Interviu cu George VULTURESCU

        ,,Am început să scriu şi să văd cu scrisul.”

– numele la naştere: Pop Silaghi Gheorghe,

– s-a născut în cătunul Tireac, sat Tătăreşti, în judeţul Satu Mare, la 1 mar­tie 1951.

– a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca.

– este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (U.Z.P.) şi al PEN-Clubului Român. -este fon­dator, editor şi realizator al revistei Poesis, Satu Mare (din 1990 până în prezent) şi al Festivalului Internaţional „Frontiera Poesis” din Satu Mare (15 ediţii).

– a lucrat la instituţii de cultură din municipiul Satu Mare.

– în pre­zent este director al Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional a Judeţului Satu Mare.

Activitatea literară:

Debut literar în revista Familia (nr.1, ianuarie, 1973) cu o prezen­tare a poetului Ştefan Aug. Doinaş – Un voluptuos al imaginii

Debut editorial – Caietul debutanţilor, 1979, Editura Albatros, Bucureşti.

A publicat cărţile:

● poezie – Frontiera dintre cuvinte, 1988; Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991ş Oraşul de sub varul pereţilor, 1994; Tratat despre Ochiul Orb, 1996; Femeia din Ev-Mediul odăii (antologie), 1996; Gheara literei, 1998; Scrisul agonic (antologie), 1999; Nord, şi dincolo de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe Pietrele Nordului, 2005; Alte poeme din Nord, 2007.

● critică – Saeculum. Metafizică şi polemică, 1995; Cultură şi lite­ra­tură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, 2000; Cronicar pe Fron­tiera Poesis, Princeps Edit, Iaşi 2007.

● ediţii bilingve – Augenlieder, gedichte, trad. Christian W. Schenk şi Simone Reicherts-Schenk, Dionysos, Germania, 1996; Tra­tat despre Ochiul Orb/Traite sur l’Oeil Aveugle, trad. Sabrina Russo, Fundaţia Culturală Libra/Editura Humanitas, Montreal, 2004; The North and beyond the North, trad. Olimpia Iacob, Libra, 2006; Do severe I dalşe od severa, trad de Miljurko Vukadinovič şi Adam Puslojič, Belgrad, 2007.

Este deţinătorul premiului literar pentru poezie al Târgului Esti­val de carte – Neptun (1994) şi al Salonului de carte şi publicistică – Cluj, Oradea (1994); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru critică „M. Zaciu” al Galelor Literare Radio Cluj, 2001; Marele Premiu „N. Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti (1997); Premiul „Corona Carpatica” al Asociaţiei de Literatură şi Artă Uniunea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003).

Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de Cavaler (2004).

A fost tradus şi a publicat poezie în limbile: slovacă, fran­ceză, germană, engleză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană.

Este un om plin de înţelepciune,modest şi serios.

Deşi a ajuns domn nu-şi uită rădăcinile şi îşi cântă în scrisul său zona frumoasă din care vine cu atâta căldură şi simţire că ce-l care citeşte se vede acolo şi iubeşte instantaneu acele locuri.

Adalbert GYURIS:

– Credeţi că locul naşterii influenţează şi poate modela viaţa unui om?

George VULTURESCU:

– Locul naşterii are o importanţă covârşitoare pentru un creator. Energetica lui (acţionând din pietre, ape, arbori şi ierburi, pământuri şi mlaştini) acţionează asupra noastră benefic sau malefic. Descoperim asta prin timp, devreme sau târziu, dar o purtăm latent în ţesuturile trupului, precum proprietatea rocilor de-a produce scântei sau a sevelor de plante de-a tămădui rănile.

Toată mitopoetica „Nordului” din poemele mele (Nord, şi dincolo de Nord, Stânci nupţiale, Monograme pe Pietrele Nordului, Alte poeme din Nord), leit-motivele lor (Pietrele Nordului, apele, vraja stihiilor vegetale, cuţitul costobocilor din care mă trag, lupii din sihle) au fost „hotărâte” de această sarcină energetică a locului natal-cătunul Tireac, rămăşiţă a vechilor codri ai Chioarului şi Sălajului. „Mâna care scrie şi mâna de pe cuţit”, un sâmbure-nucleu al multor poeme, vine în mişcarea de rotunjire a arabescurilor literelor din alte mişcări pe care simt că le-au executat înaintea mea tăietorii de arbori, fântânarii (precum tatăl meu), cioplitorii în piatră.

         Însă, din păcate, această substanţă (a „tiparelor eterne”, ar zice L. Blaga) a fost hrană doar poetului de mai târziu: tânărul care a plecat din sat, căutându-şi de lucru în alte oraşe, apoi muncind ca să poată urma o facultate, a suferit din cauza acelui loc marginal pierdut pe harta judeţului Satu Mare. Dar în „celula sufletului” găseam mereu un strop din „apa vie” a locului natal, a înaltei morale pe care mi-au dat-o oamenii lui, a semnificaţiilor profunde dintre oameni şi lucruri.

– Cum aţi început să scrieţi şi când v-aţi dat seama că scrisul este menirea dumneavoastră?

-Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viaţa a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe faţă. Pentru un copil – între alţi copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poţi face faţă: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul.

– Credeţi că poezia ţine de sentimente sau mai degrabă de construcţie? 

– Poezia adevărată „se ţine” (ca să vă folosesc propria expresie) de poala lumii precum un copil de mâna mamei. Ea e şi sentiment, şi construcţie şi mult mai mult: e participare la un ritual care te aşează în centrul lumii şi în centrul universului. E misterul acela esenţial „care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole”, ca să-l îmbrăţişez în gând pe Cioran.

În cazul meu poezia devine un proces de developare: de pe o

peliculă fină a memoriei (pornind de la „locul natal”) pe care s-au   suprapus straturi, pulberi de imagini, limbaje, semne. E o operaţie (construcţie?) grea de-a descifra semnele acestor inscripţii, o lectură cu care pot intra în relaţie cu ceilalţi şi care mă integrează şi pe mine în „lectura” celorlalţi.

– Poezia poate salva frumuseţea care azi riscă să fie măcinată de partea materială?

– „Frumuseţea lumii” pe care a văzut-o în profunzimile sufletului omenesc un scriitor precum Dostoievski, este aceeaşi prin vreme. Unii o înfăptuiesc prin osârdia sufletului, alţii o cumpără, unii se lasă orbiţi de ea, alţii pot trăi fără să le pese de partea de divin, de comuniunea cu sacrul pe care o putem avea conştientizând-o. Poezia nu cred că poate avea întrebuinţări farmaceutice, ca remediu; nu cred că se manifestă după curbele contabile – cumpărând sau investind la timp. Şi: frumuseţea nu e niciodată „pe moarte”, noi suntem pe moarte, noi suntem de salvat. Poezia e doar o cale spre frumuseţe, o credinţă în frumuseţe, ”în miezul ei ultim, ca posibilitate specifică a existenţei” (Heidegger – Fenomenologie şi Teologie). O avem sau nu o avem …

– Poetul poate remodela lumea, pentru a o retrăi şi apoi pentru a o retransmite celor ce iubesc poezia?

– Am să vă relatez ceva, extraordinar pentru mine. Într-o zi, bunicul meu Achim (un protector al copilăriei mele), m-a luat în grabă pe calul său: „Vino, să vedem fulgerele!”. Era pe la amiază, dar cerul se întuneca de nori negri. M-a dus la lespezile de pietre din Poiană. Am stat în ploaie, în vânt, sub grindină. Fulgerele cădeau pe pietre ca nişte şerpi metalici, de oglinzi, care se spărgeau în ţăndări într-un hohot şi scrâşnet al naturii din jur. Un fulger a traversat un brad falnic din apropiere (l-a sărutat? jupuit?) şi l-a preschimbat în văpaie, în scrum. Nu ştiu cum poate poezia „remodela lumea”, dar eu încerc să redau frumuseţea acelui brad fulgerat. Poezia e ca roza lui Paracelsus (Borges, desigur): trebuie să refac bradul din scrum. Scriu ca să redau acea frumuseţe sălbatică a energiilor Nordului meu în care omul era în comuniune cu universul şi anotimpurile.

– Credeţi că cei „însemnaţi” sunt  aleşi să lase ceva în urma lor?

– V-am vorbit despre sensurile celor „însemnaţi” în viziunea lumii satului meu. Oameni cu buză de iepure, bâlbâiţi, femei care au albit într-o noapte, bărbaţi cu degete lipite: unii erau percepuţi ca purtători de malefic, nu erau acceptaţi la adunări, în strana bisericii. Dar erau acceptaţi în zilele carnavalului, a sărbătorilor de peste an, la şezătorile din jurul focurilor. Dar sub semnul tumefiat al unora, dacă ştii să descifrezi, e atâta suferinţă care se lasă deschisă în faţa ta ca o oglindă vrăjită, precum se lasă deschise, celor aleşi, cerurile în noaptea de Paşti.

Un „însemnat” era şi Ceauşescu: care era bâlbâit. Priviţi-i pe cei „însemnaţi” care  ne conduc azi: putem „citi” din expresia, limbajul şi gestica lor ce va rămâne după ei în plan istoric. Dincolo, în planul artei, dacă n-ai cutremurul semnului de har, dacă nu ţi l-ai descoperit, evident nu vei lăsa nimic valoros în urmă …

– Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi dacă are importanţă prietenia în formarea eului?

– Da, contează enorm. Să ne amintim câte pilde ale ucenicilor, câte „probe” sunt ca să-şi poată întâlni/ accepta „învăţătorul”, „maestrul”, „gurul”. E vorba de acele „întâlniri admirabile” în care, adesea, întâlnindu-l pe altul te regăseşti pe tine însuţi. În cazul meu au fost trei asemenea „întâlniri”: la facultate, la Cluj, cu admirabilul eminescolog Ioana Em Petrescu (la care mi-am dat lucrarea de licenţă); cu Şt. Aug. Doinaş care semna „Poşta redacţiei” la revista „Familia”. Am debutat cu prezentarea lui intitulată „Un voluptuos al imaginii: George Vulturescu” (nr. 1, ianuarie, 1973). A treia a fost cu monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt. Rândurile cronicii sale, la cartea de debut (apărută „în regie proprie” la Ed. Litera – Frontiera dintre cuvinte), le-am purtat printre scriitorii generaţiei mele ca pe un „buletin de identitate” (Steaua, nr. 3 1989). Toţi trei au „lucrat” asupra lutului frenetic care eram, fiecare dându-mi, în felul său, un „brânci” spre propriile tipare.

Cred, de asemenea, în rolul „prieteniilor formatoare”. Am avut şansa să leg câteva „prietenii literare” prin întâlniri la Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ (realizate de Daniel Corbu) şi Piatra Neamţ, apoi la cele de la Sighişoara, Sighet, Bistriţa, Cluj, Oradea. Profesorii „de poezie” care ştiau să ne aşeze în lumină atunci erau Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. După 1989 un nucleu energetic a fost Mircea Nedelciu, cu întâlnirile ASPRO (câteva şi la Satu Mare), o asociaţie care ar fi remodelat instituţia Uniunii Scriitorilor dacă dispariţia prematură a liderului nu s-ar fi întâmplat. Revista Poesis, pe care am înfiinţat-o în 1990, s-a constituit pe baza acestor „prietenii literare”, a unor aspiraţii în care am crezut şi m-am dedicat lor.

– Se deosebesc poeţii, scriitorii şi ziariştii de la „centru”, din Bucureşti faţă de cei din provincie?

– Da, se deosebesc. Noroc că nu m-aţi întrebat prin ce se deosebesc … Dar pentru că particip frecvent la numeroase colocvii şi manifestări culturale în toate regiunile României, vă voi spune că am întâlnit scriitori de o mare probitate morală, generoşi, deschişi spre ceilalţi. O parte din aceste calităţi le regăsesc la scriitorii din Consiliul Naţional al U.S., din care fac parte de câţiva ani buni (din partea filialei U.S. din Cluj) şi unde sper că designaţia aceasta – provincie/ centru – va dispare treptat …

– Scoateţi una dintre cele mai bune reviste din ţară. Cum e să lucrezi la revista „Poesis” şi care este scopul acestei reviste?

– Am fondat revista „Poesis” la Satu Mare în 1990 (primul număr a apărut în februarie). De la al doilea număr i-am dat subtitul „Revistă de poezie”, aşezând în centrul problematicilor ei poetul şi cartea de poezie, studiile de critică şi investigaţie a poeticii, traducerile de poezie. Încă din 1990, toamna, i-am adăugat revistei tipărite o „revistă vorbită” – a colocviilor de poezie de la Satu Mare în cadrul cărora am decernat premiile anuale „Poesis” (pentru Opera omnia, cartea de poezie a anului, debut-poezie, critică, traduceri-poezie, reviste literare care promovează poezia). În 1993 am avut la Satu Mare şi un Salon al Editurilor de Poezie (SEP), dar n-am mai reuşit să-l continuu datorită lipsei de sprijin financiar.

Întrebarea D-voastră îmi trezeşte însă un oarecare zâmbet: spuneţi „cum e să lucrezi la revista Poesis …” Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată o „redacţie”: angajaţi, un sediu, un telefon al redacţiei. Revista a fost acolo unde eram eu: întâi la Casa municipală de cultură (unde eram director, în 1990), acum la Direcţia pentru cultură şi patrimoniu a judeţului Satu Mare pe care o coordonez. Numerele pe care le-am tipărit au fost realizate în timpul meu liber, pe lângă obligaţiile mele de serviciu, fără să am altă retribuţie decât aceea de la locul de muncă. Am învăţat, pe parcurs, paginare şi tehnoredactare şi am rezolvat relaţia de curierat – răspunsuri scriitori, telefoane pentru materiale şi, cel mai greu lucru, găsirea unor sponsori pentru costurile tipografice. Instituţiile de cultură, după cum ştiţi, nu au fonduri financiare pentru tipărituri „literare”. În ultimii ani am primit sprijinul constant al redacţiei ziarului „Informaţia Zilei” şi al instituţiilor locale – primărie, Consiliul judeţean. Dar visul meu a fost, desigur, să pot lucra într-o redacţie adevărată …

-Stimate domnule Vulturescu mulţumesc pentru acest interviu de mare sensibilitate.Vă doresc toate cele bune şi încă multă inspiraţie pentru viitor.

        A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot !

       Adalbert  GYURIS