Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

☺

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

☺

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

☺

- Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

☺

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
- M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

☺

Popularity: 3% [?]

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Ne-am procopsit cu un nou prim-ministru? Daaa! Ideea de procopseală vine nu de la „ne-am”, ci de la „neam”. Căci fostul șef al spionajului român este de alt „neam” decât noi, ăștia, mioriticii… Am primit de peste Atlantic suficiente informații despre originea etnică a tovarășului Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă acest cotidian îmi va îngădui, voi da în vileag continente întregi nemărturisite în CV de actualul Premier.

În începutul său de carieră guvernamentală, pupila (vă rog nu omiteți din cuvânt silaba „pi”) arendașului de la Cotroceni a săvârșit două perle verbale (asta ca să nu zic că a zvârlit de două ori cu mucii-n fasole).

A doua zi după măreața investitură, face un raid pe la toate ministerele protocolindu-și proaspeții sau mai vechii miniștri. Asta, în timpul în care în zonele calamitate se murea de foame și frig. Abia a doua zi, la căldurica elicopterului, proaspătul uns în fruntea guvernului – Mihai Răzvan Ungureanu – făcea un survol peste ținuturile Buzăului și Vrancei ca să ochească prin dioptriile ochelarilor săi care e situația. Ignoranța lui în probleme de geografie și limbă română era afișată dezinvolt și mânios. De pildă, nu știe că spațiile acelea care străbat satele nu se numesc „străzi”, ci „ulițe”. Nu știe că majoritatea locuitorilor din sate sunt oameni vârstnici (cei tineri fiind plecați la oraș sau la muncă în țările din vestul Europei). Și, finalmente, fostul(?) șef al spionajului românesc trage concluzia mânioasă: Este inadmisibil că oamenii stau în case, la căldurică, și armata, jandarmeria fac eforturi de dezăpezire. Ce caragialesc ai zis-o, Coane Leonida, față cu reacțiunea! Ce aroganță de ignorant! Trebuia să fie chemat să scoată din troiene de 5 metri un mort pentru cimitir? Așa ar fi văzut ce înseamnă lipsă de apă, mâncare și căldură. Poate nici atunci, deoarece era îmbrăcat într-o haină de blană. Mde, spionii…

Altă minunăție: Întrebat de o jurnalistă cum comentează disputa penibilă între Consiliul județean și Prefectura din județul cutare, el răspunde cu o promptitudine iresponsabilă și care va intra în istoria acestor ani penibili: „Eu nu comentez, eu muncesc.” Cumplit! De ce? În 1990, la București au existat niște mârâieli de stradă, în care, la un moment dat, oameni de proastă condiție școlară și intelectuală, scandau de-a lungul bulevardelor: „Noi muncim, nu gândim!” Se deosebește, în esență, replica Premierului Ungureanu de orăcăiala de atunci din București?

Ca încheiere: Vin dezghețurile, vine vremea inundațiilor. Cât de leneși vor fi bătrânii aceia din zone uitate de lume, cum se vor propti ei să nu le ia apele casele? Vom face vizite de lucru și vom certa autoritățile că stau cu degetul în cucuruz, domnule prim-ministru?

Unde ești, Emil Boc? Măcar nu erai fudul și obraznic.

 

Popularity: 3% [?]

Deceptia în dragoste

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Cum arată bilanţul după căderea ţării sub diktatul zăpezii? Timp lejer, dedicat confruntărilor dintre opoziţie şi putere şi, foarte grav, de săptămîni, vii şi morţi îngropaţi laolaltă sub nămeţi din cauza incompetenţei au­to­ri­tăţilor în gestionarea „calamităţii” naturale. Şcoli închise pentru aproximativ un milion de copii, sute de animale domestice sufocate sub zăpadă, o sută de morţi şi mii de oameni care suferă pierderi în gospodării, urmare a aceloraşi inabilităţi organizatorice. De ce atîtea pierderi de vieţi? Pentru că în multe sate se trăieşte şi azi la fel ca acum o sută de ani: în case de chirpici, fără curent şi cu haznaua printre buruieni. Sătenii necăjiţi adună crengile uscate, doborîte de vînt, sau pun în soba de lut ştiuleţii de porumb. Nu am cunoştinţă să se fi întocmit vreodată la nivel de comune o evidenţă a vîrstnicilor fără posibilităţi, a caselor mai vechi de 100 de ani pentru a fi consolidate cu fonduri europene. Orice dezastru natural vine peste structuri foarte vulnerabile. Probabil, pe hîrtie, există improvizaţii amatoriste ale unor programe consumatoare de fonduri, cu multă vorbărie şi cu o desfăşurare improprie. Mulţi dintre fiii puterii nu-şi cunosc meseria, o fac de mîntuială, însă nu renunţă pentru nimic în lume la morga de specialişti, atunci cînd apar pe ecrane. Întotdeauna li s-a cerut oamenilor să reziste, chiar şi atunci cînd casele sînt gata să cadă peste ei, şi cu asupra de măsură parcă în aceste vremuri, care profanează însăşi semantica fiinţei umane.

 

Biserica, jandarmii, sportivii, poliţiştii, televiziunile naţionale şi ca de obicei Becali, au sărit în ajutorul satelor înghiţite de nămeţi. La mică depărtare de timp, ameninţă inundaţiile, gestionate de aceleaşi autorităţi. Cînd puhoaiele de apă, pitite acum sub cerul iernii prăbuşit peste pămînt, vor face alte drame, pentru că reacţia preventivă a autorităţilor va fi, în mod sigur paralizată de campania electorală, mulţimea-cyborg din seria Terminator va striga: „Mă voi întoarce!” la contraofensiva de primăvară, care ar putea să bată filmul, din cauza decepţiei în dragoste cu Putere de la Bucureşti. Protestele îşi vor relua cursul pînă cînd vor primi garanţia unui trai demn, pînă cînd vor fi îndepărtate din arborele Puterii toate ramurile cărora le lipseşte clorofila patriotică, acel ax al poziţionării oneste – în funcţie de valorile românismului, nu de mimarea lor sau de substituţia lor. Cînd românul este ignorat sub munţii de zăpezi, bolnav, flămînd, în întuneric şi în frig, protestul este soluţia. Cînd facturile, taxele, hrana, ratele şi creşterea copiilor sînt un travaliu sisific pentru cetăţean, protestul este soluţia. Cînd ţăranul român trebuie să umble prin cinci sate, ca să găsească un tractor să-şi are pământul, pentru că Uzina de tractoare de la Braşov a fost măritată, iar cele din import nu sînt pentru buzunarul lui, protestul este soluţia. Agricultura cu calul şi cu sapa nu-i poate hrăni nici măcar pe jefuitori, darămite naţiunea. Cele patru milioane de hectare rămase anual necultivate ar trebui lucrate prin muncă patriotică de guvernanţi?! După ce dopul etanş va sări din politică definitiv, cu bubuială puternică, îndreptat spre locul care i se potriveşte cel mai bine – coşul de gunoi al istoriei, mulţi dolofani vor fi înţărcaţi. E nevoie de un regim aspru pentru a stopa ignoranţa şi jaful în desfăşurare.

 

În fond, e o altfel de intersecţie istorică în sînul capitalismului românesc. Îţi poţi număra degetele liber, dar nu poţi stabili o relaţie de dragoste între solipsismul politic, groapa cu furnici în care trăieşte poporul, sistemele antirachetă, băncile cămătarilor şi revendicatorii de peste noapte ai averii naţionale – ei, stapînii inelelor, din tată în fiu legitim sau nu, cu titlu nobiliar real ori imaginar. Pentru că nu există nicio deosebire între moştenirea „dinastică” şi cea „privată”. Ambele revendică averea provenită exclusiv de la naţiune. Odată cu apusul monarhiei, în mod legal, averea trebuie să revină Ţării pentru reconstrucţia satelor distruse de vreme şi de calamităţi, să revină acolo de unde a fost stoarsă. Nici fanarioţii, nici turcii nu au jefuit poporul ca aceşti străini de neamul, de cultura şi de religia noastră, îmbogăţiţi, nu de la coarnele plugului, nici de la seceratul holdelor, ci din taxe, impozite şi biruri grele puse pe poporului român. Nemaiavînd roluri în Stat, prinţii cei voinici şi regii din poveste trebuie să trăiască din pensie, la fel ca orice cetăţean.

 

Popularity: 4% [?]

 Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos – „prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

Popularity: 5% [?]

Motto: „Mundus vult decipi, ergo decipiatur” – „Lumea vrea să fie înşelată, fie deci înşelată” (Sebastian Frank, teolog  german, paradoxal a scris OMNIS PARADOXA în 1533!!)

 

A TREIA REPUBLICĂ

Autor: Corenliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Trăind şi citind româneşte, părerea mea este că între 30 Decembrie 1947 şi până acum, în 30 Decembrie 2011, ţara noastră românească a ajuns la A TREIA  REPUBLICĂ. Este mai mult decât o părere, este o idee personală pe care o pot demonstra sistematizat cu argumente istorico-sociale, pe lângă faptul că generaţia mea le-a parcurs pe toate trei. Întâi, a fost republică populară, apoi republică socialistă iar acum este republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot. Să trăiţi bine… pe unde apucaţi şi ce apucaţi…

 

REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ

(ROMÎNĂ cu î din i şi adjectivul unei oarecare republici)

 

În toamna Anului 1946, am început clasa întâia primară şi în  abecedar, pe prima pagină, aveam fotografia regelui, pe a doua pagină fiind a reginei mamă. Credeam că, dacă regele avea mamă regină, trebuia să aibă şi tată rege, dar nu era în abecedarul nostru. Am întrebat, eram la vârsta când întrebăm orice şi cineva mi-a răspuns că e făcut din flori! Eu aşa am luat-o, pentru că nu ştiam că regii sunt făcuţi, nu ca noi, supuşii lui, aduşi de berze călătoare.

După vacanţa de Crăciun, în prima zi de şcoală, doamna învăţătoare ne-a spus să scoatem abecedarele pe bancă şi cu foarfecele a venit, pe rând la fiecare, şi a tăiat fotografiile regelui şi a mămicii sale din abecedar, apoi a scris frumos pe tablă: Republica Populară România. Poate aşa ar fi fost corect din multe puncte de vedere, dar altfel au hotărât eliberatorii sovietici. Noi, atunci în clasa întâia, nu ştiam gramatică, nici ce însemna dezrobirea şi eliberarea.  Doamna învăţătoare ne-a explicat diferenţa dintre regatul înrobitor şi republica populară, dar nu am prea înţeles. Cu timpul am început să înţelegem ce înseamnă republică populară, când steagurile roşii erau pe toate casele, gardurile şi drumurile, când tata a fost epurat din armată şi îşi căuta de lucru, când  au apărut cartelele, cu care stăteam la coadă la pâinea noastră cea de toate zilele pe care nu ne-o mai dădea Domnul, ci partidul comunist conducător…      

Republica populară, sovietică cum i-au spus mulţi, dintre care unii au sfârşit în închisorile republicii impuse, a divorţat în mod sovietic de rege (şi regina mamă) punând capăt unei monarhii în care primii doi regi au făcut minuni pentru România, iar ultimii doi au năruit-o.

Trecerea de la monarhie la republică a fost dictată de Stalin, care după eliberarea României, s-a purtat cu mănuşi de catifea roşie cu regele, având în vedere că îi  agăţase în piept cea mai mare decoraţie a Uniunii Sovietice pentru că i-a oferit România pe tavă în August 1944, cu armată cu tot. Aşa se explică de ce a plecat regele din România cu o garnitură încărcată, când putea fi lichidat printr-un aranjament de casă NKVD, mult mai bine regizat decât cel prin care Lenin l-a lichidat pe ţarul Rusiei imperiale. Şi în paranteză, pentru cei nu ştiu şi nu vor să creadă, regele şi regina mama ştiau din timp că divorţul bate la uşă, aşa că atunci când au plecat în Marea Britanie, la nunta Elisabetei, au trecut cu valizele pline de valori pe la diferite bănci străine, unde în seifuri sigure şi secrete le-au depozitat, conform „pune deoparte bani albi pentru zile negre”!! Acest amănunt depozitar în străinătate era cunoscut şi practicat intensiv în România după ocuparea sovietică din 1944 şi bine demonstrat după aceea, dar este mereu ţinut sub tăcere când vine vorba de ultimul rege şi mămica lui. Este o tăcere de acoperire, fiindcă sub ea se cunoaşte planul lui Stalin de măsuri ce trebuiau înfăptuite după eliberarea României: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea structurilor represive după modelul sovietic, reforma agrară ca prim pas al colectivizării, lichidarea exploatatorilor şi băncilor, închiderea ţării în lagărul sovietic. Planul a fost adus de emisari sovietici, imediat după instalarea guvernului Petru Groza şi prelucrat cu Ana Pauker, Pârvulescu şi Doncea, dar, indirect a aflat de el şi Theodor Negropontes, agent al serviciul de spionaj american la Bucureşti, de la care au pornit nişte inocente previziuni de care toţi au ţinut cont, inclusiv regele şi mămica lui. Peste această tăcere şi se tot bate apa în piuă, melodramatic, cu forţarea majestăţii sale să abdice fabricându-se, de o parte şi alta, dezinformări de tot felul pentru curioşi, naivi şi monarhişti îndureraţi sau cetăţeni care şi-au pierdut toate speranţele în regimurile republicane supuse dictaturii sovietice din 1947 încoace, dar mai ales speranţelor de viitor puse în guvernele   corupte, din toate punctele de vedere, de după decembrie 1989.

Trebuie să ştim de asemenea că prima republică, impusă prin forţa armatei de ocupaţie, a fost legalizată într-o constituţie formală, praf democratic republican, în primăvara Anului 1948, dar stabilită prin dictat impus de Moscova în 1952. Să fim conştienţi că între 1944 şi 1952  eliberatorii sovietici nu au ţinut cont de legile şi constituţiile ţării, dictând  interesele lor de dominanţi. În continuare, constituţia republicii populare a hotărât-o Stalin printr-un capitol introductiv pe care-l începe cu: Republica Populară Romînă a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării Romîniei de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească clasele exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România. Aşa începe constituţia din 27 septembrie 1952 a primei republici romîne aprobată cu laude de Marea Adunare Naţională. Da, este o constituţie impusă, stalinistă pentru că proiectul constituţiei a fost trimis lui Stalin care a modificat-o cum a vrut el şi aşa a trebuit să fie preluată de români (citiţi, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni  de Larry Wattts). 

Larry Watts scrie la pagina 180: Stalin nu recunoaşte România ca stat unitar, dar pretinde că ţara îşi datorează existenţa istoricei victorii a Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică. Absurditate de tiran! Şi Stalin nu se opreşte la acest dictat de vasalitate faţă de Uniunea Sovietică ci merge mai departe şi prin dictat constituţional, devine şi părintele Regiunii Autonome Maghiare: În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă şi această pravilă rusească este consemnată în constituţia din 1952, în articolele 19, 20, 21. De articolul 21 ungurii şi secuii nu au prea ţinut seama, iar adjunctul ministrului de interne al României, de atunci, Janos Vincze a îndepărtat toate oficialităţile române din această regiune autonomă, unde a reînceput să fiarbă din nou segregaţia şi iredentismul unguresc. Oare trebuie să explicăm cum a ajuns Stalin să cunoască atât de bine raioanele secuieşti compacte din RPR sau de ce, în 2011, Traian Băsescu şi UDMR-ul Budapestei vor să se întoarcă la vechea împărţire administrativ-teritorială stalinistă, la o nouă regiune autonomă maghiară? Puteţi să aflaţi şi singuri citind istorie, citindu-l pe Larry  Watts.

În Primăvara 1953 moare Stalin. Eram elev-pionier şi toată şcoala, tot oraşul, toată ţara, toate ţările lagărului comunist au fost trei zile în doliu internaţional. S-au ţinut trei minute de reculegere, când tot ce mişca în lagărul comunist a lui Stalin a trebuit să oprească şi în adâncă poziţie de recunoştinţă faţă de mort, să tacă. Undeva, unul a întrerupt tăcerea cu s-a dus tiranul se va duce şi tirania, vin americanii! Optimist naiv, şi mulţi ca el au sperat zadarnic.     

 

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA 

 

În 20 august 1965,  Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor în România, a adoptat o nouă constituţie, prin care se hotăra ca patria românilor să se numească Republica Socialistă România. Din noua lege fundamentală s-a scos dictatul de dependenţă faţă de Stalin şi urmaşii săi la Kremlin prin care România îşi datoreşte existenţa Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică şi în primul articol al noi constituţii se precizează: Romania este republică socialistă… stat suveran, independent şi unitar. Nu stat naţional unitar ca în cele anterioare eliberării de către glorioasa armată sovietică, ci suveran,  independent şi unitar. Atât sovieticii cât şi ungurii iredentişti au fost furioşi şi au declanşat o activitate şi propagandă anti-românească. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ce era de fapt organul suprem al puterii şi legiuirii în stat, condus de Nicolae Ceauşescu, a decis, şi Marea Adunare Naţională a adoptat în februarie 1968, legea îmbunătăţirii organizării administrative a teritoriului României. Prin această lege România s-a întors la vechea, tradiţionala şi eficienta ei împărţire administrativă, atât de bine concepută pentru mărimea şi relieful geografic al ţării. Este drept că, prin revenirea la normal, regiunea autonomă maghiară a fost divizată în trei judeţe, dar constituţia acorda minorităţilor toate drepturile ce li se cuveneau. Degeaba, iredentismul unguresc s-a exacerbat peste măsură, fiind susţinut atât de serviciile diplomatice cât şi de cele de informaţii ale guvernului ungar şi sovietic. Eram de acum medic de circumscripţie în Regiunea Baia Mare, dar, prin această revenire administrativă am trecut la  judeţul Satu Mare şi am simţit din plin şocul segregaţiei şi al iredentismului local, pe care l-am adăugat la nu prea îndepărtatul şoc al românilor ardeleni de aici, din vremea  stăpânirii horthiste.

Oricum, se simţea şi în România o oarecare primăvară, nu numai în alte părţi ale lagărului comunist, ce a dat mari speranţe românilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia, la care Armata Română nu a participat iar Nicolae Ceauşescu le-a inferat public, românii i-au aclamat  curajul şi apreciat corectitudinea politică, deşi nu a lipsit decât foarte puţin să împărtăşim soarta Cehoslovaciei, adică o nouă eliberare a armatei sovietice… 

În martie 1974 Marea Adunare Naţională l-a ales pe Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al Republicii Socialiste România. A fost încă un moment de îndepărtare de tiparele strâmte, rigide şi înăbuşitoare impuse de marele frate de la răsărit şi o apropiere de republicile din afara lagărului comunist, ceea ce s-a şi realizat cu ajutorul lui Ion Gheoghe Maurer şi Corneliu Mănescu, ei deschizându-i toate drumurile lumii. La această numire solemnă a depus un jurământ din patru fraze: în prima jura să slujească cu credinţă patria, în a doua să respecte legile şi constituţia ţării, în a treia jură să aibă relaţii internaţionale fără deosebire de orânduirile sociale, iar în ultima jura că îşi va face datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre. Prin acest jurământ, oarecum obişnuit la asemenea solemnitate, Nicolae Ceauşescu se emancipa şi se descătuşa de eliberatorii sovietici, care din acest moment au început să-l critice, denigreze, ameninţe, vâneze, mai ales după ce le-a amintit de promisiunea lui Petru cel Mare făcută lui Dimitrie Cantemir despre hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare si de promisiunea lui Lenin de restituire a tezaurului românesc reţinut la Petersburg. Şi încă ceva esenţial, pe care mulţi dintre noi îl trec cu vederea: armata sovietică nu a mai fost atot eliberatoare pentru că glorioasa şi eliberatoarea armată sovietică a intrat în Bucureşti la câteva zile după insurecţia armatei române! E drept, a trebuit de circumstanţă comunistă să se adauge: împreună cu brigăzile muncitoreşti. Era mai bine aşa, indirect se punea egalitate între rolul armatei sovietice şi a brigăzilor muncitoreşti la înfăptuirea eliberării din 1944!!   

Mare greşeală şi păcat a săvârşit Ceauşescu că a subapreciat adevăratul nivel de trai al clasei muncitoare şi a ţărănimii colectivizate sau navetiste, deşi vorbea mereu de bunăstarea întregului popor, punând în schimb totul pe strălucirea naţiunii noastre socialiste şi a cincinalelor. Din nefericire, puterea şi strălucirea sa personală în faţa poporului român, în faţa lumii l-a dus de la semeţia ţărănească la grandomania conducătorilor comunişti şi, odată ajuns preşedinte de ţară, la megalomanie de genial şi planetar până la stări de-a dreptul iraţionale, paranoice intrinseci dar şi datorită factorilor extrinseci suscitaţi de perfidia şi obedienţa celor din jur, a oportuniştilor din conducerea de partid şi a înalţilor funcţionari ce îl lăudau, linguşeau şi minţeau dopându-l cu realizări nerealizate. Aceiaşi linguşitori l-au îndepărtat, prin tot felul de subterfugii comuniste,  de cei ce îi erau devotaţi şi sinceri, fiindcă au fost şi asemenea persoane la acel nivel. Un rol nefast l-au avut şi condeierii bucureşteni, după care s-au luat şi cei din ţară. Adrian Păunescu îl trâmbiţa în toate cenaclurile sale pe conducător iar Octavian Paler în cotidianul România Liberă a lansat sintagma epoca de aur iar restul elitelor oportuniste i-au ridicat soclul omagiului.  Apoi a intervenit năpasta cea mare: sinistra, care din laborantă a ajuns academiciană şi savantă de renume mondial. Nu ar fi fost mare lucru, istoria lumii e plină de asemenea cazuri, dar avea o nefastă forţă de manipulare asupra conducătorului prin intrigile, intervenţiile şi implicarea ei în problemele vieţii politico-sociale în care nu avea nici o competenţă. Devenise pretenţioasă, ranchiunoasă şi dispreţuitoare faţă de  poporul român ajuns la discreţia lor dictatorială, cu hrană pe porţii la coadă, şi aşa sinistra a făcut din Nicolae Ceauşescu un odios. Viaţa  poporului român s-a înrăutăţit la fel ca sub cotropirile barbare şi ocupaţiile ruseşti şi ungureşti. Totul a devenit sumbru, atât de sumbru, încât am lăsat tot ce agonisisem în republica socialistă şi am părăsit epoca de aur în 1980, punându-mi speranţelor de libertate în altă parte. 

 

A TREIA REPUBLICĂ – scoasă la mezat de la  început!! 

 

Trecerea de la a doua republică la cea de-a treia republică s-a făcut în momentul execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Când rafalele care i-au ciuruit au încetat, cei ce au pus la cale penibilul simulacru de proces al celor doi, au respirat uşuraţi ne mai având niciun obstacol în calea luării puterii. Gorbaciov de la Moscova a fost satisfăcut că Iliescu şi-a îndeplinit misiunea de lichidare a lui Ceauşescu, care îi stătea în gât ca un os de peşte. Recompensa lichidării tovarăşului a fost funcţia de preşedinte al noii republici, liberă şi democrată, în care a fost sprijinit şi de diferite  servicii de informaţie străine, de agenţii acestora din România, la care s-au alăturat imediat oportuniştii şi naivii, după vechea şi prea bine cunoscuta lege istorică, cunoscută şi respectată şi de români. Să exemplificăm, doar amintind de monstruoasa coaliţie împotriva lui Cuza, apoi de detronarea regelui Mihai cel mic de către tatăl său. Mai târziu regele Mihai crescând a dat şi el o lovitură de palat împotriva conducătorului statului român Ion Antonescu. Comuniştii au dat lovitura în palat, trimiţându-l la plimbare pe regele Mihai, apoi au mutat loviturile la ei în comitetul central sau prin închisori, până acum, când a sosit vremea tovarăşului Iliescu să-l execute pe tovarăşul cel mare, ca să-i ia locul.  

Nu încape în discuţie că, la sfârşitul deceniului nouă,  poporul român ajunsese la capătul suportabilităţii, că schimbările din lagărul comunist pluteau şi asupra României, simţindu-se şi în aerul sufocant o răsturnare a situaţiei sociale. Şi au fost evenimentele din decembrie 1989, despre care, la început am crezut, aproape cu toţii, că au pornit de la o scânteie revoluţionară, cum de obicei se întâmplă în asemenea situaţii. Azi ştim că o asemenea scânteie nu a existat, a fost doar un plan bine pus la cale al sovieticilor, al KGB-ului, pe lângă care şi-au băgat nasul şi alte servicii de informaţii pentru alte şi alte interese. Aşa au ajuns la putere, ca şi în 1946, comuniştii subordonaţi Kremlinului şi minoritarii anti-români infiltraţi să distrugă speranţele şi dorinţele românilor, să distrugă o naţiune printr-o propagandă de confuzie şi dezinformare, discreditând-o direct şi umilind-o internaţional.  

Primul care a dat lovitura a fost prim-ministrul evreu, Petru Roman, care a deschis frontierele româneşti tuturor relelor din afară şi în loc să sprijine familia română a declanşat genocidul embrionilor prin chiuretare, scăzând alarmant natalitatea în România. A declarat şi a transformat industria română într-o grămadă de fiare vechi pe care apoi a vândut-o străinilor pe nimic. Petre Roman a tăiat panglica corupţiei totale în noua republică, a tuturor aranjamentelor şi vânzărilor proprietăţilor statului român străinilor începând lunga şi nefasta perioadă a tranziţiei  cu comisioane ruinând România. Marioneta flanelistă cu şarm, Petru Roman s-a declarat, cu emfază ipocrită, os ardelean dând cale liberă iredentismului şi segregaţiei ungureşti în România.

O altă marionetă aparent la senectute, profund anti-românească, lipită de Iliescu, Silviu Brucan, un paleo-comunist sovietic şi un evreu total, a început să ne înveţe democraţia occidentală, după ce zeci de ani anteriori le-a băgat românilor pe gât doctrina comunistă, mergând, în 1990, până acolo încât a etichetat poporul român stupid people şi unii au luat-o de bună, propagând-o şi punând cenuşă în capul poporului român. Nu a trecut mult şi miliardarul evreu Soros şi-a deschis o fundaţie umanitară  în România prin care a propagat cât de rămas în urmă este poporul român de restul lumii occidentale, fără să menţioneze cauzele adevărate, dar blamând poporul român. Această propagandă de ponegrire, denigrare şi ofensă a dus-o prin lefegii fundaţiei, printre care Andrei Pleşu,  Tatulici, Patapievici şi alte elite civice de la revista 22-GDS, acestea fiind atât de slugarnice încât au lansat sintagma de ruşinea de-a fi român de la care au făcut un singur pas la nu suntem în Europa! Manipulare anti-românească totală, costisitoare moral şi economic. Ajunşi aici, au primit un ajutor preţios propagandistic de la unguri, ce se consideră cei mai mari europeni şi cei mai vechi din Transilvania. Şi iar au luat-o cu nedreptăţile ce li s-au făcut lor la Trianon în 1921 şi la Paris în 1947 din cauza valahilor care nu-s europeni!! Preşedinţia, guvernul şi elitele nu au contracarat această propagandă ci, paradoxal, au început să cerşească intrarea în Europa. Şi nu numai ungurii ne-au marginalizat şi denigrat, ci în acelaşi timp, a apărut un grup de evrei, în frunte cu Elie Wisel, Jean Ancel, Rabinul Rosen, care au acuzat şi condamnat internaţional poporul român de antisemitism şi au scos din burta lor că suntem responsabili de uciderea a 400.000 (patru sute de mii) de evrei în cadrul holocastului pentru care trebuie să plătim mult şi bine, să avem grijă, probabil până la sfârşitul lumii, de orfanii celor patru sute de mii.  La urmă, dar nu cel din urmă, a sosit şi Vladimir Tismăneanu,  să ne înveţe politologie americană şi a fost plantat în conducerea formalelor instituţii şi colocvii de demascare a comunismului, regim impus în România în 1944 şi de tăticul lui, un comunist evreu de nădejde al NKVD-ului.

După acest început promiţător în nouă republică la care, au contribuit tot alogeni ca în 1944, s-a continuat sistematic la defăimarea a tot ce este românesc, la  îndatorarea şi ruinarea  României, la care au participat, cu râvnă comunistă, şi preşedinţii celei de-a treia republici,  demonstrând prin faptele lor că nu sunt mai mult decât nişte servanţi ticăloşi ai celor dintâi.

Foto.Flota tarii vanduta!!! Basescu ce rol a avut?

În decembrie 1989, au murit de şase ori mai mulţi  români din după amiaza zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a pierdut puterea, plecând la moarte. Acum se ştie că planurile agenţilor străini au fost acoperite cu  panorama teroriştilor de acelaşi nou preşedinte, cel care a  mulţumit minerilor ca au semănat flori în Piaţa Universităţii, paleocomunistul Ion Marcel Ilici Iliescu. Acestă marionetă zâmbăreţă şi-a îndeplinit toate sarcinile de servant umil, dar mai ales pe cea de-a nu se apropia şi uni cu Moldova de Est, Basarabia, ceea ce era firesc şi oportun după 1990, când şi Germania de Vest s-a reunificat cu cea din Est. Quod licet Jovis non licet bovis! Apropo de bovis să nu-l uităm pe marele Adrian Năstase care era ministrul de externe a lui Iliescu în acea vreme şi ulterior a devenit prim-ministru, tot al a lui Iliescu, şi a continuat ruinarea morală şi materială a poporului român, depersonalizarea şi deznaţionalizarea românilor.

În vara lui 1994, aflându-mă la Romfestul din Los Angeles, au venit din ţară Ana Blandiana, Octavian Paler şi Băcanu să îi facă propagandă electorală lui Emil Constantinescu la preşedinţia noii republici. Cea mai înfocată susţinătoare a candidatului a fost Ana Blandiana, care mereu îl compara pe Emiluţ cu Alexandru Ioan Cuza, aşa-s poetesele de curte calcă în metafore proaste! Emil Constantinescu, comunist şi el, rămâne în istoria românilor ca o tristă figură pentru semnarea tratatului cu Ucraina, la care a fost împins de Adrian Severin, şi prin care a întors spatele românilor din Bucovina de Nord. Rămâne în istorie alături de prim-ministrul lui, Ciorbea Victor, care a băgat poporul român în tunelul tranziţiei până va vedea luminiţa de la capătul celălalt al tunelului! De atunci şi până acum se tot orbecăieşte după luminiţa lui Ciorbea! Emil Constantinescu nu a avut nimic în comun cu Ioan Alexandru Cuza, e drept, nici măcar nu a avut în preajmă români de sprijin pe care să se bazeze, precum domnitorul principatelor unite. Aşa că slab şi trist a dezertat de la ţelurile revoluţiei poporului, lăsându-l din nou la Cotroceni pe nepieritorul Iliescu, spre exasperarea poporului român, extenuat de atâta democraţie originală.

Noul mandat la preşedinţie acordat lui Iliescu, pentru excluderea tribunului care a început să o ia razna prin străchini, a însemnat continuarea dezastrului naţional pe care l-a început în Decembrie 1989, o calamitate, din toate punctele de vedere, pentru prestigiul României în lume şi situaţia economică a poporului român, care a început să părăsească în masă ţara în căutarea unui standard de viaţă  acceptabil, confortabil. A continuat tranziţia de la o ţară bogată şi fără datorii la o ţară prădată bucată cu bucată şi mult îndatorată financiar.

Când s-au apropiat din nou alegerile de preşedinte, cetăţenii români s-au cutremurat în faţa dilemei: care dintre candidaţi este cel mai puţin rău, prost, mizerabil şi vânzător de ţară, fiindcă ţara este vândută şi furată sistematic din 1990. Faceţi un simplu calcul aritmetic: în 1989 ţara avea zero lei datorie externă, în 2011 avem o datorie externă estimată la 75 de miliarde de euro!! Plus dobânzile datoriei!! Iliescu a vândut industria ca „fier vechi”, Emil Constantinescu a vândut aurul şi pământul, Băsescu flota şi suveranitatea ţării şi banii vânzărilor nu sunt în ţară?!? În România euroeană sunt doar oameni cu salarii mici şi pensii de inaniţie! În ce fel de preşedinţi, guverne şi parlamentari să te mai încrezi??     

Şi încă odată soarta poporului român a fost vitregă, căzând victima nefastului Băsescu Traian, un fanfaron hoţ, ce s-a metamorfozat din mieroasă slugă comunistă în marioneta tuturor alogenilor ce îl ţin la putere, pentru că le-a dat în schimb România şi Poporul Român. A ajuns mai detestabil ca Iliescu, la fel de slabă personalitate ca Emil Constantinescu, dar mai  lipsit de caracter şi ticălos ca ei.  De curând a coborât pe ultima treaptă a mişeliei, vrea să schimbe Constituţia România şi să reîmpărţească ţara în regiuni, precum dictatorul Stalin, după care să înceapă să le vândă. Şi nenorocirea nu se opreşte aici, pentru viitoarele alegeri de preşedinte, de parlamentari şi guvernanţi nu se văd  adevăraţi patrioţi români, demni, cinstiţi şi stoici…    

(30 Decembrie 2011, Winnipeg, Canada)

Popularity: 5% [?]

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

☺

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

☺

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

☺

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

☺

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

☺

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

☺

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

☺

(februarie 2012)

Popularity: 5% [?]

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

 

Viorel Vintilă (California)

 

După mai bine de 20 de ani, o nouă tentativă de defulare şi descătuşare la nivel naţional, încearcă timid să iasă la rampă… o rampă, care din păcate, ar fi trebuit să fie folosită în 1990, când însă, marea şansă a fost ignorată… atunci, „nu ne vindeam ţara” şi îi vedeam pe Ion Raţiu şi Câmpeanu (contracandidaţii lui Iliescu la preşedinţie) ca pe un big „bau-bau”. Acest „bau-bau” venea bine abţiguit din străinătate şi  nu mâncase salam cu soia, şi intenţia sa de a ne „fura revoluţia”, şi de a-i învăţa pe români cu se se mănâncă democraţia, a fost tratată cu „sanchi” de românii ameţiţi de retorica patetică a liderului emanaţiei post-revoluţionare, Ion Iliescu.

Dacă ne uităm puţin în oglinda retrovizoare a timpului, observăm că, de peste 20 de ani, suntem la mâna unui singur partid, a unei hidre cu două capete, acest FSN emanat după vărsarea inutilă de sânge din ’89, care s-a divizat în PSD şi PD, după ce copilul de suflet al bunicuţei John, nea Petrică, şi-a luat bocceluţa în ’96 şi şi-a format al său PD.

Singura excepţie a fost în anul ’96, când s-a încercat o schimbare iniţiată de seniorul Coposu, cu al său PNŢCD, pe post de locomotivă a Convenţiei Democratice. Din păcate, seniorul a murit prea repede ca să poată schimba ceva într-o societate dominată de ex-comunişti şi ex-securişti. Convenţia şi a sa locomotivă, PNŢCD, au deraiat lamentabil şi societatea românească a intrat din nou pe mâinile bunicuţei, Papa John, care în 2000 s-a instalat din nou la cârma corabiei aflată în derivă din ’89.

Tot în acel an, 2000, Petrică a fost detronat de matelotul şef, Traienică, care a preluat PD-ul şi l-a unit cu PLD-ul lui nea Stolo şi au creat actualul PDL… un  PDL, fost PD, născut din pântecele FSN-ului, în anul 1996.

După 2004 începe hegemonia lui nea Băse. În anul 2004 l-a pus cu botul pe labe pe Năstase – patru case, alias Bombonel, după care l-a lăsat pe prostănac, nea Mirciulică Geonă, să se bucure pentru câteva ore de preşedinţie în anul 2008, preşedinţie care i-a fost suflată de sub nas imediat a doua zi, când rezultatele l-au validat din nou pe primul cârmaci al ţării, nea Băse.

Aşadar, practic, suntem conduşi de emanaţia de după ’89 de mai bine de 16 ani… singura excepţie, încercarea seniorului Coposu în ’96, fiind un eşec total, datorat în mare parte dispariţiei acestui titan.

Ce mă sperie cel mai mult este lipsa unei alternative viabile care să dea jos această hidră cu două capete, PSD-PDL, care domină eşichierul politic şi subjugă românii de mai bine de 16 ani.

Ce mai avem? Un PNL obosit, fără busolă, fără carismă şi cu moguli în spate, care se aliază cu capul cel mare al hidrei, PSD, dând naştere unui monstru pe numele său de botez, USL, un USL, sortit eşecului.

Mai încearcă să muşte din plăcintă, şi  DDD cu al său OTV, postul de televiziune pentru cei cu un IQ sub 100, pentru frustraţi şi imbecili care pun botul la savarină, neavând altceva ca desert.

În ultimele zile, acest cavaler al tristei figuri, PDLul, se vede pus la zid de către plebea românească care a îndurat prea mult, dar, din păcate, momentul este prea târziu şi alternativa politică USL -  această struţo-cămilă, un „bad joke”, care, la rândul ei, a călărit şi ea naţiunea românească – este o alternativă la fel de rea şi fără nicio credibilitate.

România, ţara tristei figuri, este groggy şi nu îşi mai poate reveni din pumnii încasaţi din partea acestei hidre PDL-USL, care a supt şi a călărit până la epuizare întrega naţiune românească.

România, din păcate, se află în ceasul al 13-lea şi o soluţie, nici măcar de avarie, nu mai există. Însă, românul de rând, cocoşat de sărăcie şi de durere, încearcă să se facă auzit şi să trimită un mesaj simplu, dar ferm: „Nimeni nu rămâne sus pe piedestal forever! Cu cât eşti mai sus, cu atât căderea va fi mai dureroasă!”

Soluţia? Mă tem, că momentan nu mai există… dar, cum speranţa -  fără speranţă nici chiar disperarea nu ar fi posibilă, iar omul nu ar dispera dacă nu ar spera (Giacomo Leopardi) – moare ultima, rămâne să sperăm în apariţia unui Prinţ care să  o sărute  pe Alba ca Zăpada (România) şi să o trezească din somul cel de moarte, o trezire la o viaţă decentă şi demnă.

Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional spunea:

„Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”

Nimic mai aproape de adevăr, faţă de situaţia din ziua de azi…

Eu aş încheia, tot cu un pasaj din Scrisoarea a III-a, de Mihai Eminescu, vis-a-vis de hidra bicefală, PDL – USL…
”Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

 

 

Popularity: 4% [?]

No, gata! No, hai!

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Ca prin miracol s-a deschis cerul şi odată cu nămeţii au căzut direct pe autostrăzile îngropate sub zăpezi, direct la lopată, miniştrii, premierul şi alte feţe politice, gata să-şi repare masca sifonată după 13 zile în care au stat pitiţi, comunicînd prin sms (celebră rămînînd de acum demiterea prin sms a celui care a îndrăznit să se joace cu ciumpalacii). Faimosul ministru de la externe, care nu de puţine ori a făcut ţara de rîs în tîrgul lumii, a fost trecut pe banca de rezerve, locul în teren fiind reciclat de un jucător cu experienţă, scos de la naftalină, senatorul cu viermii urbani urmînd să plece singur. Aşa ar fi demn. A nins apăsător peste mantia României, şuierul de vînt şi gerul năprasnic împrăştiind pe la case mulţimea tristă. Tăcerea dinaintea furtunii s-a aşternut în oraşele din ţară. Codul portocaliu, cel mai puternic salvator al Puterii (ce baftă chioară!), dar şi retragerea pentru moment a oamenilor, vor fi speculate la maximum de guvernanţi. Nu înseamnă că protestatarii au primit bine mesajul fără miez al preşedintelui. Nici să nu-i treacă prin cap că a reuşit să detensioneze situaţia. Numărul mic al manifestanţilor e cauzat de grade cu minus din termometre. Doar guvernul acesta, care trebuia să plece demult şi să stingă lumina, se face vinovat de situaţia explozivă din ţară.

 

Sigur, după ridicarea avertismentului de vreme rea, de undeva, se va auzi de peste veac, glasul lui Avram Iancu: „No, gata! No, hai” să spulberăm corupţia, minciuna, opulenţa şi ignoranţa în care se scaldă netulburaţi aleşii neamului! S-au distrat suficient cu poporul, luîndu-i cu „cut & paste” de colo şi aruncîndu-i dincolo, ca pe nişte deşeuri toxice. Cuvîntul de ordine care va reînvia pe buzele românilor va fi: „demisia”. Micile bucăţi ademenitoare, aruncate mulţimii, adică readucerea ministrului secretar de stat la sănătate, anularea taxei auto pentru un an şi demiterea unui ministru ciumpalac, nu aduc hrană şi nici traiul decent al poporului. Românii nu vor decît demisia guvernaţilor care s-au rotit la putere, îmbogăţindu-se prin furt şi prin exploatare. Să plece! Au cu ce. Au elicoptere, maşini şi ambarcaţiuni de lux, hoteluri şi hambare, au provizii pentru şapte generaţii, iar românul muncitor, cu salariu de mizerie abia dacă îşi poate cumpăra abonament la transportul în comun. Românii se vor întoarce mai uniţi şi mai mulţi în stradă, se vor întoarce la porţile TVR. Instituţia trebuie să dea socoteală pentru că a manipulat fără jenă opinia publică, a făcut scamatorii teribile cu informaţia manifestaţilor, care din toată sărăcia plătesc obligaţi o taxă ilegală televiziunii. Vremurile sînt în clocot, însă aniversarea celor 153 de ani de la Unirea celor două principate i-a găsit pe români în stradă, scandînd lozinci împotriva guvernului, iar pe politicieni învrăjbiţi şi dezbinaţi, cuvîntînd fricos de la tribuna Parlamentului. Chiar dacă au fost pregătite pentru popor mii de porţii de fasole cu cîrnaţi, oficialităţile n-au scăpat de huiduieli, iar hora frăţiei a fost exclusiv a românilor. De 20 de ani, la guvernarea, s-au perindat corupţii şi hoţii. Dovadă? Mizeria în care trăim, nevoiţi să suportăm aroganţa îmbogăţiţilor prin jaf, obrăznicia şi violenţa clanurilor. Cînd vor trăi românii mai bine? Nu ştim, pentru că de anul acesta prioritară nu va fi condiţia de viaţă a românului, ci fi plata datoriei către Fond.

 

Oare cînd va avea parte România de un lider patriot, educat, cult, corect şi cu simţul răspunderii, pentru care binele poporului să fie mai presus decît binele personal şi cel al clasei politice? Atunci cînd principalele braţe ale caracatiţei mafiote vor fi stîrpite. Cînd ţara nu va mai fi raiul clanurilor de interlopi, protejaţi de justiţia încălţată cu papuci politici. Cînd sectorul economic privat nu va mai fi o modalitate de a sifona bani din bugetele publice, cînd vor dispărea crima organizată şi grupările mafiote indestructibile, cu afaceri ilegitime, vegheate de cei care trebuie să asigure respectarea legii. Cînd în spatele unor firme folosite drept paravan pentru activităţi ilegale (pentru a spăla bani şi pentru ca liderii mafioţi să treacă drept antreprenori de succes) nu se vor mai ascunde reţele specializate acoperite de justiţie. Cînd România va redeveni grînarul Europei, nu al milionarilor de carton. Cînd guvernaţii lacomi nu vor mai fi conectaţi la robinetul statului, cînd puterea nu va mai fi o turmă de rozătoare ruptă de realitatea poporului, cînd legile nu vor mai fi încălcate şi schimbate în hora corupţiei, cînd la curtea Europei nu se vor mai foì piţipoance, oieri şi agramaţi, cînd România nu va mai fi condusă de piraţi, chelneri, tîmplari, hoţi, cînd prostituatele nu vor mai fi obiect de ştiri mondene, cînd va dispărea orice urmă a clasei politice post-decembriste. Cînd vor dispărea traficul de droguri, evaziunea fiscală, prostituţia, proxenetismul, traficul de persoane (cu un caracter secret şi bine organizat). Cînd liderii de sindicate nu vor mai fi controlaţi prin forţa banilor, cînd grupurile politico-economice de inspiraţie ocultă nu vor mai controla statul român, cînd organismele financiare internaţionale nu vor mai fi lăsate să jupoaie naţiunea de resurse.

România este sufocată de regimul politic. Politica ţine loc de mic dejun, prînz şi cină. Nu s-a ridicat un pai în privinţa creşterii nivelului de trai al românilor după 1989. Totul pentru politic. Din tractoare s-au făcut tunuri, din spitale se fac aziluri de bătrîni. Pentru că România are o puzderie de partide care storc bani, unul dintre ele ar fiind cel mult o organizaţie a minorităţilor, nu partid (perpetuu de guvernare). România are o droaie de miriapozi care se urcă în mercedesurile plătite de stat şi coboară foarte rar în mulţimea înfometată şi sărăcită. Ceea ce vor politicienii, aceşti susţinători ai Centrului Suprem de manipulare, n-are nicio legătură cu idealurile românilor. Poporul s-a săturat să fie guvernat de imorali. A fi guvernat de o asemenea clasă politică înseamnă a fi obligat, taxat, mînat, jupuit, sărăcit, supus privaţiunilor, măsurat, pus la socoteală,confiscat, notat la fiecare bănuţ, numărat, avertizat, ştampilat, manipulat, dirijat, urmărit, inspectat la fiecare mişcare, spionat, îndoctrinat, controlat, verificat, cenzurat, pedepsit, prostit, persiflat, minţit, comandat de creaturi care nu au nici dreptul, nici virtutea.

 

Sub pretextul folosului public şi în numele sacrificiului pentru ţară, eşti pus să contribui cu tot ce ai, eşti jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, tras pe sfoară, jefuit de bănci, apoi, la cea mai mică rezistenţă, la primul cuvînt de împotrivire, eşti reprimat, amendat, umilit, hărţuit, vînat, supus abuzurilor, bătut, dezarmat, legat, sugrumat, închis, judecat, condamnat, denigrat, sacrificat, vîndut, trădat, batjocorit, ridiculizat, dezonorat. Aceasta este guvernarea şi justiţia ei, aceasta este moralitatea capitalistă, parafrazîndu-l pe Pierre-Joseph Proudhon. Singura soluţie pentru eradicarea cancerului social este exercitarea presiunilor asupra politicienilor care nu mai reprezintă ţara. Poporul se chinuie la modul subuman şi continuu de 22 de ani pentru bucata de pîine pe care o pune pe masă de pe o zi pe alta, în timp ce pletora bogătaşilor hoţi şi inculţi trăieşte în huzur. E tragic cînd românii spun că atît ei cît şi copiii lor nu au un loc de muncă, iar politicienii pînă la al şaselea neam n-au şi nici nu vor avea nevoie de un loc de muncă, averile agonisite fiindu-le căpătuială pe viaţă şi moştenire copiilor lor, care au învăţat de mici că a munci este treaba mulţimii. Avarilor!, bogăţia voastră o va roade molia şi o va fura hoţul. Ei trebuie doar să mintă, să fure prin rotaţie, de la adăpostul unor funcţii de stat pe care le ocupă.

 

Această suprasaturaţie va schimba istoria noastră? Nu se ştie, dar sigur va creşte în lunile şi anii următori şi la noi şi pe glob şi va pune sub semnul întrebării întreaga clasa politică, statele sociale, Uniunea Europeană şi noua ordine mondială (a se citi noua sclavie mondială).

 

Popularity: 5% [?]

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Popularity: 4% [?]

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

 

Autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

 

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / – Da la turmă cine-şi umblă? / – Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

                                                                    (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

 

Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiţie, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu

 

Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian

 

Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors  have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On  Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the  pig bred in their yard since February of the year after on wich, on  20 December, to find its end.

 

            Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

            În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

            După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

            Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

            În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

            La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

            Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

            Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

            Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul.Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

            Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

            Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

            Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

            Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

            O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / – Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / – Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani! În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

            Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

            Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

            Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

            Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

            Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

            Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

 

 

                                             14.11.2011

Popularity: 3% [?]