Vae victis!

Vae victis! (Vai de cei învinşi!)

Autor: George Petrovai

            Trăim într-o lume caracterizată de nelinişte, dizarmonie lăuntrică, impermanenţă, asimetrie, absurd, violenţă şi intoleranţă, o lume tot mai grăbită şi mai pragmatică, a cărei civilizaţie rulează pe cele două legi definitorii, aflate în inseparabilă legătură: legea celor trei “c”-uri (consum-comoditate-confort) şi legea celor patru “p”-uri (prostituţie-proxenitism-pedofilie-pederastie).

            Fireşte, o asemenea lume eminamente materială şi carnală are foarte puţin de-a face cu cele spirituale, fapt pentru care chestiunile moral-culturale – văzute după loc şi caz ca fiind ba inutile, ba sâcâitoare – sunt tratate de bogaţi cu o îngăduinţă mai mult sau mai puţin dispreţuitoare, iar de săraci cu un elan provocator. Ceea ce înseamnă că atât săracii cât şi bogaţii sunt din ce în ce mai bisericoşi, dar tot mai puţin credincioşi, căci însuşi spiritul vremii îi îndeamnă să fie nesinceri şi ipocriţi, într-un cuvânt ticăloşi.

            Iar românii nu pot fi decât încântaţi de poziţia fruntaşă pe care o deţin la acest capitol, având în vedere faptul că era ticăloşilor de care Marin Preda face vorbire în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, n-a fost doar caracteristica obsedantului deceniu al VI-lea, ci că an de an ea s-a învârtoşat şi ramificat cu perfidia unei boli incurabile, încât – cu puţine excepţii – românii de azi ori nu sunt băgaţi în seamă de străini (caz fericit), ori sunt asimilaţi de aceştia cu ţiganii. Că doar tot ei şi-au făcut-o atunci când le-au permis ţiganilor să se autointituleze romi, ceea ce în urechile străinilor cârcotaşi sună a român în ediţie prescurtată…

            Li s-a părut românilor în Decembrie ’89 că prin lichidarea Ceauşeştilor răul a fost tăiat din rădăcină şi că ţara a scăpat pentru totdeauna de blestemul bolşevismului. Aşa că după împuşcarea celor doi – partea cea mai vizibilă a unui rău de-o ameţitoare profunzime -, ei s-au pus pe înfulecate la democraţie şi libertate până li s-a aplecat (înfulecau cu polonicul, direct din cazan!), după care s-au aşezat temeinic pe distrugerea şi şutirea a tot ce le cădea sub mâini (fabrici, CAP-uri, lefuri nemuncite), fără să ia aminte că-n felul ăsta îşi fură căciula singuri.

            Iar “oamenii de bine” numai ce-şi râdeau în barbă de mulţumire pentru iuţeala şi destoinicia de care au dat dovadă atât la umplerea vidului de putere după debarcarea lui Ceauşescu, cât şi la turmentarea boborului cu promisiunile unei democraţii originale.

            Şi chiar că-i originală democraţia românească postdecembristă! Ţara, adusă – e adevărat – cu moralul la pământ în preajma acelui nefericit Decembrie ’89, dar şi cu datoriile externe plătite în totalitate, ba chiar cu creanţe de ordinul miliardelor de $ (Apropo, cum şi de către cine au fost păpate aceste creanţe?), a ajuns ca azi, după o guvernare democratică (sic!) de peste 20 de ani, să adune o datorie de circa 100 miliarde euro (Se înşeală amarnic cine crede că moralul grosului românilor de azi este măcar cu o câtime peste cele antedecembrist!); România, considerată cândva o ţară frumoasă şi bogată, nu mai este nici frumoasă (au rămas doar armonioasele forme de relief, aşa cum ni le-a dăruit Creatorul, dar fără podoaba pădurilor şi a livezilor de odinioară şi, desigur, fără însemnatele bogăţii din măruntaiele lor), şi nu mai este nici bogată. Ba dacă ne luăm după anumiţi indicatori economici netrucaţi (PIB, venitul pe locuitor etc.), atunci ea îşi merită locul la coada ţărilor din Uniunea Europeană, în pofida angajamentelor sforăitoare ale tuturor politrucilor din campaniile electorale şi în pofida strădaniilor comico-patriotice ale îmbogăţiţilor peste noapte, care prin risipa etalată în ţară şi peste hotare (plimbări cu iachturi şi avioane, camere de hotel plătite cu peste 2000 euro pe noapte etc.), vor să întărească prestigiul ţării în stilul lor ticălos şi – atunci când îndeplinesc anumite demnităţi integral nemeritate – vor să arate că ştiu să-şi păstreze rangul, că adică România este obligată să scoată parale până şi din piatră seacă (a se citi din buzunarul cetăţeanului onest) numai ca ei să fie plătiţi legal (că de ilegalităţi ce să mai vorbim!) la nivelul omologilor lor din ţările bogate ale lumii.

            De ceva timp România este în cădere liberă, lucru care rezultă cu claritate din scăderea continuă a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor săi, în timp ce îmbogăţiţii nu-şi mai încap în piele de bine şi sfidează o lume întreagă cu luxul lor îngreţoşător. De unde cu necesitate decug două concluzii evidente pentru orice om cu bun-simţ şi cu niţică minte lucidă:

            1)România încă nu are o clasă de mijloc viguroasă, dătătoare de siguranţă şi stabilitate pentru viitor, şi asta deoarece nu atât legislaţia sa stufoasă, cât mai ales modul dezastruos de aplicare a ei a favorizat înspăimântătoarea proliferare a corupţiei şi birocraţiei, două plăgi balcanico-mioritice (parte componentă a identităţii noastre naţionale) de care nu ştie nimeni când şi cum vom putea scăpa. De asemenea, inadmisibila permisivitate şi toleranţă în aplicarea legilor vizavi de escroci, hoţi şi tâlhari, îndeosebi vizavi de tâlharii cu ştaif şi de uneltele lor, a dus la proliferarea fără precedent a clasei rechinilor autohtoni, care – iată – nu doar că dorm liniştiţi şi se lăfăie în bogăţia lor odioasă, dar chiar vizează să deţină sau măcar să controleze funcţiile cele mai înalte din stat, scop pentru care uzează din plin şi cu insistenţă de canalele mass-media pe care le deţin, în vederea pervertirii discernământului politic al cetăţenilor de rând în sensul dorit de ei.

            În felul acesta, România şi-a constituit un sistem social după modelul ţărilor latino-americane, ţări în care orice este posibil, de la idolatrie şi până la linşaj public.

            2)La aproape doi ani de la declanşarea actualei crize, România o resimte atât de cuprinzător şi dureros, încât continuă să-şi adâncească declinul. Asta în condiţiile în care toate celelalte ţări din Uniunea Europeană emit semnale încurajatoare de redresare economică şi de depăşire a impactului provocat de criză.

            Guvernanţii români nu numai că s-au dovedit incapabili să elaboreze un plan suplu şi coerent de ieşire din criză, dar nici măcar nu se ascund că utilizează din plin cele mai parşive mijloace economice, de care de regulă guvernanţii responsabili şi oneşti se feresc ca de foc, căci astfel de mijloace n-au nici pe departe forţa relansării economice, ci cel mult pe cea a supravieţuirii, altfel spus a amânării scadenţei inevitabile (facturile şi datoriile externe oricum trebuie achitate!), prin mutarea greutăţii de pe un umăr pe celălalt:

            a)Suprapovara aruncată pe umerii ţării prin datoriile contractate;

            b)Spectrul unei sărăcii lucii care-i ameninţă pe cei mai mulţi dintre români prin ansamblul măsurilor descalificante dirijate de guvernanţi: scăderea veniturilor, creşterea preţurilor şi tarifelor, creşterea şi diversificarea impozitelor.

            Iată de ce spun: Vai de cei învinşi! Căci România de azi este ţara învinşilor…

            (Sighetul Marmaţiei)