AGARICI!

AGARICI!

 Autor: Ion COJA

AGARICI!

Un nume de legendă, pe care l-au purtat şi onorat mai multe persoane, printre care şi o femeie de toată isprava. Ar merita să ştim mai multe despre această familie care s-a ilustrat cu osebire în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Mi-am adus aminte că l-am cunoscut şi eu pe Horia Agarici, citind în revista Observatorul editată la Toronto, Canada, despre frumoasa poveste care a făcut să se intersecteze la un moment dat două existenţe exemplare, a doi aviatori: un român, ION DOBRAN, şi un american, BARRIE DAVIS. În rezumat: cei doi s-au confruntat ca adversari într-o luptă aeriană în care românul a reuşit să distrugă şi să doboare avionul Mustang pe care zbura americanul, dar, deşi i-a stat în putinţă, nu a atentat şi la viaţa aviatorului american, care, paraşutându-se din avionul incendiat, oferea o ţintă foarte uşoară. Dar nu şi pentru un aviator român. În mai multe situaţii similare, aviatorii români au acţionat întotdeauna conform codului de onoare al aviatorilor, armă care a aspirat dintru începuturile sale să fie a unor cavaleri sans tache et sans reproche… La fel a procedat şi ION DOBRAN, azi general (r.) nonagenar!

       Americanul BARRIE DAVIS nu s-a lăsat nici el mai prejos şi, atunci când s-a putut, adică după 1990, a venit în România să-l caute pe adversarul cu care s-a luptat la Galaţi în acea zi de iunie 1944 care putea să-i fie fatală. Întâlnirea celor doi a fost, după părerea mea, insuficient mediatizată. Un asemenea moment de omenie şi demnitate nu atrage, însă, atenţia presei noastre manelizate, dispusă mai degrabă să ilustreze şi să sporească prin propria sa prestaţie mizeria existenţei, iar nu frumuseţea ei… Mă rog, ăştia ne sunt ziariştii, cu ei defilăm!…

       Eram elev de liceu când l-am cunoscut pe domnul Horia AGARICI. A venit de câteva ori la noi acasă şi ne-a reparat aragazul. Lucra, dacă nu mă înşel, ca mecanic de întreţinere la Întreprinderea de Transport Constanţa, adică la „I.T.B.“-ul de pe malul mării. Acolo lucra şi tata, ca paznic de noapte… Mama l-a ţinut puţin de vorbă, oferindu-i şi o cafea, încercând să aducă vorba de anii când la radio se cânta compoziţia lui Gherase Dendrino despre aviatorul Agarici, care „a plecat la vânătoare, Să vâneze bolşevici“… Dar fosta glorie a Aviaţiei Române nu avea chef să vorbească pe acest subiect, aşa că mare lucru nu am aflat de la musafirul nostru. L-am privit cu atenţie. Mama mă avertizase că ne va călca pragul casei vestitul erou AGARICI. Era ea însăşi emoţionată. Nu m-am mirat că înfăţişarea sa fizică, poate şi din cauza hainelor ponosite, nu amintea de un erou al războiului nostru anti-bolşevic… Nu mai ţin minte cum am aflat, mai apoi, că domnul AGARICI frecventa cenaclul de poezie care se ţinea la Vila Şuţu, de pe malul mării, unde o vreme a fost şi redacţia revistei Tomis. Poate că l-am întâlnit chiar eu acolo, în cele două sau trei ocazii când am fost şi eu la şedinţele cenaclului.

       Ani buni mai târziu am aflat o poveste cu totul extraordinară despre concitadinul nostru. Am aflat-o de la un vecin, domnul Zoltan, activist de partid pe la „Casa Albă“, adică la judeţeana P.C.R. Povestea suna cam aşa: venise în ţară un general sovietic de aviaţie, care s-a interesat la arhivele Aviaţiei Române să afle cu cine se luptase el în ziua Z şi la ora H, undeva la Est de Constanţa. Cum în lumea aviatorilor se ţine o evidenţă strictă a misiunilor de luptă, nu i-a fost greu să afle cu cine se înfruntase: cu vestitul AGARICI, unul dintre aşii Aviaţiei de vînătoare româneşti. A aflat că fostul său adversar mai trăieşte, la Constanţa.

S-a adresat oficialilor locali rugându-i să-i aranjeze o întâlnire cu Horia AGARICI. De ce? În ce scop? Nu a vrut să dezvăluie intenţia cu care făcuse atâta drum, aşa că nici civilul care a bătut la poarta domnului AGARICI, invitându-l „la Partid“, nu a ştiut să-i spună despre ce este vorba. Dacă nu mă înşel şi îmi mai aduc bine aminte, a fost nevoie să meargă cineva cu bietul erou să-i procure un costum nou de haine, mai arătos, pentru întâlnirea cu generalul muscal… Pe scurt, a ajuns până la urmă în biroul cel mai important din toată Dobrogea, unde era aşteptat de prefect, adică de primul secretar P.C.R. al judeţului, şi alte notabilităţi, inclusiv vecinul Zoltan, adunaţi în jurul generalului. Acesta, când a dat mâna cu AGARICI al nostru, nu s-a putut abţine să nu-l îmbrăţişeze emoţionat, spre mirarea tomitanului. A urmat apoi explicaţia: cei doi se înfruntaseră, amândoi călare pe un avion de vânătoare. S-au intersectat de câteva ori, mitraliindu-se cu îndârjire. Dar nu reuşea niciunul dintre ei lovitura decisivă. După încă o rundă, când a dat să se întoarcă spre adversar ca să se mai mitralieze o dată, rusul a constatat că nu mai are muniţie… Devenise astfel o ţintă uşor de doborît, sub avion era marea învolburată în care, dacă s-ar fi paraşutat după doborîrea avionului, nu avea nici o şansă de salvare. Cele două avioane se apropiau tot mai mult unul de altul. În ultima clipă, rusul şi-a amintit că în Primul Război Mondial funcţionase printre aviatori o regulă cavalerească, potrivit căreia aviatorul rămas fără muniţie făcea semn adversarului printr-un anumit balans al avionului că nu mai poate continua lupta în condiţii de egalitate a şanselor, moment în care confruntarea se suspenda. Se întrerupea „meciul“!…

       Regula aceasta nu mai funcţionase, însă, şi în Al Doilea Război Mondial… Altă speranţă şi şansă neavând, rusul a făcut, totuşi, balansul respectiv şi a constatat că adversarul nu mai trage, se apropie până la o distanţă de la care s-au putut privi în ochi, iar românul i-a zâmbit şi i-a făcut un semn cu mâna, de salut, şi a dispărut spre orizontul dincolo de care era Constanţa… Cei doi se revedeau acum, după mai bine de 20 de ani. Felicitări, alte îmbrăţişări, şampanie etc. Dacă nu mă înşel încă o dată, după această întâmplare domnului AGARICI i s-a aprobat de la întreprindere o locuinţă la bloc, adică mai ca lumea decât şopronul sub care locuia, la Agigea parcă…

       Iar după alţi 40 de ani, încerc eu să povestesc această minunată întâmplare. O fac cu unele ezitări, nu mai ştiu nici cine era „prefectul“ Constanţei, nici măcar cu aproximaţie anul… Ce ţin bine minte este că, de îndată ce am aflat această poveste, am aşternut-o pe hârtie şi am prezentat-o spre publicare lui Adrian Păunescu, la vestita Flacăra de atunci. Adrian Păunescu a fost entuziasmat de întâmplare – poate că îşi mai aduce aminte! – şi a dat-o la publicat, chiar pe prima pagină. Din păcate, nu ştiu care „deştept“ care făcea cenzura revistei la Secţia de propagandă a C.C. al P.C.R. a oprit publicarea articolului, pe motiv că din această relatare iese prea pozitivă imaginea celor care au luptat împotriva forţelor Aliate… Mă crucesc şi azi pentru acel neica nimeni! După mintea lui, imaginea ofiţerului sovietic, care rămâne fără muniţie, nu se cuvenea a fi pusă în circulaţie… Altceva nu înţelesese!

       De povestit, la un pahar de vorbă, am mai povestit de câteva ori această întâmplare, pentru mine extrem de grăitoare cu privire la firea cea adevărată a românului. Cu o astfel de ocazie, cineva a povestit despre alt aviator român, care, în luptele cu piloţii americani, a fost el doborît. A sărit cu paraşuta din avionul în flăcări, iar adversarul său, care-i doborîse avionul, nu s-a mulţumit cu atât, ci s-a întors cu avionul şi l-a mitraliat, abia atunci, când plutea suspendat de paraşută, rănindu-se grav şi alegându-se cu un handicap motor pe toată viaţa, de la unul din gloanţele slobozite de american. Gest infam, pe care un aviator român nu ar fi conceput să-l facă…

       Totul petrecându-se sub cerul liber, Dumnezeu a văzut toată porcăria. Astfel că pilotul român a scăpat cu viaţă, cum spuneam, şi şi-a pus în gând, precum generalul sovietic, să-l găsească pe adversar ca să-i mulţumească personal pentru „bravura“ ostăşească arătată… Adică românaşul nostru a făcut tot ce a putut ca să capete un paşaport pentru America. Iar când, într-un singur picior, a ajuns în State, nu a avut decât un singur gând. Şi a reuşit! A cerut acces la arhivele Aviaţiei Americane. A trebuit să spună pentru ce. A spus şi i s-a dat voie să caute. L-a găsit pe individ. Dar autorităţile americane l-au rugat sau l-au convins ori au pretins să nu se facă caz public din isprava neisprăvitului. Românaşul nostru, ca un român autentic ce era, şi-a zis să-l lase pe amărît în plata Domnului. A cerut numai atât: să i se comunice că a scăpat cu viaţă atunci şi a venit acum în America după el să-l găsească şi l-a găsit!…

       Subiect de mare roman! Îl ofer cuiva mai înzestrat decât subsemnatul. Eu nu aş fi fost în stare nici relatarea acesta s-o fac, dacă nu insista domnul Vasile Zărnescu, care, la fiecare din ultimele noastre întâlniri, mă somează necruţător: Agarici!

                                                                                                        ION  COJA

Post scriptum: Cunoaşte cineva mai multe despre aviatorul român care şi-a căutat dreptatea cu atâta îndârjire până dincolo de ocean? Numele şi, eventual, alte detalii?

            Nota redactorului. Pentru publicarea acestui articol am avut aprobarea autorului.

Într-adevăr, după ce d-l prof. Ion Coja ne-a mărturisit, acum cîţiva ani, într-o şedinţă a Vatrei Româneşti, această amintire a sa despre unul dintre aşii români ai Aviaţiei de Vînătoare din Al Doilea Război Mondial, precum şi despre ratarea publicării relatării în Flacăra d-lui Adrian Păunescu, am iterat insistent – atît public, în şedinţele Vatrei, cît şi în particular – rugămintea mea de a-şi ţine promisiunea pe care chiar eu îl determinasem, atunci, să ne-o facă: publicarea acum, a acestei extraordinare pagini de eroism, de curaj şi de demnitate românească dovedite de vînătorul de avioane – nu de vieţi de piloţi! – Horia Agarici! Este vorba de fapte de istorie reală, perpetuate oral, dar care trebuie consemnate şi în scris, pentru a fi accesibile şi altora. Iată că, în ceea ce priveşte proverbiala omenie a românilor, situaţia a fost reconfirmată în lupta aeriană a generalului (r.) Ioan Dobran cu aviatorul american Barrie Davis.

            Am adăugat în textul d-lui Ion Coja hyperlink-urile de faţă şi îi rog insistent pe cititori să citească articolele la care fac trimitere, întrucît ele întregesc atît relatarea sa despre eroul – ignorat de autorităţi – Horia Agarici, cît şi pe aceea a generalului de aviaţie (r.) Ioan Dobran. Astfel, în articolul lui Emilian ANDREI, „Aeroportul Kogalniceanu s-ar putea numi Horia Agarici“ (Ziua de Constanţa, 6 aprilie 2007, pe http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/deschidere-editie/aeroportul-kogalniceanu-s%11ar-putea-numi-horia-agarici.html), se relatează un fapt abominabil comis de un nemernic din vremea dominaţiei iudeo-bolşevice în România: „Se spune că, în timp ce se plimba pe stradă la Eforie, pe lîngă el a trecut o patrulă sovietică pe motociclete. Un «binevoitor», vrînd să se afirme în faţa ocupanţilor, i-a oprit pe militari spunîndu-le că acela pe lîngă care au trecut este Agarici, cel care le-a doborît trei avioane. Spre surprinderea sa, ruşii au întors motocicletele şi cînd au ajuns în dreptul aviatorului, l-au salutat ca şi cînd ar fi fost un superior de-al lor“! Scena – dacă e adevărată, iar cei care mai trăiesc şi au cunoştinţă de ea ar trebui să o consemneze, independent, în scris – confirmă gestul generalului sovietic supravieţuitor, care l-a căutat pe umanistul pilot de război român să-i mulţumească pentru generozitatea dovedită.

Pe de altă parte, relatarea din partea finală a articolului d-lui Ion Coja, despre aviatorul român care fusese mitraliat, în timp ce se salva cu paraşuta, chiar de către aviatorul american care-l doborîse – ceea ce constituie crimă de război! –, este confirmată inclusiv de către generalul (r.) Ioan Dobran în jurnalul său: «26.07.1944. Din faţă sus văd opt burţi de Lightning-uri care se răstoarnă-n spate după ce mă depăşesc, dar socotesc că am timp. Nu-l las pe cel din faţă pentru nimic în lume, orice s-ar întâmpla. O rafală prelungită şi ia foc, cu fum gros care se îndreaptă spre Lunca Siretului. Ăsta a terminat cariera undeva printre sălcii, dar ce te faci cu cei din spate. Nu-mi rămâne decât o disperată luptă de viraje pe care o susţin un timp, dar cât va ţine oare? Îmi dau seama că sunt pierdut şi chiar în momentul acela simt cum se înfing în avion proiectilele… Deja se simte un miros de ulei ars ca de motor gripat, nu mai este nimic de făcut pentru „22″ (curios, nu mă gândeam la mine, ci la avion). Sunt încă în aer şi avionul ia foc, fumul începe să mă înăbuşe, dar nu vreau să sar cu paraşuta, pentru că îmi aduc aminte de comandorul Sandu, în care au tras în timp ce cobora. Americanul e călare în spate, dar nu mai trage, e convins după fum şi foc că m-a terminat» (cf. Roxana Lupu, „Am apărat din aer linia frontului românesc“, Adevărul, 18 iulie 2010, pe http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Ioan_Dobran-_-Am_aparat_din_aer_linia_frontului_romanesc_0_299970380.html).

            Faptele de război, camaraderia şi solidaritatea de arme – chiar dintre foşti inamici! – reflectate de aceste articole subliniază şi mai mult, prin contrast, umilirea Armatei Române şi a rezerviştilor din toate armele de către guvernele postdecembriste şi, îndeosebi, de către actualul regim B.U.B.A. Să sperăm că Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, prin manifestaţiile publice organizate, azi, între orele 11 şi 15, va reuşi să-i aducă cu picioarele pe pămînt pe guvernaţi!

            25 octombrie 2010, Ziua Armatei Române

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU