Moartea unui regizor-ALEXANDRU TOCILESCU

Moartea unui regizor-ALEXANDRU TOCILESCU

Autor: Mihaela Dordea

După ce a poposit preţ de 65 de ani în halta de la poalele muntelui cosmic al marii cetăţi unde umbra realităţii se depăşeşte pe sine, după ce a hălăduit o vreme printre zidurile care spun poveşti în singurătatea lipită de ele ca o floare de mucegai şi unde doar ecoul aminteşte ropotul ultimelor aplauze, după ce a cules mărul de aur din pomul ultimului paradis terestru acum ocupat de impostori, regizorul Alexandru Tocilescu, Toca, a hotărât că e timpul să treacă pragul pe care l-a mai încercat de câteva ori şi într-o seară de marţi, 29 noiembrie 2011, a plecat. Într-o lume mai bună, ar spune unii. În altă dimensiune – zic eu, în locul lui din univers, pregătit de la facerea lumii.

Nici un semn nu a vestit moartea regizorului. Văzduhul nu s-a cutremurat, nici un sunet nu a tulburat liniştea pământului, doar o adiere rece fremăta printre crengile dezgolite ale copacilor şi poate că, undeva, în pustiu, o cucuvea speriată îşi cânta cântecul de jale într-o tonalitate joasă, semn că există…

Aproape de miezul nopţii, moartea şi-a deschis aripa peste el cu un pocnet sec iar lumea aceea prin care trecuse s-a reîntors în haos.

În timpul acesta, multe nume cântate pe o altă strună a universului se pregăteau să îl primească pe Toca acolo unde, de marţi, le este din nou regizor.

L-am cunoscut pe Alexandru Tocilescu în stagiunea 1998-1999, la Naţionalul bucureştean, în locul acela magic numit „regrupare”. Se juca Scrisoarea Pierdută a lui Caragiale, spectacol montat de el la Sala Mare.

Venea la fiecare reprezentaţie. Nu lipsea decât în ziua în care avea programată dializa. O făcea săptămânal, ani şi ani.

 La început, între noi a fost un fel de tatonare. Ne salutam, comentam evenimentele vremii şi vremurilor, şi cam atât. Apoi, printr-o nu ştiu ce chimie, am devenit prieteni. Toca mi se confesa. Îmi povestea despre el, despre bucuria de a fi student, motiv pentru care şi-a prelungit anii de facultate până ce a ajuns la concluzia ca e de ajuns şi s-a apucat serios de teatru. Şi a făcut minuni. Până în ultima zi a vieţii lui.

Cum era Toca? Un copil năzdrăvan într-un trup de uriaş. Ţinuta lui, extravagantă, ziceau unii, originală zic eu, ascundea un suflet de o rară sensibilitate. Era un munte de om şi un munte de emoţii.

Pe cât era de controversat, pe atât era de iubit.

Discuţiile cu el erau întotdeauna o bucurie de minte şi de spirit. O cultură vastă, din toate domeniile, o inteligenţă sclipitoare şi un umor care îl făcea adorabil, mai ales când începea seria de bancuri pe care le spunea cu un haz nebun.

Spectacolele montate de el, din care amintesc Poker, la Comedie şi Casa Zoikăi, tot acolo, Tartuffe şi Hamlet ca şi Oblomov la Bulandra,  O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu la Teatrul Mic, Faust la Opera Naţională, Comedie Roşie, Eduard al III-lea la Naţional, şi încă multe altele, sunt creaţii de un mare profesionalism, dar mai ales de o excepţională sensibilitate artistică, de profunzimi greu de bănuit la o primă lectură a textului dramatic, pe care Tocilescu le-a văzut şi le-a pus în valoare pe scenă.

Ceea ce mi se pare extraordinar în creaţia artistică a regizorului, este originalitatea care nu are nimic de-a face cu ceea ce se vede în unele spectacole care se vor cu orice preţ altfel, dar care nu spun nimic. Originalitatea lui Toca era amprenta lui, portretul lui, era el.

Am să vorbesc doar despre Scrisoarea Pierdută, pentru care a fost mult discutat şi criticat de unii, dar care a făcut săli pline trei stagiuni , seară de seară, de trei ori pe săptămână. Serile de Scrisoare erau adevărate gale la Sala Mare. Veneau colegi din teatru să vadă spectacolul, celebrităţi din toate domeniile, iar spectatorii ocupau fiecare centimetru din spaţiul sălii.

În acest spectacol Toca nu a iertat nimic din epoca modernă de după ’90. Cine şi-ar fi imaginat vreodată personajele lui nenea Iancu acaparate de tehnica modernă? Vorbind la telefoane mobile, vizionând telenovele, sau pe Tipătescu şi Caţavencu jucând o partidă de tenis ca la Rolland Gaross! Sau pe Zoe Trahanache în ţinute mini sau fără…Ori un Dandanache vampir, venind cu dricul la alegerile unde era candidat. Aceste trăsături pe care regizorul le-a materializat pe scenă în personajele lui Caragiale făceau deliciul publicului şi primeau aplauze prelungite la scenă deschisă. Între tablouri, când vreunul dintre actori ieşea şi se oprea în regrupare, Toca îi împărtăşea câte o idee nouă şi cerea ca ea să fie pusă în practică. Actorul asculta, făcea pe scenă ce a spus regizorul, mai punea şi de la el şi rezultatul era imediat : ropote de aplauze şi urale. La final, publicul solicita prezenţa lui Tocilescu pe scenă, dar el nu intra niciodată. Modest, aşa cum doar marile valori pot fi.

Premiile şi distincţiile primite pentru tot ceea ce a făcut, poate că înseamnă recunoaşterea meritelor şi creaţiei sale artistice. Dar ele nu pot acoperi volumul imens de muncă, orele nesfârşite petrecute la repetiţii cu trupul bolnav dar cu spiritul inepuizabil.

Aşa era Toca…Şi Doamne câte aş mai fi vrut să spun! Rămân spectacolele sale care se mai joacă încă şi se vor mai juca, la Comedie, la Mic, la Naţional…Rămâne amintirea unui om vertical pe care nu l-a doborât, cel puţin aparent, nici bârfa, nici oboseala, nici celebritatea.

Poate că acum, Valea Plângerii plânge moartea unui regizor, ea, valea dintre două lumi paralele care îşi pierde esenţa de poveste şi, cu atâtea morţi de artişti, începe să devină realitate…