Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

Autor: George Petrovai

            În orice bătălie – fie că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi însăşi purtătoarea favorii divine.

            Dacă pentru Aliaţii din cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29 iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste: Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta, perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila noastră democraţie).

            Iar voinţa majorităţii românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare euro-atlantică.

            De unde rezultă nu doar un mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat – România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i le aduc răufăcătorii cu ştaif!

            Căci evenimentele derulate în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri, deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:

            1)Acapararea totală a puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;

            2)Cu spijinul neprecupeţit al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre români în starea de zombi sau, după caz, de mankurţi.

            Nu voi insista asupra termenului zombi, cu toate că el se arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre vii.

            Mult mai aproape de condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor existenţială, este mankurtul prin sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le încorporează.

            Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.

            Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!

            Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!

            Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.

            În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…

            Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele „paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea” victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…

            Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.

            …Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească” cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.

            P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.

            Dar mai înseamnă şi o rapidă recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.

(Sighetul Marmaţiei, 30 iulie 2012)