Din istoria trecuta si istoria prezenta, cu criticul Aurel Sasu

DIN ISTORIA TRECUTĂ ȘI ISTORIA PREZENTĂ ÎN TRANSISTORIE, CU CRITICUL AUREL SASU

Autor: Nicholas Buda

Aurel Sasu este, pe departe, unul dintre puținii critici și istorici literari români, care descinde în trecutul istoric indiferent de natura acestuia, cu o naturalețe absolut admirabilă. Deși face parte dintr-o generație care este încă bântuită de frica de trecut, acesta a înțeles că singura alternativă aplicabilă înțelegerii trecutului istoric, este ieșirea totalmente din structura formatorie a acestuia. Dacă desprinderea din trecut și implicit din istoria aferentă este, pentru Aurel Sasu, rezultatul unui algoritm aplicat, în mod firesc, vieții, pentru majoritatea celor care au ajuns să trăiască astăzi experiena prezentului, le este imputată incapacitatea de a se debarasa de mentalitatea omului vechi. Astfel, într-un gest al dezamăgirii care se repetă în fiecare zi, criticul spunea că este apăsat de „incapacitatea noastră de a gândi altfel ca înainte de 1989… Gândim în aceeași parodigmă a dosarului (dosarul politic n.n.), a prejudecăților, etc. ”

L-am audiat pe Aurel Sasu, luna trecută, la una dintre întrunirile cenaclului literar „Mihai Eminescu” de la New York, unde acesta a fost invitat pentru a-și lansa ultimele sale cărți, care au văzut lumina tiparului în România: „Despre noi și despre alții”, o carte interviu, „Dicționarul Limbii Române de Lemn”, o ediție îngrijită și editată de către dânsul dedicată vieții și operei controversatului Adrian Marino, intitulată „Adrian Marino-Cultură și creație”, precum și o ediție excepțională a volumului „Starea de excepție”, dedicată scriitorului Valeriu Anania.

Deși pare foarte modest la prima vedere, criticul și profesorul universitar de la Cluj – Napoca, ascunde însă în spatele ochilor săi pătrunzători și a cuvintelor așezate, de ardelean, o stare de spirit efervescentă. Intuiam pedagogul dinlăuntrul profesorului, criticul din spatele scriitorului, precum și omul din spatele istoriei. I-am simțit aceste calități mai ales atunci când, cu o eleganță de orator, a comentat pe marginea cărții lui Valeriu Anania intitulată „Memorii”, despre noțiunea de timp istoric, de istorie consumată avid, dar mai ales despre ieșirea din istoria deja consumată și intrarea în transistorie. Pentru Aurel Sasu volumul „Memorii”, adus din țară pentru a întregi tabloul prezentării operei și personalității scriitorului Valeria Anania, este argumentul suprem al unei memorialistici autentice, care așa cum se exprima acesta, „șterge, dintr-un condei, toată falsa memoriastică de până acum...” Cartea lui Valeria Anania – o personalitate religioasă și culturală contemporană controversată – a fost caracterizată drept „monumentală” și de aceea vine ca o pecete pusă peste timpul istoric, care se resemnează învins în fața unui om ce îngenunchiază istoria, prin simplul fapt că știut să iasă din aceasta și să trimfe experiența colosală a omului în transistorie!

Argumentele terorie transistorice amintite de către Aurel Sasu, pot fi găsite în multe din lucrările sale de restituire istorică. Ca orice critic și istoric literar autentic, Aurel Sasu este atras de momentele controversate ale istoriei, care gravitează în jurul anumitor personalități din viața culturală, politică și religioasă din România și nu numai. Ceea ce este demn de admirat la acesta este însă modul în care se aventurează în mijlocul acestor controverse, modul în care le disecă, le analizează și le explică fără prejudecăți și precepte dogmatice. Cazul scriitorului Valeriu Anania (mitropolitul ortodox Bartolomeu Anania), cazul scriitorului Adrian Marino, cazul epicoscopului ortodox român din America, Viorel Trifa, ș.a.m. sunt extrem de elocvente. A fi controversat, în viziunea lui Aurel Sasu nu are o conotație perogativă, ci înseamnă a-ți asigura un loc în posteritate. Această abordare a controversei istorice, într-un registru comentativ în care criticul stăpânește arta cuvintelor cu o îndemânare de maestru, ne arată cât de profund poate să fie Aurel Sasu. Astfel, nu ezită să pășească, fără șovăială, pe muchia unor concepte care necesită o echilibristică adițională, pe care acesta o execută cu acuratețe. Acestă formă de provocare a istoriei este, pentru Aurel Sasu, un modus vivendi fundamental ca și critic istoric, prin care își definește atât stilul său de scriitor, cât și unul dintre principalele sale raisons d‘être.

Într-un astfel de context trebuie privite și înțelese cărțile lui, mai ales unul dintre volumele lansate de curând, la New York, intitulat „Despre noi și despre alții”. În general, operele de critică literară, operele de duel cu istoria, dar și dicționarele lui Aurel Sasu sunt foarte cunoscute în țară. Au ajuns să fie cunoscute și în America, mai ales la New York, prin intermediul cenaclului „Mihai Eminescu”. Nu este pentru prima dată când acesta vine în mijlocul iubitorilor de literatură românească, de la „Cenaclul de Vineri”, cum a fost ulterior denumită această întrunire literară, chiar de către critic, făcându-se o comparație subtilă cu faimosul „Cenaclul de Luni”, care apăruse prin anii ’80, la Centrul Universitar București și era condus de Nicolae Manolescu. Dacă la București, în acei ani sub regim comunist, se cristalizase nucleul poeziei noii generații – numită și generația în blugi – la New York, sub bagheta atentă a unor oameni dedicați culturii române, au fost puse bazele poeziei și prozei din Exil, a poeziei unei generații care a demonstrat că artele, literatura, practic, nu au frontiere!

„Despre noi și despre alții” este o carte a unui dialog dintre criticul Aurel Sasu și scriitorul Valeriu Anania, care atinge profunzimi intelectuale, dar și religioase greu de intuit. Dialogul îmbracă, de la bun început, nuanța provocării care nu vine la voia întâmplării, ci este concepută de către criticul interlocutor într-un registru extrem de complex, în care sunt angrenate și alte nume ale unor personalități din viața social-culturală. „Cioran este un personaj al acestei cărți – spunea criticul – Cartea Fericirii, cum bine remarca M.N.Rusu… pentru că pe lângă alte provocări am vrut să-l pun pe Bartolomeu Anania și față în față cu ceva ce nu-i este la inimă, cu ceva ce-l irită. Am vrut să-l citesc pe dedesupt… Când îl provoci, care este primul să gând…?”

Dialogul – ce a devenit mai tâziu o carte, „cartea unei mari admirații”- nu s-a născut dintr-o spontaneitate imediată, care poate fi sesizată la Aurel Sasu foarte des, ci este rezultatul unui întreg angrenaj ceremonial, care a necesitat eforturi și bunăvoință din ambele părți. „Eu nu puteam să îl las pe Mitropolitul Bartolomeu să îmi scape de sub un minim control al textelor lecturate – continua criticul – ca să îl pot înțelege. Eu am dorit să îi propun o selecție IPS Bartolomeu, pe care acesta a acceptat-o. Este singura carte de interviu pe care acesta a acceptat să o lucreze cu cineva… Și nu întâmplător acea ultimă întrebare e atât de frumoasă, pentru că acolo cineva a dorit ca acolo să se încheie aceste pagini… care au fost scrise pe stinghia de pat al unui spital. După care medicii i-au interzis să mai folosească un creion, un caiet, un computer… ”

Admirația lui Aurel Sasu față de Valeriu Anania, se justifică tocmai prin provocarea istoriei controversate a acestuia, din care extrage adevărul mai puțin cunoscut. La un moment dat acesta mărturisea: „mi-am propus acest volum de interviuri pentru că am dorit să încerc să citesc opera domniei sale, cam cum ar fi spus Arghezi, pe dedesupt. Să descopăr semnificația ascunsă a acesteia… Am dorit să aflu de la domnia sa câteva lucruri esențiale, despre o anumită comunicare dintre elita intelectuală, sau din interiorul elitei intelectuale, din perioada interbelică. Având o sensibilitate aparte de poet, domnia sa, putând să pătrundă adâncul sufletesc al oamnenilor venind dinspre teologie, ne oferă o altă perspectivă decât cea pe care o știm noi, din relatările altora. O perspectivă despre ceea ce a însemnat un Arghezi în cultura română, un Voiculescu, un Galaction… cu viața și cu gradul de reprezentativitate al operei lor”. 

În viziunea lui Aurel Sasu, scriitorul Valeriu Anania este considerat a fi ultimul model de viață al unei generații apuse, generația interbelică, „modelul unui om care a suferit enorm – menționa criticul – care a plătit enorm pentru visurile lui, pentru utopiile lui și un om care lasă moștenirea demnității cu care trebuie să ne regăsim în orice moment al vieții nostre. Ne-a lăsat moștenire lecția învingerii de noi înșine și a artei, pe care de asemenea am uitat-o, de a ne reastaura pe noi înșine”.

La o vâstă onorabilă de aproape 90 de ani, scriitorul și mitropolitul Valeriu (Bartolomeu) Anania așteaptă astăzi în liniștea ancestrală a Mănăstirii de la Nicula, dincolo de istorie, să slujească liturghia serafică a unui cosmos liturgic care celebrează continuu. Nu mai poate așeza pe paginile de hârtie cuvintele, care deși îi sunt atât de dragi… au devenit grele. Le păstrează aproape de sufletul său, pentru că așa cum afirma în interviu, și acestea „au suflet”. Nemaiputând să scrie, ascultă însă zborul îngerilor veniți să vegheze catapeteasma luminată de candeli a bisericii de lemn și poate că acelora le șoptește cuvintele unei alte cărți, ce sa va scrie, cu siguranță, pe răbojul nemuritor al cerului.