România în noaptea neputinţei

Autor: Paul LEU (Kenmore, Washington, USA)

Majoritatea liderilor politici ai României, din ultimii 21 de ani, sunt rodul şi sclavii educaţiei comuniste. Ei mimează capitalismul, practică patriotismul găunos, patriotard, propriu perioadei ceauşiste şi aplică strategia şi tactica socialismul multilateral dezvoltat.

Căutarea unei ieşiri din noaptea neputinţei, în care se zbate ţara, aşa cum s-a procedat şi se procedează în Germania contemporană, este strict necesară. „Trivializarea sau negarea crimelor totalitare ar trebui să constituie o infracţiune indiferent de regimul responsabil”[i], susţin miniştrii de externe ai Lituaniei, Letoniei, României, Bulgariei, Ungariei şi Cehiei. Se impune ca principiile care guvernează justiţia statelor fost comuniste să asigure acelaşi tratament pentru victimele tuturor formelor de totalitarism, nazist sau comunist.

În România, foştii torsionari din Securitate, Miliţie şi Armată, din anii 50 şi de mai apoi, în loc să aibă pe conştiinţă sutele de mii de deţinuţi politici din închisori, asasinatele din laboratorul morţii de la Piteşti, pe cei care au fost împuşcaţi sau au murit înecaţi, în încercarea lor de a trece Dunărea în fosta Jugoslavie etc., în numele „onoarei militare”, au tupeul să ceară pensii de lux, ce depăşesc contribuţiile lor la acest fond. 

Pentru a evita şi înlătura efectele care au generat şi generează actuala degringoladă morală, etică, economică şi politică a societăţii româneşti, promovată de oamenii eşalonului secund ai nomenclaturii comuniste, trebuie, mai întâi, să cunoaştem, adevărata istorie contemporană care le-a generat şi le generează. 

Cea de a treia câştigătoare a Premiului Nobel, de origine română, pe când se afla la Bruxelles pentru a-şi lansa noul său volum Atemschaukel (Leagănul respiraţiei], a evidenţiat iscusinţa cu care elitele comuniste dâmboviţene au reuşit să păcălească Comunitatea Europeană şi să transforme integrarea României dintr-o realitate practică într-o aplicaţie rămasă doar pe hârtie. Birocraţia de la Bruxelles a integrat nişte ţări care nu meritau şi sunt  “incapabile să se purifice, oferind exemplul României, unde “o mulţime de oameni care au lucrat pentru Securitate se află acum în poziţii înalte, fără ca acest lucru să deranjeze pe cineva…. Aceşti oameni au câştigat atâta influență încât au reuşit să repună în funcţiune vechea reţea de putere, în care toţi se cunosc şi se servesc între ei. 

 În România, dictatura trăieşte a doua viaţă. Fără ideologie. Fără socialism”[ii].  “Dacă nu se discută, aceste probleme  pun în pericol societatea. Când nu te aştepţi, ele ies la suprafaţă”, preciza Herta Müller,.

În prezent situaţia este dramatică deoarece dictatura mascată a nomenclaturiştilor trăieşte şi dă semne de revigorare, lăsând în urma ei confuzie, dezorganizare şi sărăcie.

În timp ce, în perioada interbelică, străinii veneau să muncească la noi [greci, italieni, germani, albanezi], iar România era grânarul Europei, în zilele noastre circa trei milioane de cetăţeni au plecat să-şi caute de lucru în alte state ale lumii, iar. agricultura, distrusă de cooperativizare şi de actuala etapă a formelor fără fond, nu-şi mai îndeplineşte rolul din perioada interbelică, majoritatea alimentelor necesare consumului intern, fiind aduse din alte ţări.

O bună parte dintre nostalgici consideră vinovaţi de prăbuşirea economică a socialismului nomenclatura cominternistă, care s-a aflat la cârma metropolei sovietice, a ţărilor satelit şi nu principiile ideologice ce au generat, în practica politică, minciuna, sărăcia,  dezastrul moral, economic, social  şi de altă natură.

În asemenea situaţie, nu e de mirare că între generaţii s-a creat o prăpastie de neînlăturat. Majoritatea adolescenţilor cu care am discutat, dezgustaţi de prestaţia actualilor oameni politici, visează să plece din ţară fără a se mai uita înapoi, iar forţa de muncă tânără şi mai puţin tânără, migrează în statele dezvoltate pentru a scăpa de sărăcie, de haosul creat de monstruasa cualiţie a politicienilor neocomunişti şi cripto-comunişti puşi pe căpătuială personală, sprijinită de foştii securişti, ce dirijează treburile publice, încât România a ajuns să fie cea mai săracă şi coruptă ţară din Europa, unde hoţia, nedreptatea şi nepotismul nu pot fi extirpate.

Aceste realităţi anacronice sunt sprijinite, cu precădere, nu numai de votul nostalgicilor, amnezicilor decrepiţi sau a profitorilor de pe urma economiei socialismului dezorganizat, a furtului generalizat şi legalizat, ci şi de o bună  parte a presei obediente, ce nu poate funcţiona în folosul publicului, fiind înfeudată intereselor economice ale proprietarilor îmbogăţiţi peste noapte cu sprijinul politicii iniţiată de Ion Iliescu.

Cu toate că “Securitatea a fost o instituţie criminală, care nu a servit interesele naţionale ale României, ci doar, interesele unei puteri străine şi ale unui dictator”[iii], în prezent, mai sunt indivizi care susţin contrariu, cum e cazul celui care a instalat microfoanele în casele dizidenţilor anticomunişti.din Timişoara.

„În dosarul meu, spunea laureata Nobelului pentru Literatură, există două persoane diferite. Una se numeşte „Cristina”, este duşman al statului, este combatută. Pentru a o compromite pe această Cristină, în atelierul de falsuri al departamentului D (dezinformare) a fost fabricată o fantoşă din toate ingredientele care-mi pot face cel mai mult rău: o comunistă credincioasă sistemului, o agentă lipsită de scrupule.

Oriunde mă duceam, eram condamnată să trăiesc cu această fantoşă. Ea nu era doar pusă pe urmele mele, ci mi-o lua chiar înainte. Şi cu toate că de la bun început am scris numai împotriva dictaturii, fantoşa îşi urmează până azi propriul ei drum. Ea a devenit de sine stătătoare.

Deşi de 20 de ani dictatura ţine de domeniul trecutului, fantoşa mai rătăceşte primprejur. Oare pentru câtă vreme încă?” .

Concomitent denigrarea valorilor morale reale şi deghizarea torsionarilor în eroi naţionali, gazetarii obedienţi falsifică realitatea şi încearcă să ascundă ororile din gulagul românesc, terorea exercitată de poliţia politică a PCR, sărăcia, mizeria morală pe care a lăsat-o comunismul în cei peste 70 de ani de guvernare  în lume..

Scandaloase sunt exemplele de mistificare a realităţii precum declaraţiile publice ale.lui Radu Tinu, ce consideră că Securitatea nu a fost poliţie politică, pusă în slujba lui Ceauşescu, iar în legătură cu laureata Premiului Nobel pentru Literatură, fostul colonel securist, deşi se pricepe la literatură ca porcul la portocale, declară că versurile şi proza Hertei Müller ar fi de „joasă calitate”.

Nu de aceeaşi părere este Academia Suedeză, ce i-a acordat scriitoarei germane, cea mai înaltă distincţie literară datorită “felului în care concentraţia poeziei şi francheţea prozei creionează imaginea celor deposedaţi de bunurile lor“.

Spre deosebire de securistul timişorean, secretarul permanent al înaltului for internaţional, Peter Englund, mai preciza::

“Pentru Herta Müller, care a trebuit să fugă din ţara ei natală, trecutul este încă viu.

 Când i-am citit cărţile am simţit, din această căuză, un fior. Ea are o scriere onestă, de o intensitate incredibilă. Scrie ca cineva care provine dintr-o minoritate, fără a-i păsa de ea însăşi. Are, intr-adevăr, o poveste de spus şi are şi mijloacele lingvistice pentru a face aceasta“,  

Deşi Herta Müller nu vizează, în cărţile ei, poporul român, ci traumele lăsate de dictatura comunistă, cum e cazul şi în romanul Herztier [Animalul Inimii] unde dezvăluie drama unor tineri şvabi din Banat în epoca ceauşistă, foştii securişti, activişti PCR şi o parte dintre oamenii de cultură, cataloghiază pe deţinătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, ca fiind „una care murdăreşte imaginea locului din care provine, fiindcă a avut curajul să pună degetul pe rana vie a demisiei morale a multor intelectuali români, ce au optat pentru eschiva refugiului în apolitic în timpul dictaturii comuniste”, constată cotidianul berlinez Die Welt. 

*

Mulţi jurnalişti români, între care se includ şi securiştii care i-au întocmit cele 3 dosare, sub numele conspirativ „Cristina”, desfăşoară, fără jenă, o campanie susţinută de defăimare a Hertei Müller, de reabilitare a PCR şi a diverşi lideri comunişti din prima, a doua şi a treia garnitură a defunctei ierarhii peceriste. 

Duminică, 15 august 2010, la o emisiune de la Antena 3, proprietatea lui Dan Voiculescu-Felix, Radu Tudor, pe un ton ditirambic şi cu afectuoasă recomandare, a difuzat un interviu cu Gheorghe Gaston Marin [Grossman], fost partizan în Franţa, demnitar de rang înalt în epoca celui mai dur stalinism şi ultimul susţinător a lui Dej.

Cu prilejul morţii lui Adrian Păunescu, în masmedia românească, a avut loc un bâlci grotesc, ce a culminat cu omagierea exacerbată a marelui preot al agitpropului naţional-comunist, a cărui obţiune etică.bolnavă şi bine plătiă, [cu peste 3 milioane, 700 de mii de euro[iv]], a fost lăudat în alocuţiunile multor politicieni PSD şi de alte nuanţe.  Vorba latinului: Asinus asinum fricat.

Cu această ocazie, s-a constatat că mai sunt destui membri ai „generaţiei în blugi” educaţi cu sloganul

„Trăiască Ceauşescu, trăiască tricolorul!

Trăiască-n libertate măria-sa poporul”,

care-l consideră pe slugoiul dictaturii ceauşiste ca fiind „un mare iubitor de ţară, un formator de opinie, un om al faptelor bune ce a marcat conştiinţe şi vieţi”,

Vocea mediocră, mai sus pomenită, nu pricepe că tricolorul, libertatea şi poporul, din sloganul versificat, constituiau soclul pe care urma să-l urce Păunescu pe „Geniului Carpaţilor”. Autorul citatului confundă „patria” lui Nicolae Ceauşescu, a „socialismului multilateral dezvoltat” şi a furtului generalizat, pe care au aclamat-o: Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Vadim Tudor etc., cu Patria Românilor dintotdeauna, care începuse a se occidentaliza în perioada interbelică, iar în prezent se află în noaptea neputinţei.

Evenimentele istorice i-au demolat idolul lăudătorului de profesie şi versificatorul de slogane a trebuit să se mulţumească cu funcţia de senator a PSD-ului, pe care l-a sprijinit şi de pe patul spitalului, până înainte de a-şi da obştescul sfârşit..

Unde vor duce ţara acei cărora li s-a spălat creierul [începănd cu şoimii patriei, pionieri, UTC…] şi l-au plasat pe urlătorul de slogane pro-ceauşiste alături de Mihai Eminescu?

            Referindu-se la viitorul loc ce-l va ocupa Adrian Păunescu în literatura română, Norman Manea remarca: „Setea de putere a degradat treptat un talent generos şi prolific, lăsând doar oaze de poezie adevărată în marea sa producţie propagandistică”[v],.

Dar e mai bine să lăsăm istoria să stabilească locul poetului de curte şi să ignorăm opiniile politicienilor neocomunişti pe care i-a servit cu entuziasm şi devotament.pe parcursul întregii sale existenţe.

Constatăm că memoria scurtă, ignoranţa, invidia, turnătoria, colaboraţionismul nu numai că reanimă regresul de tristă amintire, dar favorizeasă apariţia unor noi monştri, care ameninţă viitorul României.

“Fără asumarea istorică a vinovăţiei, o să trăim în continuare în noroi“, preciza, pe drept cuvânt, istoricul Marius Oprea,  

“Negarea oricăror crime internaţionale trebuie să fie supusă aceloraşi norme pentru a se împiedica revenirea ideologiilor totalitare… toată lumea cunoaşte crimele nazismului, dar numai o parte a Europei este conştientă de crimele comunismului.”, ţine să precizeze şeful diplomaţiei lituaniene, Audronius Azubalis.

Dacă nazismul, în numele „purificării raselor”, având ca model „rasa ariană”, a  omorât aproape 6 milioane de evrei, ţigani, poloni etc. etc., comunismul, în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, a asasinat, pe plan global, o sută de milioane de persoane, dintre care, numai în URSS, Stalin a ordonat executarea a circa 20 de miioane de nevinovaţi.

Doleanţele celor şase miniştri de externe din fostele ţări comuniste, adresate Comisiei Europene de la Bruxelles, sunt susţinute şi de purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Matthew Newman, care a declarat:

“Luăm iniţiativa foarte în serios. Crimele regimurilor totalitare fac parte din memoria colectivă a Europei. De când am primit solicitarea lucrăm la un raport care va fi finalizat încă în acest an. În raport vom analiza posibilităţile pe care le avem de a pedepsi persoanele care neagă crimele regimurilor totalitare.”[vi]

Referindu-se la modul cum trebuie judecat comunismul din România, care a încarcerat, torturat şi asasinat, conform datelor oficiale menţionate în volumul “Holocaustul Roşu”[vii], 2.451.000 victime, istoricul Marius Oprea, preciza:că “este vorba de un tratament similar al crimelor comunismului cu Holocaustul.

Ceea ce solicităm noi este primul pas, este ca în faţa instanţelor, un criminal al regimului comunist să fie tratat la fel. Adică, fapta sa să nu fie prescrisă, pentru că asta este, dacă vreţi, problema pe care o întâmpinăm în toate statele foste comuniste.

Ceea ce ne interesează este să realizăm un act de justiţie. Nu morală. Justiţie, justiţie. Şi anume: cei care au ucis, au comis crime în numele comunismului să fie pedepsiţi.

Trăim alături de criminali, ceea ce este inacceptabil şi sunt criminali care au ucis şi au torturat în numele unei ideologii. Ce-i diferenţiază faţă de nazişti? Nimic”[viii].

Asocierea comunismului cu nazismul este firească. Ea e confirmată şi de recentele evenimente de Istorie contemporană. În 1936, regimul hitlerist a interzis pacifistului german Carl von Ossietzky şi familiei sale să plece la ceremonia de la Oslo pentru a i se decerna Premiul Nobelului pentru Pace, iar în octombrie 2010, actul antidemocratic se repetă. China comunistă interzice dizidentului întemniţat Liu Xiaobo şi soţiei sale, să participe la ceremonia de înmânare  a înaltei distincţii de la Oslo. Nu e lipsit de interes să amintim că acest gest al Chinei comuniste este aplaudat de Rusia, Iran şi de alte 16 ţări din lumea a treia. 

În pofida rapoartelor favorabile primite, factorii de decizie ai Comisiei Europeane, folosind argumente politice care contrazic adevărul istoric, [Stalin a urmărit deliberat distrugerea unor minorităţi prin: înfometare şi deportare ce a dus la canibalism, sau prin gloanţe], clasează la dosar cererea miniştrilor de externe

Analiza obiectivă a evenimentelor cruciale, petrecute în ultimii 70 de ani, e cu atât mai necesară cu cât actuala conducere a Federaţiei Ruse a hotărât continuarea cosmetizării istoriei comunismului şi a dictaturii staliniste ca pe vremea Războiului Rece, refolosirea strategiei sovieto–ţariste, reînarmarea masivă, construirea unor baze militare  terestre şi navale în Libia, Yemen, Osetia de Sud, Abhazia, Moldova şi Venezuela, extinderea celei din Tartus-Siria şi Tiraspol, pentru a reocupa coloniile şi zonele de influenţă din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa, după cum o demostrează agresiunea verbală, militară a guvernanţilor moscoviţi împotriva suveranităţii Georgiei, întreprinsă sub pretextul că-şi apără conaţionalii pe care i-a colonizat Stalin în locul băştinaşilor deportaţi sau exterminaţi în Gulag.

Rusia, visând la înfăptuirea obiectivelor strategice sovieto-ţariste, mai organizează şi manevre militare la graniţele viitoarelor victime, cum sunt cele din septembrie 2009, întreprinse de forţele armatelor ruso-belaruse, la graniţa cu Polonia, ce au avut ca obiectiv strategic o eventuală invadare a ţării vecine şi intenţionează să amplaseze noi dispozitive de atac.

Deoarece un cetăţean care nu are habar de trecutul ţării sale este asemenea unui orfan ce nu-şi cunoaşte părinţii, nu ştie cine este, de unde vine şi încotro să-şi îndrepte paşii, pentru a preveni şi evita repetarea evenimentelor istorice nefaste amintite mai sus şi a stopa  apariţia unor noi monştri, am hotărât să trag un semnal de alarmă, publicând patru volume şi peste 200 de articole ce au ca subiect adevărata istorie contemporană. În acest scop, am folosit limbajul documentelor autentice întrupat într-o naraţiune care să poată atrage nu numai pe cercetători, ci şi pe consumatorii de cultură.

Note

[ii] Ilă Citilă, Herta Müller: “În România, dictatura trăieşte a doua viaţă”, în Situl Bookiseala.ro. 14.04.2010.

[iii] Lucia Hossu Longin, Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa, Humanitas, Istorie, Memorialistica & Diaristica / Colectia: Memorii / jurnale,  2009, 224 p.

[iv] Sumă pentru care moştenitorii au iniţiat şi un proces de departajare.

[v] Simona Chiţan,  Norman Manea: Acasă nu mai este nicăieri,  în  Adevăr.ro literar şi artistic, din 9 noiembrie 2010.

[vi] Trendafilka Dimitrova/ Maria Pascu, Crimele comunismului ca parte a memoriei europene colective, Deutsche Welle, 16.12.2010

[vii] Florin Matrescu,  Holocaustul Rosu, sau crimele în cifre ale comunismului internaţional,  Editura  Gerom-Design, Bucureşti,  1993, 189 p

[viii] Trendafilka Dimitrova/ Maria Pascu, Crimele comunismului ca parte a memoriei europene colective, Deutsche Welle, 16.12.2010

Paul Leu dând autografe la Casa de Cultură din Brad-Hunedoara