Adrian Severin recidivează

Adrian Severin recidivează

Autor: Ion Coja

Să nu se creadă că am ceva personal cu Adrian Severin. Întâmplarea face să-mi arunc iar ochii pe interviul publicat în Flacăra lui Adrian Paunescu, pe care o citesc din n motive, mai puţin acela că publică interviul directorului cu Adrian Severin. Interviu fluviu şi, pentru mine, imposibil de citit. Dar mătur cu privirea pagina revistei şi-mi sare în ochii ceva ce nu căutam : noi dovezi de… cum s-o numesc ca să nu jignesc pe nimeni? Două dovezi că povestea cu haş doi o nu a fost chiar un accident, ci este valabilă şi concludentă pe mai multe planuri, inclusiv al culturii istorice şi politice. Nu le pot trece cu vederea pentru că Adrian Severin este o voce pe care partidul din care face parte o ascultă cu mult respect, iar acest partid, cu şanse mari de a reveni la guvernare şi de a-l mai pune o dată pe Severinul nostru ministru de externe, deja l-a trimis la Înalta Poartă a Europei să ne reprezinte ca deputat. Ce fel de reprezentant, care consideră că – şi fac astfel prima obiecţie, România nu are nici un interes în Transnistria?! Cum aşa, domnule Severin, nu avem nici un interes într-un teritoriu pe care românii sunt componenta etnică cea mai numeroasă? Înţeleg ca dl Severin să nu fi ştiut niciodată formula chimică a apei, pe care eu, bunăoară, o cunosc numai pentru că am avut norocul să rămân corigent la chimie, materie de care, e drept, nu ai nevoie ca să faci carieră politică. Pentru aşa ceva era suficient să fii tare la marxism-leninism şi alte isme, dar parcă nu strica să adaugi, măcar pe post de condiment, şi puţină istorie. Eu unul cred că avem drepturi istorice asupra Transnistriei, unde populaţia românească este cea mai veche şi cea mai numeroasă, situaţie pe care însăşi Moscova comunistă a recunoscut-o atunci când acolo, la Est de Nistru, pe la mijlocul anilor 1920, a înfiinţat RS Autonomă Moldovenească. Am şi o teorie – nu neapărat a mea, că apele curgătoare nu sunt nicăieri graniţe etnice, iar acolo unde ele separă două popoare, avem de-a face de fapt cu imixtiunea grosolană a cancelariilor marilor puteri care au decis acele graniţe cu ochii pe harta geografică, fără să cerceteze situaţia reală din teren. Nu merg până acolo ca să pretind diplomaţiei noastre să ia în seamă acest argument, dar dl fost ministru de externe ar trebui să cunoască măcar ideea, foarte răspândită printre românii patrioţi şi visători, că Transnistria trebuie folosită pentru a face schimb  de teritorii şi de a redobândi astfel teritoriile răpite de Ucraina sovietică de la RSS Moldovenească : nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor. (Aţi uitat de ele, domn ministru! Le-aţi scos din ecuaţie şi nu aveaţi voie!) …Ocazie cu care se poate face şi un schimb de populaţie, de care să beneficieze românii din Transnistria!.. Visuri? Visuri neroade şi caraghioase? De bună seamă, sunt neroade cu aşa miniştri de externe!

A doua basnă a aceluiaşi – de data asta citez: cică după al II-lea Razboi Mondial «Ungaria a fost diminuată teritorial, umilită naţional şi anihilată politic ca urmare a prosteştii sale fidelităţi faţă de aliatul german». Aşadar prosteasca fidelitate ungurească faţă de aliatul german… Domnule ce sunteţi, cum puteţi spune o asemenea aiureală pe care n-o poţi găsi nici măcar în tratatele de istorie ale Ungariei editate de Academia de la Budapesta?! Luaţi un asemenea tratat şi citiţi ce s-a întâmplat în primăvara lui 1944, în martie,  la Budapesta. Deci cu aproape o jumătate de an înainte de 23 august al nostru! Chiar nu ştiţi?! S-a fost produs atunci unul dintre cele mai penibile momente din istoria Ungariei, săraci vecinii noştri! Nici când au fost alungaţi ocupanţii turci din Ungaria, după un secol şi jumătate de paşalîc, scurs fără ca ungurii să mişte în front măcar un deget, ruşinea nu a fost aşa de mare, deşi a fost tare jenant pentru istoricii de mai târziu că în armata eliberatoare austriacă nu a mărşăluit victorios nici picior de maghiar!…

Şi totuşi în martie 1944 ruşinea a fost şi mai mare, căci s-a logodit cu penibilul situaţiei în care i-a pus Horthy pe bieţii unguri. Anume – vă aduc la cunoştinţă, domnule ministru, sau vă amintesc numai, că amiralul fără flotă (unii spun că nu ştia nici să înoate), după ce s-a consultat cu întreg guvernul şi cu tot parlamentul ungar, a ieşit pe postul de radio şi a declarat solemn şi marţial că Ungaria iese din război, îşi ia jucăriile şi pleacă acasă, părăsindu-şi aliaţii, adică pe nemţi. Pe «aliatul german» aşadar. Şi dumneavoastră numiţi asta fidelitate?! Ba încă una prostească, adică naivă şi ingenuă! De unde aţi scos-o?!… Nici cea mai deşucheată propagandă hungaristă nu merge atât de departe! Sper că nu le-o faceţi pe gratis!

Deci ce a făcut Mihai al nostru la 23 august, Horthy a făcut încă la sfârşitul lui martie 1944, pe 28, pare-mi-se. Iar apoi a urmat episodul care, dacă eşti bine crescut, nu te apuci să-l aminteşti unui prieten sau chiar duşman ungur. Adică a urmat, ca şi la 23 august, replica Germaniei, a armatei cu care fuseseşi aliat până deunăzi. Bucureştiul a fost bombardat, s-au dat luptele de la Băneasa şi din alte filme de-ale lui Sergiu Nicolaescu, dar, una peste alta, respinşi şi suferind pierderi grele, nemţii au fost nevoiţi să accepte situaţia şi să se retragă. Cu victime, nu puţine, de-o parte şi de alta. Asta în august şi în România, la Bucureşti. La Budapesta, în martie, tot aşa, nemţii au reacţionat când s-au văzut trădaţi. Cum? Au trimis un avion, domnule Severin, un avion, unul singur, care a zburat deasupra Budapestei şi din care au lansat un comando de paraşutişti, vreo 60, nu mai mulţi, iar acea mână de soldaţi au fost destui ca să aresteze tot guvernul Ungariei, tot parlamentul şi pe însuşi amiralul lui peşte, punând astfel capăt, în câteva ceasuri, lui 23 august ungurescul. Precum se vede, au încercat şi ungurii lui Horthy, dar nu i-a ţinut cureaua să facă şi ei un 23 august ca lumea! Iar nereuşita lor, domnul Severin o numeşti fidelitate !

În plus, la Bucureşti actul de «trădare» a aliatului german a fost opera nefericită şi ruşinoasă a unui grupuscul de veleitari năuci, a unui mic complot ticălos. A unei lovituri laşe de palat! Pe când la Budapesta s-au pus de acord să trădeze toţi  miniştrii şi toţi parlamentarii, în frunte cu şeful statului! E ca şi când la Bucureşti 23 august ar fi fost organizat de Ion Antonescu însuşi! Bietul Antonescu, care a plătit cu capul pentru cuvîntul dat de care nu a conceput să se dezică! S-a dezis Horthy şi are acum statui în toata Ungaria… Inclusiv în inima dlui ministru român!

În concluzie, notaţi-vă în agendă, domnule ministru: au încercat ungurii, adică conducătorii lor, să fie infideli faţă de aliatul german, dar două plutoane de nemţi au fost suficiente ca să-i cuminţească şi să spulbere veleităţile de independenţă sau ce va mai fi fost în capul lui Horthy and company. Nici vorbă de fidelitate în comportamentul Budapestei, ci de cu totul altceva, mi-e ruşine de ruşinea lor ungurilor ca să-i zic pe nume. Dar pentru dumneavoastră, domnule ministru, nu mă sfiesc să folosesc termenii potriviţi, impuşi de situaţie: incompetenţă şi, mult mai grav, lipsă de aderenţă sufletească la lumea pe care aţi reprezentat-o de atâtea ori! N-o cunoaşteţi!

…Acum, dacă tot veni vorba, s-o ducem până la capăt, întrebându-ne cu seriozitate ce a vrut de fapt Horthy, când era pentru toată lumea evident că nu avea nici o şansă de reuşită. Totul a semănat cu o operetă, cu un vodevil, drept care nici sancţiunea germanilor nu a fost prea severă. Se pare că nimeni nu a murit, nimeni nu a fost rănit măcar. Comédie în toată regula!…

Eu am o explicaţie: se pare că la Moscova Stalin i-a cerut lui Litvinov un răspuns la întrebarea ce facem cu Transilvania la sfârşitul războiului? Cui o dăm, României sau Ungariei? Propunerea lui Litvinov: o dăm celor care întorc primii armele împotriva Germaniei. Propunerea i-a plăcut lui Stalin şi a aprobat-o spre a fi aplicată la momentul potrivit. Unii spun că ideea i-ar fi aparţinut lui Valter Roman, rezident la Moscova pe vremea aceea. Este evident însă, din cele petrecute la Budapesta în martie 1944, că Horthy şi ai săi au aflat de această decizie a Moscovei şi au încercat să fie ei «primii». Măcar aşa, de ochii lumii, să bifeze că au făcut-o, dar nu le-a mers…

Dincolo de orice speculaţie şi alte ipoteze, există o certitudine …sigură: încercarea nereuşită de a trăda nu se numeşte fidelitate prostească.

Ion  Coja

Post scriptum. Mai rămâne întrebarea: cine a informat Budapesta despre cele decise la Moscova? Stalin, Litvinov sau Valter Roman? Dacă este adevărat, cum pretind unii istorici, că Valter Roman la un moment dat, imediat după 23 august 1944, ar fi susţinut ideea ca Transilvania să se constituie într-un stat de sine stătător, atunci întrebarea noastră şi-a găsit răspunsul.

Post scriptum martie 2011: Textul de mai sus l-am publicat în Flacăra lui Adrian Păunescu în urmă cu ceva ani, nu mulți. Motivul republicării acestui text este ușor de dedus din scandalul pe care deunăzi l-a stârnit în Europa numitul Adrian Severin. Nu mă miră deloc dacă se confirmă rapacitatea individului. Ceea ce mă va face să mă întreb cu cât l-au plătit vecinii noștri ucraineni pe fostul ministru de externe pentru actul de trădare națională numit Tratat cu Ucraina, prin care s-au făcut cesiuni teritoriale extrem de păgubitoare pentru viitorul neamului românesc. Nemernicul care răspunde la numele Adrian Severin părea că a făcut-o din totala sa inaderență la valorile românești. De ticălos ce e! Din resentimente anti-românești!…

Dar nu! Pezevenghiul știe să tragă și ceva foloase de pe urma mizeriei din sufletul său!

…Două vorbe și despre Petre Roman: Am tot așteptat să iasă în public și să dezmintă sau măcar să protesteze față de acuzațiile aduse tatălui său de istoricii români, precum că Valter Roman, după terminarea războiului, prin anii 1945-47, a tras sforile pentru ca Transilvania să nu revină la Patria mamă, la România. Ci, în condițiile în care nu se mai puteau menține deciziile diktatului de la Viena, Transilvania să devină măcar stat de sine stătător! (Acest măcar fiind introdus în textul meu din perspectiva lui Valter Roman, a unui trădător…)

Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în ianuarie 1990, în contextul crimelor și dezordinelor provocate de UDMR în Ardeal, a ținut să-mi vorbească de tatăl său ca de un ardelean dedicat cauzei românești! Mi-a făcut plăcere să-l cred. Mi-a dat și niște cărți ale marelui cominternist. Nu și-a dat seama că din acele cărți un cititor avizat ca mine putea ușor deduce că este cam îndoielnic atașamentul autorului la cauza românească. Să nu fi citit Petre Roman cărțile pe care mi le-a oferit?! Doar erau cărți semnate de tătâne-su!… N-am nicio vină că le-am citit și mi s-au confirmat acuzațiile grave ce i se aduc lui Valter Roman. Fiul său nu are nimic de zis în apărare?