Scrisoare ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii Europene şi / sau NATO

Scrisoare ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii Europene şi / sau NATO

Autor: Valerian Stan

Perpetuarea corupţiei la nivel înalt şi a gravelor ei consecinţe, conspirarea în continuare a agenţilor poliţiei politice comuniste şi controlul masiv exercitat de către agenţii Securităţii mai ales în structurile puterii politice, în serviciile secrete, în justiţie, în mediul economic şi bancar, corupţia şi celelalte deficienţe grave în funcţionarea justiţiei constituie, de mai mult de douăzeci de ani, principalele cauze din care România a fost şi este departe de a fi un stat de drept, democratic, cu o economie de piaţă funcţională. Întrucât am considerat şi consider că starea de lucruri la care mă refer s-a datorat şi faptului că Uniunea Europeană şi NATO, în particular principalele state euro-atlantice „partenere” ale României, au fost ele însele departe de a trata adecvat situaţia din România, la data de 19 februarie 2010 am adresat scrisoarea de mai jos ambasadorilor la Bucureşti ai unor ţări membre ale UE şi / sau NATO.

Excelenţă,

În ziua de 21 ianuarie 2010 presa de la Bucureşti a informat[1] despre intenţia unuia dintre ambasadorii în România ai ţărilor membre ale Uniunii Europene de a adresa unele întrebări ministrului român de Externe în legătură cu o declaraţie publică a acestuia potrivit căreia România ar face „o tristă figură, dacă această povară pedagogică” (a Mecanismului de cooperare şi verificare al Comisiei Europene) „va fi menţinută pe umerii noştri“. Ambasadorul european şi-a exprimat de asemenea preocuparea în legătură cu faptul că România este singura ţară membră UE care nu a semnat Codul european de conduită privind achiziţiile militare. În ziua următoare, pe 22 ianuarie, aceeaşi presă a făcut cunoscut faptul că ambasadorul Statelor Unite în România i-a mulţumit aceluiaşi ministru de Externe „pentru decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) de suplimentare cu 600 de militari a forţelor care acţionează în teatrul de operaţii din Afganistan” (numărul acestora putînd să ajungă, potrivit deciziei CSAT, la 1798 militari).

Cele petrecute în zilele din urmă au constituit un nou prilej (pe care de data aceasta am vrut să nu-l mai ratez) pentru a mă adresa Dumneavoastră în legătură cu două dintre chestiunile privind relaţiile României cu UE şi NATO, şi în mod particular cu cei mai importanţi aliaţi euro-atlantici ai României – chestiuni care în opinia mea au avut şi au un impact deosebit asupra destinului acestei ţări. 

Desigur, logica relaţiilor internaţionale este complexă, chiar şi la nivelul unor organizaţii precum cele amintite, din spaţiul euro-atlantic, unde aceste relaţii cunosc o reglementare cel mai adesea detaliată – fiind prin aceasta mai puţin susceptibile de abordări diferite şi unilaterale. Şi totuşi, este de înţeles, ţările şi guvernele lor au uneori, chiar şi în asemenea spaţii, interese diferite în raporturile lor cu fiecare dintre celelalte. În cazul concret al relaţiilor cu România, de exemplu, în urmă cu cinci ani această ţară a fost pusă de aliaţii săi euro-atlantici între ciocan şi nicovală: în timp ce UE solicita interzicerea adopţiilor internaţionale, Administraţia Bush exercita presiuni mari de sens contrar. Cu şapte ani în urmă, ca să mai dau şi acest exemplu, în mod destul de asemănător au stat lucrurile şi în cazul războiului din Irak şi al participării României la el.

Pentru ca în ianuarie 2010, în timp ce aliaţii europeni se declară îngrijoraţi de faptul că Guvernul de la Bucureşti ar putea denunţa angajamentele luate la primirea în UE pentru  reforme în justiţie şi combaterea corupţiei, agravînd evoluţiile interne şi aşa problematice, aliaţii americani felicită călduros acelaşi Guvern pentru sporirea implicării, alături de ei, în războiul din Afganistan.

În opinia mea, dincolo de beneficiile de o importanţă istorică pe care i le-a adus în anii de după 1990, atitudinea aliaţilor occidentali faţă de România a avut şi continuă să aibă şi părţile ei problematice. La două dintre acestea voi încerca să mă refer cât voi putea mai concis. Ce vreau să spun în mod special referindu-mă la cele două chestiuni pe care vreau să vi le supun atenţiei este că, din motive care par a fi ţinut inclusiv de interesele particulare ale unor importanţi aliaţi occidentali ai României, în această ţară a fost încurajată să obţină şi să păstreze puterea o elită politică nedemocrată şi profund coruptă – provenind, în special prin Frontul Salvării Naţionale şi partidele formate din el, din eşalonul doi al regimului comunist şi controlată masiv de Securitate.   

În legătură cu prima chestiune, din raţiuni de ordin politic şi geopolitic ulterioare încheierii războiului rece (care de la un anumit moment au părut să devină mai mult un pretext), strategia „integrării euroatlantice” a României a relativizat aproape până la anulare criteriile aderării la UE şi NATO – în special pe cele „politice”, dar şi pe cele „economice” (iar aceasta şi fără ca după momentul aderării să se urmărească de o manieră reală, consecventă şi coerentă recuperarea restanţelor). Mai ales astfel se explică de ce şi la această dată – după şase ani de aderarea la NATO şi trei de la aderarea la UE – România continuă să aibă probleme serioase cu funcţionarea autentic democratică, cu corupţia la nivel înalt, cu justiţia, cu restanţele serioase în reforma administraţiei publice şi cu vulnerabilităţile unei economii de piaţă încă departe de a fi funcţională. În plus, a fost şi este păbubitor pentru toată lumea că o ţară cu problemele pe care România le are a fost pusă de puternicii săi aliaţi occidentali între ciocan şi nicovală. Este excesiv să impui unui aliat precum România privatizări importante flagrant în detrimentul său ori să facă achiziţii (de pe piaţa ta şi prin proceduri adesea netransparente[2]) de bunuri şi servicii – inclusiv tehnică militară, instalaţii pentru rachete etc, de ordinul miliardelor de euro, sume cu totul disproporţionate în raport cu cheltuielile pe care acesta şi le poate permite în beneficiul propriilor cetăţeni pentru învăţământ sau sănătate, de exemplu. În opinia mea, a fost şi rămâne de asemenea excesiv ca Statele Unite să ceară României o implicare tot mai crescută în războiul din Afganistan (un război tot mai larg respins până şi de către poporul american) în condiţiile în care militarii români de-abia s-au întors din ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o aventură cu consecinţe foarte grave pentru toată lumea, războiul din Irak. Mă număr printre cei care au văzut – şi văd în continuare – în victoria de acum un an a Preşedintelui Barack Obama o şansă istorică a unui nou început pentru America şi aliaţii săi (motivat de această mare speranţă, am şi făcut o donaţie campaniei electorale a actualului Preşedinte – mai mult simbolică, desigur, şi respectînd legile americane). Sunt convins că Preşedintele american păstrează în continuare toate marile sale premise pentru reuşita unei viziuni câştigătoare pentru America, pentru aliaţii ei şi pentru întreaga lume. Totodată, într-o paranteză oarecum în context, mi se pare greu de înţeles indiferenţa de două decenii a aliaţilor actuali ai României (inclusiv a Germaniei) faţă de perpetuarea şi astăzi a consecinţelor pe care românii le îndură din cauza odiosului Pact Hitler-Stalin. Indiscutabil, România trebuie să fie nu numai un beneficiar al apartenenţei la NATO şi UE, ci şi un contributor la buna funcţionare şi consolidare a acestora. Însă această contribuţie ar fi fost şi ar fi cu atât mai substanţială cu cât România însăşi – tratată şi susţinută ca un aliat, dar şi constrânsă dacă era cazul să-şi îndeplinească obligaţiile la care s-a angajat – s-ar fi consolidat economic şi democratic la standardele pe care propriul statut le presupunea. Iar pentru aceasta, aşa cum cele două decenii „post-comuniste” au arătat cu prisosinţă, în relaţiile cu România ar fi fost şi este necesar ca aliaţii săi occidentali cei mai importanţi să-şi armonizeze strategiile, să le facă coerente şi consecvente. Derogările de la criteriile aderării au fost probabil bine primite şi de mulţi dintre români, care au devenit, în sfârşit, nu-i aşa, „europeni cu acte în regulă”. Oamenii politici de la Bucureşti au fost însă cu siguranţă cei mai încântaţi de ele (şi cei mai recunoscători, probabil, pentru ele) – pentru că istoria va lega în mod fatal aderarea euroatlantică a ţării de numele lor (nume de care în rest sunt legate mai ales guvernări mediocre şi corupte). Însă aceleaşi derogări au drept consecinţă mai ales faptul că românii vor avea să achite – la scadenţe, la termene şi în cuantumuri cu nimic derogatorii (ca toţi marii şi bogaţii lor aliaţi) – toate cotizaţiile şi celelalte contribuţii (şi chiar mai mult decât atât) la care conducătorii lor i-au angajat către organizaţiile din care fac parte. O altă consecinţă este desigur şi aceea că ţara a devenit o piaţă de pe care bunurile şi serviciile lor (ale unei economii de piaţă funcţională doar în documentele politicienilor de la Bruxelles şi Washington) sunt scoase în număr tot mai mare de bunurile şi serviciile aliaţilor occidentali, ale unor economii de piaţă demult funcţionale – pentru care „derogările” ar fi un fapt cu totul de neimaginat. Dar aderarea cu derogări mai are şi alte multe consecinţe, dintre care mă voi mai opri numai la acelea generate de acceptarea României ca membră a UE în pofida marilor probleme pe care le avea şi le are cu „capacitatea administrativă”, cu birocraţia gravă şi corupţia sistemică din administraţie. Din cauza acestor probleme, românii – contributori fără derogări, la fel ca şi englezii sau germanii, de exemplu, ale căror ţări sunt, ca şi România, membre ale UE, dar, din fericire pentru ele, şi fără vreo derogare la capitolele „economie de piaţă funcţională”, „capacitate administrativă” etc – reuşesc să „absoarbă” nici a zecea parte din fondurile structurale foarte mari care le sunt destinate teoretic[3]. Iar şansele ca Bruxellesul să ia în calcul vreo derogare de la condiţiile şi procedurile de accesare a acestor fonduri (condiţii şi proceduri adesea ele însele foarte complicate, birocratice şi parcă intenţionat descurajante) sunt şi ele mai mult teoretice – deşi, cel puţin din consecvenţă în raţiune, asemenea derogări s-ar fi impus cel puţin în raport cu derogările acceptate la capitole precum „capacitatea administrativă” sau „integritatea publică” în momentul primirii României în UE. Dacă nimic nu se va schimba în această privinţă, atunci oricine ar putea să creadă că derogările la care m-am referit au fost şi sunt acceptabile exclusiv în legătură cu obligaţiile şi servituţile care le revin românilor din faptul că ţara lor este membră a UE şi NATO, şi nu şi în legătură cu drepturile şi avantajele de care ei ar trebui să beneficieze în virtutea aceluiaşi statut.

Cea de-a doua problemă care cred că a afectat în mare măsură evoluţiile din România post-comunistă a constat în aceea că partenerii occidentali ai României au acceptat ca Securitatea să joace un rol nepermis de mare, şi de nefast, în evoluţiile la care mă refer. Încă din primii ani ai tranziţiei, agenţii poliţiei politice comuniste au deţinut şi deţin controlul asupra unei bune părţi a vieţii politice, a economiei, justiţiei, serviciilor de informaţii, presei publice şi private etc[4]. Un specific nefast românesc care a permis această situaţie a constat în conspirarea aproape totală, în toţi anii de după 1990, a agenţilor Securităţii şi a aparatului ei. Deşi prin studiile lor foarte bine fundamentate, analişti avizaţi ai acestui fenomen au tras constat – dar şi perfect inutil – semnalele de alarmă care trebuiau trase, există o largă percepţie că autoritatea publică înfiinţată prin lege (şi aşa foarte târziu) pentru deconspirarea poliţiei politice comuniste (CNSAS) a funcţionat mai mult în sensul conspirării în continuare decât al deconspirării unei instituţii care a adăugat la răul făcut în anii comunismului un rău aproape şi mai mare făcut în ultimii douăzeci de ani. Unul dintre specialiştii cei mai autorizaţi ai acestui domeniu, el însuşi înalt responsabil guvernamental în cercetarea „crimelor comunismului” din România, a deplâns public, recent, faptul că CNSAS refuză să facă publice numele a mii de ofiţeri de Securitate, deşi prin lege tocmai la aceasta este obligat[5]. Iar neaplicarea legii, inclusiv în acest caz, a constituit o încălcare a unuia dintre cele mai importante criterii (al „supremaţiei legii”) pe care trebuie să le îndeplinească orice ţară membră a Uniunii Europene. Nefiind o societate consolidată democratic (în care, în plus, oamenii Securităţii au ocupat şi ocupă poziţii dintre cele mai importante), societatea românească nu a putut să aibă nici în acest caz o reacţie cât de cât adecvată. La aceasta s-a adăugat din păcate dezinteresul, pe care personal mi-l explic cu mare dificultate, responsabililor politici occidentali, parteneri ai omologilor lor români. Clarificarea trecutului celor de care destinul unei ţări aliate a depins şi depinde într-o atât de mare măsură ar fi fost numai în ultimă instanţă o chestiune de ordin etic sau de (necesară) justiţie istorică. Ea a fost şi rămâne o chestiune care priveşte într-o mult mai mare măsură prezentul şi viitorul României decât trecutul ei. Ea ar fi fost o premisă esenţială a funcţionării cu adevărat democratice a societăţii, a funcţionării justiţiei, a diminuării fenomenului corupţiei şi a uriaşelor lui consecinţe etc.

Justiţia funcţionează atât de problematic inclusiv din cauză că foarte mulţi magistraţi au fost oameni ai Securităţii (numai în ultimii patru-cinci ani presa a relatat despre sute de astfel de cazuri[6]) iar costul tăinuirii trecutului compromiţător al fiecăruia dintre ei se regăseşte în multe dintre soluţiile pe care ei le dau – inclusiv în dosare ale unor importanţi politicieni, ale unor cazuri de mare corupţie etc. Iar atunci când se mai întâmplă ca trecutul unora dintre ei să fie dezvăluit, reacţia magistraţilor şi colegilor lor este una aproape sfidătoare. Două astfel de exemple, cele mai recente, sunt alegerea judecătoarei Florica Bejinaru ca preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), deşi era binecunoscut faptul că aceasta a fost colaboratoare a Securităţii (ea însăşi recunoscînd public acest lucru), respectiv faptul că acţiunea cu care s-a adresat justiţiei fostul luptător anticomunist Vasile Paraschiv (victimă timp de aproape 25 de ani a abuzurilor Securităţii), pentru a fi traşi la răspundere cei care l-au torturat, arestat şi anchetat abuziv, a fost judecată şi respinsă, în mod evident abuziv, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către judecătorul Nicolae Jidovu (care, în urmă cu mai mulţi ani a fost deconspirat drept colaborator al Securităţii, pentru ca ulterior să fie promovat de la Judecătoria Sectorului 1 la instanţa supremă). În considerarea faptului că existau suspiciuni serioase şi chiar indicii că unii magistraţi erau şi agenţi sau colaboratori ai actualelor servicii de informaţii, în cursul anului 2005 Legea statutului judecătorilor şi procurorilor a fost completată cu o interdicţie expresă în acest sens şi cu obligaţia magistraţilor de a completa anual declaraţii din care să rezulte că se conformează aceste interdicţii, stabilindu-se totodată obligaţia CSAT de a verifica realitatea declaraţiilor menţionate. Dorind să fiu informat asupra a ceea ce a întreprins CSAT pentru aplicarea reglementării amintite, la data de 8 decembrie 2009 am adresat acestei autorităţi o cerere în acest sens (ataşată acestei scrisori). Deşi, prin Legea accesului la informaţii, CSAT avea obligaţia să răspundă solicitării mele în termen de 10 zile (deci până la 19 decembrie 2009), un răspuns nu am primit nici la această dată. Tot în cursul anului 2005 aceeaşi lege a fost completată şi cu obligaţia magistraţilor de a declara în scris dacă au avut sau nu calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii, respectiv cu obligaţia CNSAS de a verifica aceste declaraţii şi de a transmite rezultatele verificărilor CSM (pentru a fi ataşate la dosarele profesionale ale magistraţilor păstrate de către CSM). În considerarea acestor prevederi legale, la data de 15 decembrie 2009 am adresat o cerere scrisă CSM pentru a-mi fi comunicate numele magistraţilor în legătură cu care s-au facut verificări, precum şi care a fost rezultatul în cazul fiecăreia dintre aceste verificări. La data de 19 ianuarie 2010 CSM mi-a transmis un răspuns scris prin care a ocolit, printr-un amplu expozeu privind dispoziţii şi proceduri legale care îmi erau bine cunoscute, răspunsul foarte precis pe care l-am solicitat (ataşez corespondenţa pe care am avut-o cu CSM). Lipsa totală de transparenţă a acestor două autorităţi cu atribuţii legale foarte importante este de natură să întărească şi mai mult suspiciunile că între magistraţi şi fostele şi actualele servicii de informaţii (dar şi între acestea şi oamenii politici şi zona intereselor economice etc) există relaţii netransparente şi în dezacord cu principiile constituţionale şi ale unei societăţi democratice.

Un fapt care, sub aspectele menţionate mai sus, afectează de asemenea statutul constituţional de independenţă al judecătorilor constă în „cenzura” pe care Serviciul Român de Informaţii, SRI (împreună cu o altă autoritate din sfera „siguranţei naţionale” – Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, ORNISS) o exercită prin acordarea sau refuzul acordării avizului pentru certificatul de securitate (de acces la informaţii clasificate). O asemenea „cenzură”, exercitată faţă de judecători ulterior admiterii lor în magistratură şi numirii de către Preşedintele României (la propunerea CSM), este nu doar neoportună în raport cu cursul firesc şi legal al carierei profesionale a magistraţilor dar constituie şi o premisă a unor decizii arbitrare şi abuzive ale ofiţerilor SRI (şi funcţionarilor ORNISS), de natură să afecteze şi ea independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a justiţiei. Obţinerea „certificatului ORNISS” ar fi trebuit stabilită prin lege ca una dintre pre-condiţiile admiterii în magistratură iar în cazurile în care ulterior instituţiile cu atribuţii în protecţia informaţiilor clasificate constată că „certificatul ORNISS” se impune retras unui judecător sau altuia (în cadrul unei proceduri supusă controlului judiciar), judecătorul în cauză ar trebui exclus din magistratură. Deşi oarecum în altă ordine de idei, se impune menţionat şi faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor (care a fost raportată de către CSM ca fiind „implementată la nivelul tuturor instanţelor de judecată în perioada august 2004 – martie 2005 în acord cu dispoziţiile din planul de acţiune privind strategia de reformă a sistemului judiciar”) este departe de a fi realizată şi respectată în practica multor instanţe judecătoreşti – realitatea aceasta constituind un secret al lui Polichinelle, care este ocolit cu grijă de aproape întreg sistemul judiciar însă care afectează şi el în mod semnificativ independenţa şi imparţialitatea actului de justiţie şi, în consecinţă, dreptul fundamental al justiţiabililor la un proces echitabil.

În practic toţii anii de după 1990 au existat numeroase date că personalul „noilor” servicii secrete a fost şi este format într-o mare proporţie din agenţi ai poliţiei politice comuniste şi că acest fapt s-a repercutat pe măsură în funcţionarea acestor instituţii, inclusiv prin implicarea lor netransparentă şi nedemocratică în influenţarea vieţii politice, în zona intereselor economice ori prin ingerinţe neconstituţionale şi nelegitime în activitatea justiţiei. Ponderea mare a foştilor angajaţi ai Securităţii în noile servicii de informaţii a fost o consecinţă directă inclusiv a faptului că prin legile de organizarea a acestora, adoptate la scurt timp după 1990 (şi rămase ca atare în vigoare şi în prezent) a fost permisă o asemenea continuitate în cazul foştilor ofiţeri de Securitate – în timp ce prin aceleaşi reglementări, printr-un paragraf vrînd parcă să fie o ironie cinică, o asemenea interdicţie a fost stabilită doar pentru „informatorii şi colaboratorii” respectivilor ofiţeri (art 27 din Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI). Prezenţa masivă a ofiţerilor Securităţii în noile servicii de informaţii, criticată constant de o parte a societăţii civile şi presei, a fost facilitată şi de totala secretomanie a conducerii acestor servicii cu privire la acest aspect[7]. Deconspirarea în conformitate cu legea a foştilor agenţi ai poliţiei politice comuniste constituie în continuare o restanţă inacceptabilă şi plină de consecinţe în pofida declaraţiilor repetate foarte optimiste ale actualului Preşedinte al României, care a insistat în mod repetat asupra numărului mare de dosare ale Securităţii (circa 2 milioane) care au fost predate CNSAS. Declaraţiile şefului statului ridică însă ele însele semne de întrebare în condiţiile unei anumite inconsecvenţe a acestora. Astfel, ulterior repetatelor declaraţii privind predarea unui mare număr de dosare către CNSAS, în vara anului 2009, şeful statului a informat că la acel moment începuse predarea abia a „dosarelor foştilor ofiţeri de Securitate din anii ’50”[8]. O anumită semnificaţie în acelaşi sens are şi faptul că în arhivele Securităţii predate CNSAS nu se regăsesc numeroase dosare ale unor persoane în legătură cu care există informaţii verificabile că s-au aflat sub urmărirea Securităţii (fac parte din această categorie), dar şi ale unor importante persoane publice despre care există informaţii de asemenea verificabile că au avut calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii. Un caz din această ultimă categorie este chiar al actualului Preşedinte al României, care în anii regimului comunist a îndeplinit funcţia de şef al unei Agenţii guvernamentale în Occident (iar în arhiva Ministerului Apărării Naţionale există documente care atestă oficial legăturile actualului Preşedinte cu Securitatea).

Actualele servicii de informaţii – exercitînd o influenţă cu totul excesivă, ilegitimă şi nedemocratică în sfera vieţii politice şi economice, a afacerilor şi justiţiei etc – sunt instituţiile care s-au sustras practic cu totul proceselor de reformă. Între multe altele, este relevant faptul că Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a României, reglementare-cadru pentru organizarea serviciilor de informaţii, a fost adoptată anterior adoptării Constituţiei „post-comuniste” a României, fără să sufere nici cea mai mică modificare în toţi cei aproape 19 trecuţi de la intrarea ei în vigoare. Cu deosebire în ultimii 8 – 10 ani, mai ales organizaţiile de drepturile omului au formulat critici repetate cu privire la „legile siguranţei naţionale”:  Legea nr 51/1991, Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, Legea nr 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Preşedintele României şi guvernele de după 2004 au anunţat mai multe „pachete de legi ale siguranţei naţionale”, care vizau în special reorganizarea serviciilor de informaţii. Însă nimic din aceste proiecte nu s-a finalizat, existînd indicii credibile că acest lucru s-a întâmplat în special din cauza opoziţiei venite din interiorul serviciilor de secrete. Iar printre consecinţele acestui fapt se numără şi următoarele:

            –   serviciile de informaţii sunt organizate în continuare ca structuri militare (cu toate că Recomandarea 1402 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne prevede că “Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar“);

– se menţine dreptul serviciilor secrete de a desfăşura activităţi economico-financiare proprii, care scapă practic oricărui control din afară (acest fapt contravine de asemenea Recomandării 1402/1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cere ca serviciile secrete să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat); art 42 din Legea SRI prevede în mod expres că fondurile băneşti necesare pentru desfăşurarea activităţilor SRI se asigură atat de la „bugetul de stat” cat si din „venituri extrabugetare” iar prin art 21 din Legea SIE este stabilit că acest Serviciu „desfăşoară activităţi cu caracter economic”; Recomandarea europeană mai prevede şi ca serviciile secrete interne să nu poată fi folosite ca „instrumente politice”;

– personalul serviciilor secrete se sustrage complet reglementărilor privind interdicţiile, incompatibilităţile şi conflictele de interese aplicabile personalului care ocupă funcţii publice (Legea „anticorupţie” nr 161/2003);

– legile menţionate cuprind prevederi neconstituţionale, unele dintre acestea fiind vădit neconstituţionale (de exemplu, prin art 6 din Legea SIE este prevăzut că directorul Serviciului este numit de către CSAT, la propunerea Preşedintelui României, în timp ce prin Constituţia României (art 65) este stabilit că această competenţă aparţine Parlamentului).

Faptul că legile menţionate sunt depăşite, neconforme în bună parte cu statutul unei ţări membră a Consiliului Europei, UE şi NATO, a fost şi este folosit de către serviciile secrete (şi de către oamenii politici interesaţi) pentru acţiuni şi atitudini contrare principiilor unei societăţi democratice. Un exemplu din sfera aceleiaşi relaţii neconstituţionale şi nedemocratice cu autoritatea judecătorească – un exemplu care, probabil spre deosebire de multe altele de acelaşi gen, a devenit public doar din inabililitatea unor ofiţeri ai SRI – a fost acela în care ofiţeri ai SRI au cerut explicaţii conducerii unui tribunal judeţean întrucât judecătorii acelei instanţe s-au adresat Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului Europei pentru a informa în legătură cu ceea ce magistraţii au numit “presiunile şi discreditarea la care este supusă justiţia din România”. Conducerea SRI a răspuns protestelor practic generalizate cauzate de cele întâmplate caracterizînd acţiunea sa deplin legală în sensul în care buna funcţionare a justiţiei ar constitui „una dintre valorile pe care SRI este obligat să le apere în conformitate cu dispoziţiile Legilor nr 51/1991 si 14/1992” (a se vedea Comunicatul Biroului de presă al SRI din 29 mai 2009, la http://www.sri.ro/subpagini/356/precizare-de-presa.html ). Există de asemenea informaţii credibile, provenite din mediul judiciar, că SRI întreprinde acţiuni de genul celor menţionate chiar pe baza unei decizii, clasificate şi ea, a CSAT.

În pofida unei totale lipse de transparenţă şi sub acest aspect, presa din ţară şi internaţională a reuşit să obţină totuşi informaţii care atestă inclusiv dezvoltarea cu totul excesivă structural-instituţională a serviciilor secrete şi a cheltuielilor cu organizarea şi funcţionarea acestora[9]. Analiştii şi experţii organizaţiilor de drepturile omului au criticat de asemenea în mod constant numărul excesiv de mare al serviciilor secrete, arătînd că este nejustificat să existe asemenea instituţii la nivelul Ministerul de Interne şi al Ministerului Justiţiei, precum şi alte servicii secrete precum Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Problematica alocaţiilor bugetare de asemenea foarte mari pentru serviciile secrete a constituit şi ea un subiect al criticilor repetate. Astfel, cel mai recent, cu ocazia adoptării bugetului de stat pe 2010, presa a criticat fondurile foarte mari repartizate şi de această dată serviciilor secrete, în condiţii de austeritate severă datorată crizei economice. Bugetul alocat principalelor patru servicii secrete este mai mare decât cel cumulat al  ministerelor Comunicaţiilor, Culturii şi Afacerilor Externe (iar bugetul STS, în legătură cu care au existat informaţii că în recentele alegeri prezidenţiale ar fi sprijinit candidatul actualului partid aflat la guvernare, este cu aproape 40% mai mare decât în 2009)[10].

Corupţia din România, ale căror costuri cumulate din anii de după 1990 se ridică la mai multe zeci de miliarde de euro, are ca una dintre cauzele principale influenţa masivă, netransparentă şi ilegitimă exercitată de oamenii şi structurile Securităţii. Responsabilii politici au renunţat aproape cu totul până şi la retorica „luptei împotriva corupţiei” (într-o ţară în care fenomenul corupţiei este de aproape un deceniu şi jumătate unul sistemic şi avînd consecinţe dintre cele mai grave dar în care nici până astăzi nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie). Un exemplu al lipsei totale de credibilitate a discursului public al înalţilor responsabili guvernamentali despre „lupta împotriva corupţiei” este chiar al actualului Preşedinte al României (el însuşi acuzat, inclusiv în justiţie, de acte grave de corupţie). În încercarea de a-şi face credibil discursul public, mai ales pentru a obţine capital electoral, în toţii anii de după 2004, în care a îndeplinit funcţia de Preşedinte, Traian Băsescu a exprimat în repetate rânduri critici severe cu privire la modul în care trei „oameni de afaceri” (Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu, pe care i-a numit explicit „oligarhi”, „moguli” etc) s-au folosit ori au încercat să se folosească de influenţa lor în raport cu oamenii politici, responsabilii guvernamentali ori reprezentanţii altor autorităţi publice pentru a obţine privilegii nelegitime în detrimentul interesului public. Însă în afara unor asemenea vituperaţii, nu este cunoscut nici un gest al Preşedintelui în sensul declaraţiilor sale publice, cu toate că prin Constituţia României el avea şi are obligaţia de a veghea la respectarea legii fundamentale şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice, inclusiv în sensul respectării principiului constituţional al „egalităţii cetăţenilor, fãrã privilegii şi discriminãri în faţa legii şi a autoritãţilor publice”. Or Preşedintelui îi era şi îi este bine cunoscut faptul (ca să dau numai acest exemplu) că instituţii importante de presă aparţinînd celor trei „oameni de afaceri” funcţionează, în Bucureşti, în spaţii locative foarte mari, proprietate publică – spaţii pentru care cei trei plătesc chirii de câteva zeci de ori mai mici în comparaţie cu cele practicate pe piaţa liberă din Capitală (obţinînd astfel, multianual, în detrimentul veniturilor bugetare publice, beneficii financiare injuste de ordinul zecilor de milioane de euro). La data de 18 decembrie 2009, pe baza Legii accesului la informaţii, am adresat Preşedintelui o cerere scrisă (o anexez de asemenea), prin care am solicitat să-mi fie comunicate informaţii privind demersurile întreprinse de către acesta pentru ca să înceteze tratamentul privilegiat de care cei trei „oameni de afaceri” au beneficiat, timp de aproape zece ani, din partea autorităţilor publice. Deşi termenul legal a fost împlinit încă din 19 decembrie 2009, Administraţia Prezidenţială nu a dat niciun răspuns cererii pe care i-am adresat-o. Se mai impune precizat şi faptul că cei trei oameni de afaceri sunt inculpaţi pentru grave acte de corupţie (judecarea lor trenînd de foarte mult timp) şi / sau sunt acuzaţi de legături cu Securitatea (în cazul unuia dintre ei acuzaţia fiind deja probată cu documente provenind din arhiva Securităţii).

Excelenţă,

Dacă cele câteva argumente ale mele au avut darul de a vă convinge măcar şi numai parţial, vă adresez, Dumneavoastră  şi Guvernului Dumneavoastră, rugămintea să le aveţi în vedere în sensul în care am încercat să vi le supun atenţiei. Nu pot să existe dubii cu privire la recunoştinţa pe care românii o datorează ajutorului generos primit în ultimele două decenii din partea ţării Dumneavoastră. În acelaşi timp sunt sigur că această recunoştinţă va fi mult mai mare atunci când va deveni încă şi mai clar că Guvernul şi ţara Dumneavoastră au făcut chiar tot ce ar s-ar fi putut face pentru un aliat al cărui destin istoric  s-a aflat şi se află într-o mare încercare.

Vă rog să agreaţi, Excelenţă, expresia înaltei mele consideraţii.

Valerian Stan

19 februarie 2010

[2] Un exemplu din mai multele care pot fi date este cel al contractului prin care Guvernul român a atribuit companiei americane Bechtel, fără licitaţie, o lucrare în valoare de 2,3 miliarde de euro (autostrada Braşov-Borş). Într-un articol publicat în „Cotidianul”, în mai 2004 („O indulgenţă păguboasă”) am criticat cele întâmplate şi m-am întrebat dacă nu cumva fusese vorba despre o nouă intervenţie dinspre Administraţia americană de la acea dată. La scurt timp după articolul meu, Ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, a răspuns cu câteva rânduri prin care dezminţea, fără niciun entuziasm şi parcă mai mult obligat de regulile postului pe care îl ocupa, că Guvernul său ar fi intervenit în vreun fel şi că ar fi fost ceva în neregulă cu atribuirea contractului. Pentru ca peste aproape şase ani, în vara anului 2009, ministrul Transporturilor de la acea dată, Radu Berceanu, să confirme oficial că contractul a fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale şi că „Bechtel a fost un fel de cerinţă pentru ca România să intre în NATO” (a se vedea ziarul „Ziua” din 2 iunie 2009: „Radu Berceanu: Contractul cu Bechtel a fost o cerinţă pentru intrarea României în NATO”).

[3] A se vedea, cu titul de exemplu, ziarul „Cotidianul”, „România a consumat doar 8% din banii alocaţi de UE / Fondurile europene cheltuite într-un veac”, 15 noiembrie 2009

[4] O foarte bună cunoscătoare a realităţilor româneşti sub acest aspect, scriitoarea germană de origine română Herta Müller, recent laureată a Premiului Nobel pentru literatură, aprecia că „în jur de 40% dintre cei care se află astăzi la putere în România provin din vechea Securitate şi se protejează între ei” (ziarul „Cotidianul”, „Herta Müller a criticat corupţia din România la Frankfurt”, 16 octombrie 2009)

[5] Ziarul „Adevărul”, „Marius Oprea: <Suntem conduşi de circa 10.000 de ticăloşi>”, 21 ianuarie 2010

[6] Se pot vedea cu titlu de exemplu: Ziarul “România liberă”, “Cel putin 129 de actuali magistraţi au fost oamenii Securităţii”, 28 octombrie 2005; Ziarul „România liberă, ”Curtea de Casaţie, asaltată de judecători dalmaţieni“, 8 decembrie 2005; Ziarul “Ziua”, „Magistraţi dresaţi de Securitate”, 10 aprilie 2006. Semnificativ este şi faptul că până şi despre fostul judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marin Voicu, s-a aflat că a fost colaborator al Securităţii.

[7] Unul din numeroasele exemple în acest sens îl constituie o solicitare scrisă pe care eu am adresat-o în cursul anului 2002 conducerii Serviciului Român de Informaţii pentru a-mi fi comunicată ponderea (procentul) ofiţerilor de Securitate în totalul personalului acestui serviciu. SRI a refuzat furnizarea acestei informaţii “motivînd” că această cifră nu poate fi făcută publică întrucât constituie o “informaţie utilă unui eventual potenţial adversar”.

[8] A se vedea, de exemplu, ziarul „Gândul”, „Tinichigiu şi filosof. Băsescu, mărturisiri necenzurate către Liiceanu”, 18 iunie 2009

[9] În primăvara anului 2006, ziarul „Adevărul” a publicat un serial, fundamentat inclusiv pe o analiză a organizaţiei internaţionale “European Digital Rights” care, între altele arăta că pentru acţiunile de ascultare a telefoanelor din România “costurile sunt absurd de ridicate raportate la bugetul ţării“. Numai în 2005, pentru ascultări s-au cheltuit 118 milioane de euro. România, ţara cu nivelul “albastru” (precaut), al ameninţărilor teroriste, depăşea Statele Unite la numărul de interceptări telefonice (ţară care după septembrie 2001 continuă să se afle sub ameninţarea terorismulu). Raportat la populaţia celor două ţări, în România au avut loc de 14 ori mai multe interceptări telefonice decât în Statele Unite. Un articol din acelaşi ziar (intitulat sugestiv “România, campioana mondială a serviciilor secrete / Cei mai mulţi <securişti> pe cap de locuitor“) informa despre faptul că SRI are de 6 ori mai mulţi ofiţeri la un milion de locuitori decât serviciul omolog american, FBI (şi că are 571 de ofiţeri SRI la milionul de locuitori, în timp ce Germania are 89, iar Franţa 98). O analiză de ultimă dată publicată în cotidianul “La Repubblica” şi citată de ziarul “Gândul” (8 februarie 2010, “Am ajuns lideri ai spionajului mondial / Ţara tuturor serviciilor”) arată că din declaraţiile unor foşti directori ai serviciilor secrete române rezultă că România are “cel puţin 60 de agenţi de securitate la suta de mii locuitori, în vreme de britanicii au 6, iar americanii 9”.

[10] Ziarul “Evenimentul zilei”, “Serviciile secrete nu strâng cureaua în criză”, 4 ianuarie 2010