Iraclie Flocea, un mare duhovnic al Basarabiei interbelice

autor Andrei Vartic

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.