Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Autor: George Petrovai

Până şi un copil ştie că aritmetica este primul pas înspre gândirea matematică temeinică şi – de ce nu? – înspre însuşirea fundamentelor de neclintit ale logicii umane, fără de care gândirea ar fi doar o eternă amăgire, iar înţelegerea dintre oameni doar un perpetuu nonsens. Căci de mii de ani, îndeosebi de la dobândirea girului atotlogic al lui Pitagora, aritmetica – aidoma unei mame grijulii şi autoritare – este aceea care-l conduce pe om de mână spre limanul înverzit al lui 2+2=4!

                În pofida acestui adevăr tot aşa de evident ca alternanţa zilei cu noaptea, în România de ieri (cea bolşevică) şi de azi (cea postdecembristă) încă nu se constată o unitate de păreri pe acest important segment al gândirii umane. Adică nu că – Doamne fereşte! – acest adevăr de-o vârstă cu omenirea vorbitoare şi scormonitoare ar fi pus la îndoială în vreun fel explicit şi coerent, cu toate că politica românească şi-a adjudecat o binemeritată faimă peste mări şi ţări pentru insistenţa cu care caută să redescopere, bunăoară, roata democraţiei: ba o democraţie mai originală decât cea din vremea lui Pericle, ba una a bunului plac pentru cei cocoţaţi la putere.

                Cu toate astea, prin ceea ce s-a întreprins şi continuă să se întreprindă în România, valoarea de adevăr a propoziţiei logice mai sus enunţată este sistematic pusă în pericol!

                Probe în acest sens? Câte vreţi. În epoca bolşevică, de pildă, se adâncea prăpastia dintre logica agresată de frică şi nevoi a omului de rând şi logica obligatorie a regimului, logică fabricată în culisele puterii în flagrantă contradicţie cu realitatea şi impusă prin instrumentele ei de represiune. Căci potrivit logicii oficiale, albul trebuia văzut negru dacă aşa glăsuiau interesele de partid şi de stat, iar poporul avea obligaţia să urmeze fără crâcnire directivele trasate de ideologii partidului şi să privească lumea doar prin ochii acestora. Că doar la vremea lui, după cum ne înştiinţează adorabilul Vasili Grossman în povestirea sa Panta rhei (Totul curge), tătucul Stalin tot aşa a procedat: Poporul murea de foame, dar el susţinea – ba chiar căuta să le demonstreze jurnaliştilor străini – că copiilor pur şi simplu li se apleacă după atâta supă cu găluşte…

                Ei bine, astăzi s-a renunţat la acele forme brutale de impunere a doctrinei de partid în chip de gândire indiscutabilă şi călăuzitoare, însă fondul a rămas acelaşi, conform înţeleptei zicale: Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba…Ori în cei 20 de ani scurşi de la Decembriadă, aventurierii noştri politici au avut tot timpul să-şi schimbe părul, astfel ca acuma să-i poată râde în nas noii Legi a lustraţiei.

                Invariabil, în campania electorală candidaţii la funcţiile de comandă din stat se arată atât de generoşi în promisiuni şi pomeni electorale, încât până şi aritmetica încăierării pentru putere dobândeşte un alt chip şi nume, căci pentru ea, 2+2=5!

                Dar de-abia s-au văzut cu sacii în căruţă, adică înşurubaţi în fotoliile puterii, şi pseudodemocraţii noştri dau uitării aritmetica cerşitului de voturi pentru că, în postura de îndatoraţi doar partidului şi clanului din care fac parte, ei se călăuzesc după aritmetica demagogiei, potrivit căreia 2+2=3!

                …Cam asta este starea de lucruri din România acestor zile. În campaniile electorale pentru parlamentare (inclusiv pentru europarlamentare) şi prezidenţiale s-a promis cu carul, dar alegătorii n-au fost răsplătiţi nici măcar cu paharul. Dimpotrivă, cu toate că în urmă cu doar câteva luni, mai exact în în plină campanie pentru prezidenţiabilul Traian Băsescu, actualul prim ministru Emil Boc (pe-atunci doar interimar) se arăta foarte indignat de existenţa salariilor de lux şi a pensiilor nesimţite (cum de le-a descoperit doar atunci?!), promiţând să le aducă la limite rezonabile dacă PD-L va ajunge din nou la guvernare, nu s-a făcut nimic în acest sens, ci mâna guvernului a fost pregătită de însuşi preşedinte ca să înşface o parte consistentă din lefurile tuturor bugetarilor (25%) şi 15% din pensii, în condiţiile în care pensia nu este un venit ci un drept câştigat prin contribuţii de zeci de ani şi în condiţiile în care majoritatea pensionarilor de-abia îşi trag zilele.

                Başca faptul că tot acum ies la iveală fapte de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte corectitudinea măsurilor de austeritate preconizate de guvernanţi: ba că în administraţia publică centrală (mai exact în Bucureşti) sunt taman 674.051 funcţionari, cu doar câteva mii mai puţin decât în toată administraţia locală (686.325), ceea ce – desigur – nu-i împiedică pe unii miniştri (ex. cel de la Sănătate) să plătească boiereşte şi câte 10 consilieri, ba că lefurile auditorilor interni cresc cu 25%, ba că la Preşedinţie şi Parlament se fac cheltuieli de tot hazul, precum periuţe de unghii şi preşuri din pene de cocoş pentru nevoile stringente ale aleşilor…

                Iată, dar, cauzele mitingului din Bucureşti, unde la chemarea sindicatelor, pe data de 19 mai s-au adunat din toată ţara zeci de mii de nemulţumiţi, adică o uriaşă masă de oameni, cum nu ne-a fost dat să vedem decât în zilele fierbinţi ale însângeratului Decembrie ’89.

Fireşte, protestele sunt perfect îndreptăţite. Problema este dacă revendicările legitime ale protestatarilor vor fi satisfăcute, ştiut fiind faptul că actualii guvernanţi au ajuns la fundul sacului şi că FMI vrea fapte dătătoare de speranţe pentru returnarea împrumutului acordat, altminteri nu dă drumul la următoarea tranşă.

În legătură cu actuala situaţie tensionată din România, se impun două precizări de bun simţ:

1)Criza nu datează de un an sau doi aşa ca în alte ţări, ci de mult mai mult timp, iar buboiul dezastrului nostru naţional trebuia odată şi odată să crape;

2)Nu cred că vom avea norocul grecilor, tot aşa cum nu l-am avut nici la finele celui de-al doilea război mondial, chiar dacă la focul tulburărilor interne, noi românii ne vom prăji mult mai zdravăn decât ei…