşite, Endre schiţează o atitudine critică, ştiind bine de ce se făcea asta. Era „pumnul în gură vârât şi mai adânc faţă de oricine nu ţinea aţă linia Partidului” (p.232). Apropierea semnificaţiilor Securităţii române de acelea ale omolagelor ei din Occident este o idee frecventă în roman. Sabina refuză să plece în Franţa unde defectase primul ei soţ, regizorul Valeriu Veniamim pentru că, gândeşte ea, nu doreşte să intre prin pile la Europa Liberă „ca să mă plătească C.I.A., adică omologul „Prăvăliei” de unde-aş fi plecat” (p. 216). Judecând la rece, autoarea observă caracterul represiv al tuturor serviciilor secrete din lume care „nu lucrează ţinând într-o mână Biblia, Coranul şi altele asemenea şi în cealaltă Constituţia” (p. 178). Totuşi, nu poate să nu recunoască deosebirea între absolut crâncena represiune din ţările de după Cortina de Fier şi represiunea serviciilor secrete din ţările capitaliste, care nu viza în primul rând pe cetăţenii lor, liberi să-şi manifeste public opiniile lor politice. Valeriu Veniamim chiar are o observaţie de bun simţ spre a desemna caracterul absolut al represiunii comuniste. El îşi imaginează că dacă I.L. Caragiale ar fi trăit în timpul stalinismului şi ar fi criticat regimul, aşa cum a făcut-o în timpul burghezo-moşierimii, ar fi fost demult la Gherla sau Aiud. 

Privind în trecut dinspre actualitatea românească de după 1989, autoarea judecă cu profundă tristeţe istoria postbelică. Iată-l pe Churchill legitimând ocuparea Basarbiei de către ruşi şi pe Roosevelt care declarase: „Puţin îmi pasă dacă ruşii comunizează Europa” (p. 99). Nu are o părere mai bună despre Occident care „îi cedase Moscovei tot Răsăritul Europei, ca pe-o ciozvârtă pe care i-o azvârle câinelui ca să nu te muşte.” (p. 177). Şi apoi după Ialta a urmat Malta care nu face decât să confirme dezamăgirea de o viaţă a Sabinei Gherasim. Aproape de finalul romanului ne aflăm după căderea comunismului într-o Românie în care s-au instalat la conducere cei care „suferiseră şi sufereau groaznic prin vile la Cotroceni” (p. 342), notează sarcastic romanciera. Sabina îşi aminteşte cum generalul pe când încă se mai afla în ţară îi prevestise: „Viitor de aur ţara noastră n-are”, parafrazându-l pe Bolintineanu. Iar colonelul Endre îi spulberă orice speranţă când ea îl întreabă încotro se îndreaptă România. Zice colonelul: „România nu se-ndreaptă, e îndreptată (subl. aut.) spre ştergerea de pe hartă” (p. 353) grăbită de guvernarile extrem de corupte, care au jefuit ţara la modul neruşinat, iar acum stau cu mâna întinsă la Banca Mondială. Căci dezmembrarea României o vor face românii, clasa conducătoare, pentru care ciolanul contează nu Ţara, cade aspru judecata lui Endre asupra istoriei noastre actuale.

Comparaţia între corupţii actuali şi guvernele comuniste este favorabilă celora din urmă, care după opinia autoarei, au avut o credinţă în România şi, în ciuda limitelor impuse de regimul dictatorial, au făcut mai mult pentru ţară decât trădătorii de azi. Colonelul îl citează pe gânditorul Petre Ţutea care îl califica pe Ceauşescu „ultimul mare naţionalist” şi profetiza o vreme teribilă de anihilare a naţiunilor când internaţionalismul proletar va fi înlocuit cu cel capitalist.

Cu rara ei capacitate de a recrea clipe de viaţă cunoscută din romanele anterioare, Ileana Vulpescu urmăreşte sinuozităţile biografice ale Sabinei Gherasim cu iubirile ei imaginare şi reale, cu predestinarea de a-şi creşte mai mult singură cei doi copii, cu tenacitatea ei de adevărată luptătoare care caută sensul vieţii în bucuriile  simple, încercând să le apere de macularea unei istorii bicisnice. De câte ori o ia de la capăt o face pentru că glasul inimii o îndeamnă. De aceea este cumva descumpănită când înţelege că fiul ei Doru face o căsătorie din interes. Legea speţei şi a tradiţiei o călăuzesc în special în viaţa ei de familie cu doi soţi care o abandonează fiecare, după un număr de ani, pentru o altă femeie. Sabina, deşi nu îşi refuza o pasiune devastatoare, care debutează pe fundalul primei ei căsătorii, rămâne adepta principiului că nu trebuie să strici ceea ce ai şi nu trebuie să-i faci pe alţii să sufere din cauza tribulaţiilor tale sufleteşti.  Personajul are o vitalitate deosebită în orice început de viaţă şi are parte de câteva. Găseşte resurse interioare în toate despărţirile ei, încercând să rămână în relaţii paşnice, amicale cu foştii ei soţi. Mi se pare remarcabilă puterea acestei femei de a pune laolaltă inşi şi situaţii care la prima vedere par atât de antitetice. Foşti socri, actuali socri, copii din prima căsătorie a soţilor, chiar şi fostele lor neveste toţi au loc la masa Sabinei, care manifestă un elan extraordinar de a restitui întregului cioburile din existenţele frânte de viaţă,  pentru că familia extinsă este locul de predilecţie al acestei femei cu credinţa în Dumnezeu şi în destin. Din loc în loc romanul are ca lait-motiv întrebarea fără răspuns despre cum s-o despărţi sufletul de trup, întrebare care cade greu după consumarea câte unui episod grav.  La sfârşitul cărţii o găsim pe Sabina, lăsându-şi viaţa să fie judecată de Dumnezeu, căruia îi cere s-o ierte dacă existenţa ei a fost strâmbă de la un capăt la altul. Aproape toţi prietenii i-au murit şi ea încă are resurse să se gândească la tinereţe când „mai mult pluteşti decât umbli pe pământ”. În ciuda oboselii unui suflet încercat şi a minţii care a înţeles atâtea, în ciuda dezamăgirii octogenara Sabina are nesecata energie a neamului de ţărani  să se bucure de anotimpuri: „Mai apuc o primăvară. Are să-mi înflorească teiul de subt balcon, care mi-o aminteşte pe coana Titi şi caprifoiul copilăriei mele. În tei au să vină păsările cerului şi-au să-mi cânte. Ele-mi arată că viaţa mai are şi frumuseţe, iar eu am să-mi şoptesc nişte versuri de cine-ştie-când, trecute prin cine-ştie-câte gânduri: „În grădina lui Ion/Toate păsările dorm,/Numai una n-are somn,/Cată să se facă om.” Săraca!” (p.362) exclamă autoarea cu compasiune pentru dramatismul condiţiei umane. 

Un final încărcat de emoţie al unei cărti care poartă marca Ileana Vulpescu: personaje autentice, tensiune ideatică, sinceritate şi profunzime în judecăţile asupra vitregiilor istorice.  Intenţia autoarei de a nuanţa imaginea unei Instituţii de tristă faimă precum Securitatea se va izbi însă de rezistenţa cititorului care o va simţi ca pe o teză care la momentul actual nu poate fi digerată.