Explorând Delta Dunării (VI) – Ziduri şi linii. Javra „traforată”. Solzii auriţi

Explorând Delta Dunării (VI) – Ziduri şi linii. Javra „traforată”. Solzii auriţi

Autor: George Dimitriu (Braşov)

În ziua ce-a urmat am pornit într-un nou circuit, de data asta cu maşina. Primul popas l-am făcut în localitatea Enisala. Ne doriserăm să vizităm Muzeul Popular Gospodăria Ţărănească însă nu fusese posibil, aşa că mi-am aruncat privirea peste gard. S-a întors cu imaginea unei curţi înverzite, a unei minunate case alb-albastre, cu acoperiş din stuf, şi a câtorva anexe.

N-am zăbovit ş’am pornit spre Cetatea Enisala („aşezare nouă”, în limba turcă), ridicată, pare-se, de bizantini şi mai apoi de genovezi. Situată la ieşirea din localitate, în vârful unui deal calcaros ce domină împrejurimile, Dealul Gras, cetatea medievală care supraveghease odat’ drumurile de pe uscat şi de pe apă oferea, generoasă, o parcare amenajată. De-acolo am putut vedea Lacul Razelm contopindu-se cu norii şi dealul vecin, verde, ciudat modelat de nişte terase care-l liniau paralel. O potecă şerpuia pân’ la intrarea în cetatea aflată-n bătaia vânturilor, intrare vegheată de câţiva maci. Era de fapt o spărtură în zidul cetăţii, umplută cu o masă din lemn exagerat de înaltă.

În spatele zidurilor groase, din piatră, înjumătăţite de vreme, găseai o curte ierboasă. O gaură-n zid fusese completată, în mod caraghios, cu o poartă lemnoasă care găzduia un podeț, iar într-un colţ se odihnea, stingher, cel mai înalt bastion al cetăţii. Dacă treceai podețul ajungeai pe o potecă exterioară care te-ndruma către o căsuţă muzeu. Priveliştea ce se releva era mirifică: în zare, norii de vată alb-cenuşii se prăbuşeau surd în Lacul Razelm, care trona imperios depărtările. Din el pornea un canal, canal ce străbătea un câmp de stuf ş-ajungea, după ce-şi complica viaţa, în Lacul Babadag. Din curtea cetăţii părea că zidurile groase şi scunde priveau mirate liniile verzi, ireal de paralele, ale dealului vecin, în timp ce norii cenuşii, uimiţi, se lăsau înghiţiţi de depărtări.

Urmând o vreme malul lacului Razelm am continuat traseul, pe o ploaie mocănească, spre Jurilovca. După ce parcasem în miniport am început negocierile cu puţinii barcagii aflaţi la datorie, pentru a ne transporta la Gura Portiţei. Din păcate eram singurii turişti, aşa că nu s-a încumetat nimeni să ne ia. Am renunţat aşadar la idee ş’am pornit spre Casa Ilinca, nu înainte de-a admira frumoasa cherhana albastră, stufoasă, şi cochetul port, plin cu ambarcaţiuni.

Pe Strada Păcii se odihnea mirifica clădire numită Casa Ilinca, acoperită c-un generos strat de stuf. Albă, cu gardul, cerdacul, ferestrele şi mansarda albastre, era o adevărată încântare pentru privitor. Ornamentele ce încadrau ferestrele sau decorau obloanele erau minunate, la fel ca şi marginea acoperişului şi cerdacul, care păreau realizate prin traforare. Mi-am aruncat privirea peste gard ş’am observat două terase acoperite şi un gazon impecabil, presărat cu căprioare (false).

Următoarea oprire a fost în localitatea Ceamurlia de Jos, la Casa Pescarilor – o clădire nouă, albă, impunătoare, cu acoperiş din stuf. În curtea ei se hodineau câteva frumoase căsuţe alb-albastre cu acoperişuri stufoase – păreau, de asemenea, nou-nouţe. În interiorul Casei Pescarilor am întâlnit o vitrină ce expunea diverse ambarcaţiuni şi un restaurant c-o frumoasă terasă alb-albastră vecină, cum altfel, cu un canal. Mi s-a spus că-n acea zonă fiecare localitate are acces la un canal prin intermediul căruia se poate ajunge oriunde-n Deltă. Dacă-i un an prea călduros şi canalul seacă…

Călătorului îi şade bine cu drumul! spune o vorbă din bătrâni, aşa c-am purces spre următoarea destinaţie, Slava Rusă. Alocasem timp din belşug pentru vizitarea acelei localităţi, căci intenționam să descoperim case cu marginile acoperişurilor ornamentate, asemănătoare cu ale Casei Ilinca, şi să cunoaştem câţiva lipoveni. Primii cu care am stat de vorbă au fost şi cei de la care am cumpărat vin, vin ce purta o aromă aparte. Din păcate se grăbeau să meargă la biserică, căci începea slujba. Bună idee! mi-am spus. Cine cunoaşte locuitorii mai bine decât preotul? Am pornit aşadar spre biserică, nu înainte de a mai interoga o localnică. S-a dovedit că provenea de fapt din Moldova, însă mi-a explicat cum s-ajung la cele două biserici.

Pe drum am făcut o oprire, pentru a căuta case „traforate”. Prima construcție pe care-am cercetat-o era crem, cu încadraturi foarte frumos ornate, însă nu era „traforată”.  Câţiva paşi mai încolo locuia o casă vopsită cu ocru, „traforată”. Să ‘ntreb gazdele despre modul de realizare! mi-am spus ş’am bătut în poartă. Nimeni! Cum era descuiată, am pătruns în curte. Noroc că stau bine (încă) cu reflexele! O namilă canină, deşi legată c-un lanţ, a ţâşnit ca o săgeată spre mine, iar eu am închis, domol, poarta pe dinafară – văzusem cu coada ochiului că urma să i se termine lanţul!

Prima biserică în dreptul căreia ne-am oprit s-a dovedit a nu fi cea corectă, căci era închisă. Mi-am îngăduit totuşi câteva clipe, pentru a căsca gura la ea: cupola principală, ca de altfel orice putea fi numit acoperiş, fusese învelită cu „solzi de peşte” care păreau poleiţi. Era, fără doar şi poate o biserică lipovenească. Ne-o spunea o specificitate constructivă: învelişul de tablă se prelungea pân’ la parter, indiferent cât de ‘naltă era cupola sau clopotniţa. Practic, cea mai mare parte dintr-o astfel de biserică este învelită-n tablă. În cazul de faţă, tabla părea suflată cu aur. Parterul, proaspăt renovat, alb-albastru, se lăsase glazurat cu linii curbe şi elegante.

Cea de-a doua biserică era tot lipovenească: mai mare, însă folosea „solzi de peşte” din tablă. Clopotniţa se înălța semeț, iar trei dintre cele patru cupole aveau câte două etaje, cu ferestruicile aferente. De fapt, primul etaj era întotdeauna dreptunghiular, iar cel suprapus,  hexagonal. O construcţie originală, pe care am decis s-o studiez şi din interior.

Atunci când am intrat, un bărbat îmbrăcat în sutană neagră, cu scufie neagră, barbă alb-roşcată, codiţă brună şi ochelari, apăsa pe nişte cilindri zvelţi, aşezaţi în linie, c-o dexteritate de invidiat. Părea că interpretează ceva la pian dar de fapt cânta la cilindri, căci în urma activităţii lui s-auzea ceva ce aducea, de departe, c-un dăngănit de clopote. Târziu am realizat că era, de fapt, preotul – crezusem că-i clopotarul.

– Bună ziua! Fac o documentare şi aş dori să-mi recomandaţi o casă veche, veritabilă, lipovenească, locuită – i-am cerut.

– Păi să vedem cine mai e, căci majoritatea locuitorilor au plecat în Occident – m-a anunţat după ce şi-a revenit din uimire.

A plecat să se sfătuiască, în rusă, cu cele trei doamne care populau biserica. În ăst’ timp am studiat interiorul: câteva postamente învelite-n alb, pe care tronau icoane încadrate-n broderii cu motive florale, albe, precedate de sfeşnice. În prima încăpere atârna un candelabru frumos ornamentat însă cam încărcat, candelabru sub care s-odihnea o oglindă. În cea de-a doua – un candelabru mirific, longilin, atârnat c-un lanţ lung şi gros. Aceeaşi încăpere găzduia şi altarul – din lemn, cu coloane frumos sculptate. Pereţii şi cupola fuseseră vopsiţi cu vernil, respectiv albastru-deschis şi pictaţi discret, aerisit. În concluzie, interiorul era luxos, în contrast cu exteriorul modest. „Consiliul” ajunsese la o decizie, aşa că preotul m-a îndrumat către cea mai veche casă din localitate.

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

Foto. George Dimitriu